Unul dintre cele mai preţuite lucruri pe care le primeşti cadou de la marii maeştrii sunt aşa numitele fire de protecţie. Şnururi împletite şi legate pe la mijloc cu un nod triplu, care semnifică unitatea dintre înţelepciune şi compasiune – calea de salvare a tuturor celor ce poartă roba de lama. Împletim, pe treptele mănăstirii, şnururi pentru cei de acasă, călugărul mut mă învaţă să fac nodul mistic şi apoi firele de mătase vor trece prin templu pentru binecuvântare. Pe aleea din faţa coloanelor roşii, masive, se pregăteşte focul pentru ceremonia de purificare. E un ritual care te poate purta la aborigenii australieni, sau la şamanii americani, în care oferi tuturor entităţilor, bune şi rele, focul alb şi roşu în care se transformă materia ofrandei. Un semn mic de la un muritor care vrea să urce o treaptă.
Maestrul povesteşte despre accesele lui de furie, e un coleric căruia îi pare rău după cinci minute, şi trage învăţături asupra esenţei furie, care, de fapt, este pură. Dacă „cojeşti” furia, spune el, vei găsi în interior un prieten – motivaţia pe care, înţelegând-o, poţi depăşi momentul şi ceea ce l-a generat. Cât despre aşteptări, e bine să nu le ai. Pentru că dacă nu ai aşteptări, nu ai nici mânie. Pare foarte simplu, dar ce greu e de aplicat.
Afară, în lumea exterioară se manifestă hărmălaia care defineşte Kathmandu (poate, cu excepţia arterlor adiacente fostului palat regal). Nu doar auditiv, deşi claxonatul e ceva mai moderat decât balamucul din India, ci mai ales vizual. De la îngrămădeala perfectă a unei cantităţi maxime de marfă pe spaţiul micuţ, deschis la pleoapa oblonului încust al magazinelor care vând, fără excepţie, aceleaşi lucruri, la furnicarul de oameni şi maşini care bâzâie neîncetat, de la şase dimineaţa la zece seara, prin praful văii din care un erou mitic a scurs apa ca să o transforme în regiune locuită, şi până la miliardele firme, firmuliţe, reclame, reclămuţe făcute după buzunarul fiecăruia şi masate pe orice spaţiu de clădire disponibil, la orice etaj, toate parcă îţi cad în cap, destructurând orice comunicare şi silindu-te să revii la dialog. Sunt aşa de multe, că nu le mai vezi. Mărfurile nu au preţ decât la supermarket, trebuie să întrebi dacă există un anumit articol şi apoi să te tocmeşti. Dacă eu găsesc amuzament în asta, pe alţii îi chinuie, fiindcă e greu să găseşti un echilibru al preţurilor şi să îţi dai seama ce sumă e corectă. Poţi cigi asta în nervizitatea vânzătorului care se apropie de limita de profitabilitate, sau în zîmbetul larg din ciclul „tocmai l-am făcut pe un european”. Şi zâmbetul e greu de decriptat, căci aici toţi zâ,mbesc. Din nou, e de făcut distincţie. Zâmbetul asiatic, rece, sau zâmbetul de bună intenţie Greu.
Mergând cu taxiul până l anarghileaua pariată şi conferită câştigătorului, obişnuinţa mă face să „citesc”vizual drumul. Aglomeraţia de semene e ameţitoare, und emai pui că oamenilor ăstra le place la nebunie galbenul. Mult fond galben…
Unele firme, mai dischisite, sunt făcute din alucobond sau chiar literă volumetrică. Dar majoritatea sunt pictate de mână, pe varii suporturi. Sau, ca în Mexic, direct pe perete, unde îmbătrânesc demn şi se tocesc, trecând marca respectivă într–un alt timp, îngheţat şi îndepărtat. Uitate pe peretele de cărămidă vopsită mai întâi cu var şi apoi cu culorile brandului respectiv, se uzează şi se descompun lent.
Transcendenţa e suplimentată de o droaie de nume de zeităţi. Aşa că dacă vezi un atelier amărât care repară electronice şi pe care scrie, cu un albastru decolorat, Shiva Communication, nu ai de ce te mira. Sau Tripuri Electronics. Sau Karma hair salon. La început ţi se par hazlii şi nepotrivite, dar, după două săptămâni de absorbţie culturală, te obişnuiieşti. Hazul nu conteneşte când vine vorba de creativitate. Ochi de şoim, firma de securitate. Sau grădiniţa Mama Gâscă. Oamenii ăştia nu încetează să se amuze.
Tuşind cu sete de răceala cumulată cu praful ucigător, mai tragi o duşcă din sticla de Perrier cu preţ exploziv (125 de rupii!!!), dar cumpărată pentru nostalgie şi te duci acasă.
Pisicka's Book of Life 