copiii sunt copii oriunde

E prima zi de anul nou şi toţi tibetanii sunt îmbrăcaţi de parcă i-a scos cineva din cutie. Melanjul între Orient şi Occident e total. De la şapca specifică made in China la rochiţele de mătase cu cută la spate şi până la umbrela imitaţie perfectă după Burberry, compoziţia e de-a dreptul globală.

În curte, călugării mici joacă un fel de barbut cu nişte bănuţi care reprezintă subdiviziuni microscopice ale rupiei. Cineva le-a dat de dimineaţă bani iar ei au alergat să îi dea maestrului. Era o bancnotă de zece euro, imensă pentru ei.  Mănăstirea nu e nicidecum un loc lat, ci unul în care se întâmplă foarte multe: mici crize, probleme, chestii sociale. Mersul la rugăciuni e ca un fel de program de serviciu. Scopul serviciului nu e să faci bani pentru nişte acţionari mai iluzorii sau mai concreţi, ci să îţi poţi dezvolta calităţile care să permită salvarea omenirii. Maestrul vorbeşte de o epocă întunecată, îîn care singura şansă este infuzia de bunăvoinţă pe care budiştii o predică şi o practică, încăpăţânat, ca pe o cale de acces la iluminare.

Ei sunt aici ca să servească toate fiinţele simţitoare. Începând cu rugăciunea dedicată peştelui care s-a sacrificat ca să ajungă pe masa noastră şi continuând cu timpul alocat învăţăturii c’pe care o transmit, cu pasiune, într-un mod nesofisticat şi conentrat, cu fiecare ocazie.

Omul nepalez care aduce peştii e o eminenţă cenuşie. Probabil, ajutat de maestru în vreun fel. Vine destul de des, e clar că au loc conversaţii şi consfătuiri. La fel s-a întâmplat cu taiwanezul bogat pe care practicile gazdei noastre l-au scăpat, la propriu, de cancer. Povestea e uluitoare.

La 12 ani, un copil dintr-o familie săracă de tibetani, născut pe muntele kailash, avea ca unică avere castronul şi lingura, pe care le ţinea strâns la piept în timp ce dormea pe pământul gol. La 12 ani, copilul visa să devină călugăr şi să aibă o mănăstire a lui. A terminat facultate, a terminat stadiile monahale, i-a ieşit în cale un taiwanez cu bani, căsătorit cu o Miss de o frumuseţe uluitoare şi pecetluit cu un cancer. Maestrul l-a vindecat necondiţionat, iar taiwanezul a venit şi i-a pus pe masă frumoasa sumă de 250.000 de dolari: „Fă-ţi mănăstirea ta”. Ceea ce demonstrează că, dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, se întâmplă.

Azi, călugării au lipsit de la slujbă. Au fost, ca de obicei, doar cei mici, trăgându-şi, ca de obicei, nasul şi colorând pe ascuns cu cariocile cu capac chinezesc,galben fluorescent, iar prietenii maghiari au „ţinut”topele, trompetele, tulnicele lungi, ferecate în argint, conciurile şi talgerele. Diferenţa e semnificativă faţă de profesioniştii tibetani, dar slujba agrementată cu o sesiune de învăţături pornită de la explicaţia meantre care ne-a ameţit azi ajunge cu bine la final. La tobe sunt o româncă vorbitoare de maghiară, din Baia Mare, şi un ungur cu profil de ascet, complet cărunt, care se privesc în ochi ca să se sincronizeze. În continuare, instrumentele sunt decorate cu kata făcută fundă, ca să marcheze că suntem în a doua zi de Anul Nou.

În bucătărie se petrece consacrarea peştelui primit cadou de la oficialul nepalez, cu o saramură din aia, de Deltă, cum ştie numai românul să facă.

După amiaza ne întâlnim cu Sherap, un tibetan micuţ de statură, cam cât un copil de opt-nouă ani de la noi, suplu şi iute de picior. Sherap ne-a spus că ne poate conduce prin oraş, aşa că luăm două taxiuri şi pornim spre Durbar Square, în aglomeraţia infernală şi în praf. Şoferii ocolesc strada principală, mergând în paralel cu ea, ca să mai scpăpăm de blocaje. La un moment dat, o luăm la dreapta, intrând adânc în oraş, în sensul dinspre munţi. Urcăm, coborâm şi ajungem într-o zonă care este mult mai puţin prăfuită. Un mega-parc cu stadion prezintă semne de iarbă arsă de secetă. Lucru ciudat, într-o ţară care are atâta apă, deşi lips acurentului electtric spune multe despre inexistenţa ifrastructurii. Domni îmbrăcaţi ca în secolul trecut joacă polo pe iarbă, pe nişte cai eleganţi, bine hrăniţi şi lustruiţi. Continuăm ppână la un rond care mărgineşte un fel de lipscani, cu tarabe şi magazine. Strada se opreşte într-o piaţă foarte largă, pe care cineva parcă a semănat temple ce ciuperci. După o clădire albă, cu aspect colonial, ţâşnesc cam o duzină de clădiri care mă trimit la hinduism. Temple în trepte, dintre care unele pot fi urcate, pentru a contempla balamucul orhanizat al furnicarului de jos. Zeităţi, care mai de care, fiecare venerată în templul propriu. O familie fabuloasă de protectori căror li se oferă ofrande, pentru care bat clopotele, la care au venit în pelrinaj personaje colorate (la propriu) – acei Saddhus, îmbrăcaţi ţipător şi vopsiţi pe faţă cu alb şi portocaliu.

Lângă intrare, un pălăţel de cărămidă, cu lucrătura migăloasă în lemnul ferestrelor care trimite direct la specificul nepalez, ascunde singura zeiţă în viaţă, adorată de nepalezi: Kunari. Kumari e zeiţă timp de vreo 12 ani, după care e înlocuită de o altă tânără vestală, cu piele perfectă şi ochi migdalaţi. Majoritateaacestor ete, după anii în care nu interacţionează deât cu 2-3 servitor, şi li se îndeplineşte orice dorinţă, aşa cum se cuvine anarului nchuiat âîn colivie, ajung, inculte şi sociopate, să practice prostituţia în Bangkok.  O soartă tristă şi ciudată, dar cruzimea, în toate variantele face parte din Asia.

Sherap e necăsătorit, arată o vârstă mai mare decât cea reală şi e profesor de engleză. Mă simt recunoscătoare, ar, în acelaşi timp, î percep sărac – ne întreabă dacă vrem snake hamburger, zicem că da, după care vedem că, de fapt, e vorba de snacks… Ne oprim la unicul supermarket de lângă stupa şi îi iau cea mai mare ciocolată, care costă 250 rupii. Doi euro jumate. Iar pentru ziua de azi îi dau o mie, ştiu că e mult, dar mă simt vinovată că un profesor de engleză stă să ne slugărească. Ghizi găseşti peste tot, se oferă, adică, de fapt, sar pe tine… ca şi vânzătorii ambulanţi care scad progresiv, într-o negociere cu nimeni, preţul unor obiecte pe care, de fapt, nu le-ai solicitat. Unul dintre ei îmi arată un lacăt ingenios, în formă de leu, cu o cheie făcută de mână. Coada leului este inelul lacătului. Începe de la 500 de rupii şi, în final îl iau cu 100. După cât se codeşte, se pare că e un preţ bun 🙂

Cumpărătm şi thangka, mici ş interesante. O sută de rupii fiecare.

Seara cade repede. Ne întoarcenm pentru cina gătită de români (la prânz, tot ai noştri au făcut deliciul cu mujdeiul pescăresc la somonul nepalez) şi ne bucurăm de o lasagna produsă de doamna Gina, salată de vinete şi mere în capot… ala că, dacă nu am avut snake burgeri, am avut altele. Plus previziunile astrologice, bonus, pentru anul în curs, de la maestru. S-ar părea că va fi un an fenomenal.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s