Lecțiile de început de septembrie


A venit septembrie. Cu cutremure cosmice și personale. Luni noi, luni pline, două eclipse și un ctrl+alt+del anunțat la nivelul conștiinței, pe 28 septembrie… urmează noi episoade din thrillerul mondial🙂

Las hazul la o parte și spun: e un moment de  pus în blockstart, urmează o cursă cel puțin interesantă. Ceva pregătire și încălzire? Absolut necesar.

Image result for cosmic cleansing image

1.Marea Curățare

Dacă te-ai simțit la capătul unui elastic, ca o minge de yo-yo, e de bine. Se scutură de pe noi emoții vechi, se arhivează relații, se iartă oameni și întâmplări: Punctele critice de care ne izbim pe parcursul ultimei săptămâni până în 28 septembrie sunt tot atâtea șanse pentru o scanare cinstită,  în care să ne răspundem la întrebări cheie de felul următor:

  • Ce am lăsat nerezolvat în situația asta?
  • cu ce mă confrunt și care este frica peste care am de trecut?
  • ce lecție am de învățat?
  • am iertat tot ce era de iertat?

Timp  pentru făcut temele. Timp pentru ieșit din emoții negative. Timp de reprogramare personală.

2. Lungul drum de la judecată la bunăvoințăImage result for imagini bunavointa

În special acum, sunt vizibile tendințele noastre de a critica și judeca. Văd împărțiri arbitrare, cum ar fi cea între ”corporatiști” și”oameni”. Dacă simțiți că sunteți superiori, atunci sigur nu sunteți. Modul adevărat, profund de a funcționa ca Oameni (a propos de exemplul de mai sus) este cel în care recunoști punctele bune ale cuiva.  Dacă îți vine să judeci sau să critici, dacă ceva te-a deranjat, uită-te mai întâi înlăuntrul tău, căci  lucrurile acestea indică o reflexie. Cineva este oglinda unui deranj interior de-al tău. Enervant, nu? De enervat se enervează ego-ul. Atunci când ne concentrăm pe ceea ce e bun, pe Bine, amplificăm acel aspect. Când criticăm și judecăm, se amplifică aspectul negativ. Serviți, vă rog :)))

3. Iubirea nu cunoaște răbdarea. Deși ar fi minunat să o învețe.

Image result for impatient love quotesProbabil că unul dintre cele mai grele examene pe care le avem de trecut, ca oameni, este cel de răbdare. Vreau asta, o vreau acum. Iar iubirea e prima care nu cunoaște răbdarea. Să numeri orele până sună. Sau zilele până vă vedeți. Să accepți mușcătura nesiguranței. Dar mai presus de toate, să integrezi adevărul că nu nerăbdarea, gelozia, controlul permanent este cel ce ține o relație. Că suntem eliberați atunci când dăm celuilalt libertate, astfel încât, dacă ne iubește, se va întoarce, iar dacă nu, nu… pentru că întoarcerea cuiva care nu ne iubește e încă o înghițitură din cupa cu otravă.

Septembrie, acest septembrie e foarte generos cu noi, pentru că ne lasă să ne vedem cu claritate ceea ce avem de făcut, dându-ne cea ma grozavă șansă de evoluție accelerată  de până acum. De îmbrățișat și de pus în acțiune. Acum.

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu😦.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă🙂. Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

compasiune. creier. psihologie socială.


1ce și de ce
Metodele științelor occidentale se concentrează pe desfacerea fenomenelor în  bucățele mici și analiza componentelor până la înțelegerea legăturilor între ele. În schimb, buddhiștii s-au concentrat pe principiile de organizare care fac ca mintea să funcționeze într-un anumit fel.

Ei se ocupă de două teme-cheie: dezvoltarea concentrării și cultivarea compasiunii. Occidentul a început să exploreze  corelațiile și consecințele acestor  metode, primele lucrări serioase (Davidson, Goleman) fiind publicate la începutul anului 2003, însă cu același demers, care nu dă mare atenție felului în care apar aceste stări și impactuui asupra organizării sistemelor noastre fiziologice.

Sistemele de protecție individuale și ca specie oferă infrastructura pentru apariția compasiunii

În anii ’90, MacLean propunea două subdiviziuni ale sistemului limbic: amigdala și septumul, care aveau legătură cu agresiunea și frica (amigdala), respectiv conservarea speciei (circuitele septal și talamocingular). Aspectul din urmă are legătură cu comportamentul matern al mamiferelor, iar părțile mai sus citate nu se regăsesc în creierul reptilian. Comportamentele au legătură cu alăptarea, grija maternă, comunicarea audiovocală pentru menținerea contactului matern cu puii și joaca. Acest sistem de grijă, interacțiune și conștiență a existenței celorlalți oferă un teren fertil pentru rădăcinile compasiunii umane.

Experimentele făcute în anii ’40, care au suspendat funcționalitatea zonelor cincgulare la maimuțe le-au determinat să calce peste colegii de cușcă de parcă aceștia nu ar fi fost vii . De asemenea, funcțiile  materne ca îngrijirea, joaca și legăturile sociale asociate cu partea talamocingulară a creierului se diminuau masiv, ceea ce arată că aceste structuri par să fi favorizat empatia și altruismul la oameni.

O altă structură a creierului pare a fi responsabilă pentru dezvoltarea compasiunii: neocortexul, care ne oferă inteligența, planificarea , rezolvarea de probleme, diferențierea și discriminarea întâmplărilor din mediul exterior ne furnizează un control inhibitor prin modularea reacțiilor reflexe și condiționate. Se crede că neocortexul răspunde de râs și plâns, în special de capacitatea de a lăcrima în legătură cu acte altruiste. Cortexul prefrontal, în special,prin legăturile sale cu sistemul talamocingular, pare să lege percepțiile externe și interne pentru a crea un simț al individualității. Experiența interioară poate fi necesară pentru o înțelegere care să permită grija pentru viitorul celorlalți și cel personal. Conexiunile între cortexul prefrontal și cele ale circuitului talamocingular pot generaliza grija pentru copii și alți membri ai speciei, evoluția psihologică permițând,astfel, o evoluție a simțului de responsabilitate înspre ceea ce numim conștiință.

Conștiința promovează o schimbare către un eu care îi include pe alții, dar depinde de concluziile interioare ale experiențelor. Ambele sunt necesare pentru interconectarea între sine și alții. Compasiunea apare din dezvoltarea neocortexului mărit șidin rolul critic de a îngriji copiii, în special de către mamă. Această porțiune mai dezvoltată apare la toate mamiferele care au comportamente sociale. De asemenea, este legată de importanța liniei matriarhale în menținerea coeziunii sociale și stabilității grupului, în special la primate.

Există păsări și mamifere care par să se poarte etic, arătând milă, atașament, jenă, mândrie dominantă și supunere umilă. Un experiment cu maimuțe rhesus arată că acestea se abțin să tragă de un lanț care le-ar permite accesul la mâncare, dacă lanțul provoacă un șoc electric altei maimuțe. Experimentul făcut în 1966 demonstrează că unele maimuțe nu au mâncat ore întregi sau chiar zile întregi. Efectul se mărește dacă este afectat un animal cu care maimuța este familiară. Familiaritatea este o trăsătură critică a compasiunii,  iar la aceasta vom reveni puțin mai încolo.  Când cortexul prefrontal uman este lezat, nu sunt probleme cu funcția intelectuală, dar rudele persoanelor în cauză au indicat o lipsă de empatie și deciziile pacienților nu erau avantajoase nici pentru ei, nici pentru cei apropiați. Se pare să este blocat comportamentul de cooperare, exprimarea emoțiilor sociale și angajamentului social. Mărimea semnificativă a acestei porțiuni pare să aibă un rol important în efectul asupra reacțiilor patronate de amigdala cerebrală (furia, frica și efectele lor – agresiunea și fuga). Persoanele care comit violențe și acteantisociale la impuls par să aibă un fel de sub-activare a lobilor frontali.

Evoluționist vorbind, amigdala ne-a salvat prin activarea în situații adverse, dar în viața de zi cu zi aceste activări duc la stări negative. În timpul meditației s-a constatat o descreștere a activității amigdalei. Matthieu Ricard scrie într-una dintre lucrările lui David Goleman (2003)

Dacă ne gândim că emoțiile distructive ne restrâng libertatea și ne afectează judecata, pe măsură ce ne eliberăm de ele, ele nu vor mai avea aceeași putere. Înțeleptul care se află complet în pace și eliberat de emoțiile tulburătoare are o sensibilitate și o grijă mult mai mare pentru bucuriile și suferințele celorlalți.

Observațiile lui Ricard s-au confirmat în laborator: doi meditatori experimentați, care au petrecut cel puțin doi ani în retrageri după tradiția tibetană au fost testați pentru identificarea semnalelor faciale ale diferitelor emoții prezentate pentru o fracțiune de secundă. Ambii au înregistrat deviații standard majore față de normă, recunoscând aceste semnale faciale ale emoțiilor foarte repede (Goleman, 2003).

Cercetările despre nervul vag făcute în anii 2000 în căutarea substraturilor neurofiziologice ale experiențelor emoționale și proceselor afective necesare angajării sociale și protejării speciei au arătat că mamiferele au o ramură nou apărută a nervului vag, care contribuie la reglementarea multor comportamente cu semnificație socială: privitul, ascultatul, expresiile faciale și vocale, filtrarea sunetelor de frecvență joasă pentru distingerea vocii umane față de mediu, gesturile capului și ingestia. Atfel, putem interacționa sau ne putem separa rapid de obiecte și indivizi, reglându-ne în fiecare secundă. În situații de amenințar esau când nervul vag nu are o bună reglare se apelează la sistemele nervoase mai vechi, cum este cel simpatic, care limitează incapacitatea angajării sociale. E ca un fel de prevenție, circuite vechi care pot fi apelate de frică și astfel activează sistemul de autoprotecție, precum și negativitatea care însoțește această defensivă. De aceea multe dintre practicile buddhiste  de dizolvare a negativității permite o percepție mai corectă a momentului prezent și apariția compasiunii.

Autoreglarea este o componentă critică a atenției și concentrării, două ingrediente importante pentru cultivarea compasiunii. Depinde de procedeele neuronale care extrag informația relevantă și o ignoră pe cea nefolositoare. Dalai Lama menționează că nu avem sisteme cerebrale fixate irevocabil și că antrenamentul sistematic al minții este posibil datorită însăși naturii și funcției creierului.  Este posibil ca procesul de îndepărtare sistematică a obstacolelor mentale și negativității să ducă la o autoreglare mai ridicată, cu niveluri ridicate de control care se reflectă în activitatea ridicată a nervului vag și variabilitate a pulsului.

Nivelul suplimentar de corelare hormonală

Sistemul de supraviețuire include atât un răspuns activ (amenințare și control) cât și unul pasiv (pierderea controlului) la stimuli intenși. Răspunsul activ include niveluri ridicate de catecolamine, testosteon și mobilizarea sistemului simpatic. Răspunsul pasiv,non-agresiv este corelat cu o reacție de ”înfrângere” care implică niveluri mari de cortizol, catecolamine stabile sau mai scăzute, testosteron mai scăzut și activare parasimpatică. Situațiile depind de provocare.

Cu cât este mai mare pericolul, cu atât mai mare necesitatea de control și cu atât mai mare secreția de hormoni. Cortizolul ridicat are legătură cu depresia, agitația, excitația și vulnerabilitatea. Cu cât se pierde mai tare controlul, cu atât mai mare este cortizolul, dar în cazul pierderii totale a controlului, se poate produce izolarea: disociere, amorțeală emoțională, evitare și negare, însțite de o suprimare compensatorie a nivelului de cortizol. Este ca o apărare primitivă prin închiderea stimulilor emoționali. Criminalii psihopați au un mecanism de suprimare a secreței de cortizol.

Corelarea hormonală a sistemului de conservare a speciei

Oxitocina este atât un neurotransmițător în creier, cât și un hormon implicat în aproape toate aspectele comportamentale materne și legături sociale, cum ar fi sistemul de conservare a speciei, deși la oameni datele referitoarela oxitocină sunt foarte puține. Oxitocina este secretată  în hipotalamus și apoi eliberată în sânge. Experimentele cu rozătoare au arătat că, dacă oxitocina este administrată direct în ventriculii cerebrali ai șobolanilor femele virgine, în câteva minute apare comportamentul matern complet. Tot experimental s-a arătat că întreruperea comportamentului matern nu este condiționată de reducerea oxitocinei, care doar declanșează coportamentele sociale, inclusiv legăturile. Se pare, însă, că rolul dominant, la masculi, este dat de vasopresină.

Comportamentul matern și social este întărit de dopamină și oxitocină. Dacă receptorii pentru aceste substanțe sunt blocați, femelele de rhesus  sau șobolani arată că efectul de recompensă al dopaminei ar putea avea legătură cu emoțiile puternice, pozitive, legate de formarea legăturilor sociale. Oxitocina a fost asociată cu stările pozitive, cum ar fi apropierea, atingrea, comportamentele sociale și ingerarea de mâncare și poate reduce creșterea indusă de stress a cortizolului, precum și comportamentele de evitare. Social vorbind, este important să putem să inițiem comportamente sociale, chiar după reacții de respingere. Dacă avem un nivel de suspiciune sau agresiune, contactul social este mai facil.

Oxitocina joacă un rol important în procesarea informației sociale, în specialrecunoașterea celorlalți ca familiari, dar nu pare importantă în răspunsul la familiaritatea stimulilor non-social. Sentimentul de recunoaștere pozitivă și familiaritate cu alții inhibă comportamentele agresive. Dar dacă alții nu ne sunt familari, nu este relevant că sunt afectați. Un studiu făcut în anii ’80 pe salvatorii germani ai evreilor arată că salvatorii au arătat o înclinație mai mare către atașamentul față de alții încă din copilărie, așa că sentimentul lor de conectare cu alte grupuri era mai mare. În special identificarea asmănării cu evreii (dublă față de non-salvatori) era semnificativ diferit de alte grupuri de creștini.

Multe din practicile de meditație și cele spirituale se referă la perceperea și tratarea celorlalți ca membri de familie, ca pe tine însuți. Iisus spunea să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, iar Dalai Lama explică procesul familiarizării ca pe o orientare inclusivă, care nu apare doar la repetarea cuvântului compasiune.

Acesta nu  este procesul de familiarizare. Procesul implică mai degrabă dirijarea fiecărui gând conștient către cultivarea compasiunii, astfel încât orice activitate în care se angajează individul este generată de această orientare.

Matthieu Ricard, celebrul buddhist francez, oferă și mai clar o descriere a acestui comportament:

În sutre se explică în ce fel să faci asta cu fiecare gest. Când te trezești, te gândești: Fie ca eu să mă trezesc pentru a elibera toate ființele simțitoare de suferință. Când îți pui cureaua, te gândești: Fie ca eu să cultiv centura concentrării. Când cobori treptele, Fie ca eu să cobor din nou pentur a scoate ființele din suferință. Când deschizi o ușă: Fie ca ușa eliberării să fie deschisă pentru ființele simțitoare. Când o închizi: Fie ca ușa suferinței să se închidă pentru ființele simțitoare. Astfel, fiecare clipă se umpe cu gândul compasiunii.

Există o meditație tibetană foarte răspândită, care accentuează familiaritatea.

Îți imaginezi toate ființele simțitoare ca fiind mame ale tale, ținând cont că în viețile trecute ele trebuie să fi fost, cu toatele, mame ale tale. Acest lucru se face pentru a trezi un simț al afecțiunii și recunoștenței, prin concentrarea pe persoana care ți-a arătat cea mai mare iubire și compasiune.

Familiaritatea cu proprile gânduri și sentimente este, de asemenea, critică pentru difuzia negativității. Ricard leagă impotanța conceptului de familiaritate cu practica meditației.

Când vorbim de meditație, cuvântul folosit în tibetană înseamnă, de fapt, familiarizare. Avem nevoie să ne familiarizăm noi înșine cu un mod de a trata gândurile ce apar. La început, când apare un gând de furie, dorință, gelozie, nu suntem pregătiți pentru el. Astfel , în câteva secunde, acel gând a dat naștere unui al doilea, al treilea gând – și curând peisajul nostru mental este invadat de gânduri care consolidează furia sau gelozia – și atunci e deja prea târziu… Poate vă întrebați ce fac oamenii în retrageri, șezând în meditație pentru ore pe zi. Exact asta fac: se familiarizează cu un nou mod de a adresa gândurile ce apar. Când începi să te obișnuiești să recunoști gândurile pe măsură ce apar, e ca și când ai recunoaște rapid pe cineva într-o mulțime. Când apare un gând puternic de atracție sau furie, știi că o să ducă la o proliferare a gândului și îl recunoști: ah, vine gândul ăla. E primul pas. Acel pas ajută mult la evitarea gândurilor copleșitoare.

Familiaritatea este o componentă critică în dezvoltarea compasiunii. Dalai Lama spunea, în 2002, că

Toate ființele aparțin, într-un fel, unei singure familii. Avem nevoie să îmbrățișăm unitatea omenirii și să arătăm grijă pentru toți – nu doar familia ta, țara ta, continentul tău. Trebuie să arătăm grijă pentru fiecare ființă, nu doar cele care ni se aseamănă.

Compasiunea se exercită adesea în relație cu cei iubiți, ca o suprapunere între fiziologia afilierii și cea a compasiunii. Totuși,compasiunea se poate exercita și în legătură cu cei pentru care nu avem afecțiune.

Nicio societate nu poate pretinde că are un sistem sănătos de valori atâta vreme cât nu poate adjudeca între fascismul lui Hitler și nonviolența lui Mahatma Gandhi. Eu, unul, cred că natura umană însăși oferă criteriile prin care putem judeca natura etică a diverselor valori. Dacă noi, ca societate, avem înțelegerea sănătoasă a naturii noastre, compasiunea, putem judeca etica unei valori simplu, văzând dacă ea rezonează într-adevăr sau nu cu această natură fundamentală.

Dalai Lama, 2002

În 2003, unii cercetători i-au spus acestei naturi fundamentale conștiință armonizată rezonantă și au spus că

Moralitatea, astfel, este bazată pe relațiile interumane, până la faptul că ne armonizăm unii cu alții pentru a produce stări biologice care influențează ființa noastră: moralitatea derivă atât din biologia, cât și din relațiile noastre.

iar de aici chiar nu mai e nimic de adăugat.

 

 

 

Lecția de la Karmapa XVII


Exact cu  o săptămână în urmă decolam către Paris ca să îl reîntâlnesc, după 7 ani , pe unul dintre maeștrii tibetani care m-au fascinat. Karmapa este al șaptesprezecelea purtător al unei conștiințe vechi de 900 ani, după cum el însuși afirmă. Dincolo de metempsihoză și dezbateri religioase inutile, Karmapa oferă un exemplu de leadership de o frumusețe aparte, pentru că se bazează pe valori universale.

A venit la conferința de două zile, bolnav fiind. Nu s-a văicărit, ci și-a cerut scuze la finalul primei zile pentru lipsa de formă (puțin evidentă pentru cei ce nu îl cunoșteau). Un băiat a fugit, demult, din Tibetul ocupat de chinezi, trecând granița în India, care l-a primit cu brațele deschise și protecția cuvenită unui refugiat de rang înalt. Acum, copt, la treizeci de ani, radiază o prezență puternică, riguroasă, blândă și puțin ghidușă. Ne-a vorbit de subiectele preferate ale buddhiștilor: suferința, meditația, compasiunea. Conceptele, clare și articulate. Cu o direcție clară către acțiune: căci cunoașterea intelectuală nu servește la nimic dacă nu o aplici. El spune să încorporezi în practică noțiunile pentru a le înțelege cu adevărat.

Ce îmi trebuie cu adevărat? Care sunt lucrurile de care trebuie să mă feresc?

O simplificare necesară, care scoate toată umplutura cotidiană și îți aruncă mintea într-un fel de miere cristalină. Karmapa vorbește despre trei tipuri de suferință: una fizică sau emoțională, care doare direct. Una generată de schimbare. Și una, pe care el  numește suferință atotpătrunzătoare, sau formarea suferinței, care necesită ceva reflecție: spune că oamenii nu o simt, dar maeștrii da. O aseamănă cu o geană: dacă îți pică pe mână nu o simți, dar dacă intră în ochi te doare. Mă gândesc la tipul acela subtil de sensibilitate pe care îl sugerează și îmi propuun să mă gândesc serios la asta.

Suferința este un semnal prin care creierul nostru transmite că există ceva ce trebuie respins… ceva periculos….. Și important este să înțelegi obiectul suferinței,  pentru că nu este vorba de un input senzorial, ci despre înțelegerea naturii suferinței. Schimbarea normalității care producea satisfacție și care devine altfel… Avem nevoie să facem o distincție între suferință și senzația suferinței. Mai ales acum, că trăim într-o civilizație care te împinge să cumperi mai multe produse și astfel îți creează mai multe probleme. Sugestia este că obsesia exterioară nu poate duce la nimic durabil în termeni de satisfacție.

La fel de dur ca în 2009, Karmapa spune că nu mai suntem fericiți, deoarece cheltuim mult prea mult timp cu gândul la lucruri. Apoi vorbește despre suferința atotpătrunzătoare – lucruri care, cumva, există în subconștientul colectiv, pe care le petrecem neutru din punct de vedere al senzației, dar care sunt suferință. E ca un fel de mânjire a stării perfecte, pe care  nu o mai recunoaștem, așa că e dificil să o eliminăm. Ne-am născut cu normalitatea foametei din Africa, secetei din anumite regiuni. Poluare. SIDA. Suferință. Ne agățăm de ceea ce ne place și asta ne ocupă mintea. Există, însă, o suferință a suferinței. Complexul de împrejurări pe care buddhiștii îl numesc Samsara: dorința eliberării de Samsara este primul fel de aspirație către dezvoltare.

De ce suferim? Pentru că fiecare acțiune produce un efect de bumerang. Asta se cheamă karma. E o lege a acțiunii și reacțiunii, atât tot: ce semeni, aceea culegi… Apoi, avem tot felul de obiceiuri mental-emoționale ca dorința, ura, iluzia, mândria care derivă, toate, absolut toate, dintr-o lipsă fundamentală de  înțelegere a adevărului. O agățare de fizic ca suport pentru toate celelalte – de parcă tot ce e concret și solid este real și există independent. De fapt, nu există independență, a spus Buddha în prima sa lecție, și nici sine fizic, în a doua lecție. Toate există în relație cu celelalte. Tot ce facem în viață depinde de altcineva sau altceva sau altundeva🙂

Eliminarea suferinței se bazează pe protejarea celorlalți și pe a le aduce bucurie. Dacă suntem dependenți de emoție, nu putem face asta. Controlul emoțiilor se bazează pe

  • recunoașterea lor
  • identificarea problemei
  • o abordare pas cu pas pentru rezolvarea problemei.

Extrem de cartezian pentru un un mistic din Himalaya, nu?

Ne agățăm de lucruri ca și cum ar fi reale: sunt ele reale sau nu? De fapt, există un alt fel de realitate, de care avem nevoie să ne detașăm, ca să putem ajunge la bucurie. E un fel de puritate ultimă. Asta deja sună ca o metodă. Și este o metodă la care mă gândesc de mult, pentru că, în ultimă instanță, toate curentele spirituale o promovează. Doar buddhismul vorbește de 37 de practici pentru iluminare, iar cele trei ”vehicule”, cum le numesc ei – Mahayana, Hinayana și Vajrayana – au, fiecare anumite practici asociate – cum ar fi calea acumulării, calea fuziunii și tot așa. Karmapa vorbește de cei patru piloni și cele patru miracole. E clar că mai am de  citit🙂.

Esențial, însă, este că aderarea la una dintre căi deschide posibilitatea de lbertate. Că toate presupun un anumit fel de comportament, numit de tibetani bodhicitta, care presupune, mai întâi și mai întâi, să fii mulțumit. Cum poți face asta fără o sursă exterioară?

A doua zi de învățături a început cu un pic de explorare a meditației exploratorii și analitice.Karmapa a vorbit de Shamata și Vipassana, cele două tipuri principale de meditație și despre cum vin ele în ordine logică. Într-o lume în care din ce în ce mai mulți sunt astrași de meditație, dar se plâng că în minte e gălăgie mare, maestrul a vorbit despre trei lucruri:

  1. să ai un singur obiectiv (sau punct de concentrare)
  2. să lași totul să vină și să plece
  3. să privești perturbările ”drept în ochi”, pentru că astfel te liniștești natural

Suferința provinedin dorințe egoiste. Bucuria provine din dorințe altruiste. 

-Shanti Deva

Interesantă abordare, nu? Ea vne dintr-o schemă mai largă, bazată pe interdependență: buddhiștii demonstrează (și neuroștiința modernă validează) că nimic nu există în sine. Avem o formă de interdependență cu tot ceea ce este, așa că nu existăm așa cum credm că suntem (adică independenți). Sinele creează legături cu orice. Și acum vine accentul pe care l-am resimțit diferit de ce am învățat până acum – și iată cum a spus Karmapa asta:

Compasiunea este ca un hotspot: suntem conectați la TOT. Ceilalți sunt o parte din noi. Fericirea lor este fericirea noastră, așa că asta implică responsabiltate. 

În acest ”intranet” al compasiunii, nu poți fi fericit când ceilalți sunt nefericiți. De aceea, dezvoltarea unei atitudini de bunătate iubitoare este capitală. Dacă ne gândim la conștiințele noastre ca interconectate, fiecare gând aruncă în rezervorul ăsta colectiv o informație. Iar rezultatul combinat al tuturor gândurilor, emoțiilor, cuvintelor, atitudinilor este ceea ce trăim azi, ca realitate, în lume. Ați văzut oameni care ”luminează” locurile în care se află? Ei bine, despre asta, exact despre asta este vorba.

De aici, de dincolo de religii, din tărâmul eticii în care trăim, nu pot decât să mă înclin în fața clarității și energiei care îți mișcă inima și face corpul să ia foc. Îmi amintesc de ultima vizită, providențială, la mănăstirea Caraiman, cu zece zile înainte ca luminosul părinte Gherontie Puiu să se mute la cele veșnice: omul ăsta ne-a privit cu infinită bunătate și cu iubirea pe care o ai pentru cineva dinfa milie, pe care nu l-ai mai văzut de mult, ne-a pus mâinile pe creștet și a spus atât: Să fim Bine cu toții. Să dea Dumnezeu să fim Bine cu toții. A trebuit să mă duc până la Paris și să ascult un maestru tibetan ca să înțeleg sensul profund: nu era vorba despre a ne fi bine. Era vorba despre a fi Binele.

Am să închei, așadar, cu ultimul lucru care m-a marcat: dacă un bodhisattva are o aspirație pentru viitor pe care nu o poate realiza acum, el va trimite în viitor o emanație a acestei aspirații. Zis și făcut. Să fim Bine.

 

Universul îți șoptește….


…. și nu are subtitrare la mesaje.

Ai auzit de pronoia? E clasificată la tulburări psihologice :))) și reprezintă ideea că Universul conspiră, în secret, la îndeplinirea planurilor și dorințelor tale.

potentialDa, demență în toată regula, dacă ne luăm după normă. Dar cine a stabilit norma? Câți dintre noi nu au frânat într-o curbă fără vizibilitate doar ca, după colț, să vedem un dement care se băgase într-o depășire decerebrată? Și pe care l-a salvat frâna… Sau câți au continuat, cu încăpățânare un proiect clasificat drept eșec de toți pricepuții în domeniu, ca apoi să aibă succes?

Și mai sunt nebuniile acelea cu semnele. Că te uiți la ceas la 11.11 (despre sincronicitate a vorbit Carl Gustav Jung… pe el îl credem, că e la categoria ”aprobați”). Sau că te gândești la cineva și te sună. Sau că nu mai ai bani și brusc îți înapoiază cineva o sumă împrumutată. Doar de exemplu🙂

Image result for jiminy cricketDacă pronoia ar deveni, misterios, un virus bun, împrăștiat rapid, oare am avea un pic mai multă atenție pentru prezent? În Pinocchio, greierașul Jiminy, ”conștiința”, cum  își spunea el, îl trăgea pe lemnosul vivant de mânecă pentru a-l îndrepta pe cursul bun. Jiminy e mic. Are o voce mică. Poți să o auzi doar dacă faci liniște în cap. Jiminy este peste tot. Dacă te gândești la ceva profund, sau înalt, și auzi tunetul, e vreun fel de ecou care îți arată că Universul ți-a auzit intenția?  Dacă ,după o zi întreagă de vorbit despre miezul feminității, de pe dulap cade borcanul cu trandafiri roz pentru ceai (vă asigur, dragi sceptici, că stătea  bine-merci, nu era pus pe colț, nu era într-o rână, cu alte motive, nimic geometric sau gravitațional nu putea influența stabilitatea obiectului), e  un semn că ești pe drumul corect?

Nu e o întrebare închisă, ci o ușă crăpată pentru explorare. Cu curiozitate, fără judecăți și demiteri premature. Cum ar fi dacă, de fapt, trăim într-un fel de universewideweb în care toată informația circulă, e auzită și se iau măsuri??

Un subiect contemplabil în weekend. Al pietricelelor care cad în apă și fac unde mari, din ce în ce mai mari, până când cercurile se întorc de unde a căzut pietricica. Un Univers care îți răspunde. Un Univers care nu te pocnește peste ceafă când o sfeclești, dar care îți șoptește, în liniștea minții, să te uiți la asta… și la asta… și la asta… Încetinește și privește. Următorul semnal e foarte aproape, undeva, unde vezi doar cu coada ochiului și cu limita conștiinței. Șșșșșșșșșt.

Să faci ce te pricepi tu mai bine


E duminică dimineața, foarte devreme. În jurul casei, o liniște de lume care se naște în secunda asta. Timp de reflecție. Mai ales după ce ai o săptămână în care vezi filmul sufletului atâtor oameni. Lumea e un caleidoscop – îți permite să alegi din milioanele de sclipiri pe cea mai relevantă pentru tine, dacă așa alegi. Plonjând într-o asemenea selecție, poți să te uiți doar, să te uiți ajunge, la lecție🙂

Mai sus se află unul dintre miile de clipuri care se încarcă pe YouTube în fiecare zi. Oportun, fiindcă Prince și-a terminat treaba aici, în delegație, și s-a întors la sediul central. Dar nu e vorba de Purple Rain aici, ci de alte trei lucruri:

  1. Cât de bine cântă omul ăsta
  2. Ce cuvinte incredibile are partea vorbită (dați rewind și ascultați)
  3. cât de puternic contrastează acest cover cu standardul călduț-mediocru menținut cu încăpățânare de main stream media. Nu am nimic cu semi-vedetuțele întreținute cu grijă de ”profesioniștii” cu pricina, dar mi-aș dori să văd oameni care au ceva de spus, de cântat, de oferit🙂

Am văzut un clip. Fulgerarea este cât de important e să fii conștient (Mulțumesc, Monica, pentru cuvântul ăsta ridicat la fileul minții, ieri) și să te uiți la intenția, la energia din spatele lucrurilor care se întâmplă, pe repede înainte, în fiecare zi în care deschizi ochii și respiri, uitându-te la lume ca prin niște ochelari  de scafandru. Căci, la capătul șirului de Nu potNu știu, Am obosit, Pe mine de ce nu mă iubește cineva  și tot așa există un sipet personal cu comori.

Unii l-au descoperit – ca oamenii din clipul ăsta. Alții șed, literalmente, cu fundul pe capacul sipetului. Și se lamentează: da, viața  nu ne dă.

Ai un mega-cont de monede de schimb în sipet – talentele și abilitățile tale. Și nu le practici, sau le practici unilateral. Poate vorbești bine o limbă străină: de ce nu e asta parte din ce faci? Poate conduci grozav mașina: de ce lucrezi la un birou? Poate prezența ta le face bine oamenilor cu care intri în contact: de ce te înconjori de singurătate?

E șase dimineața. Fac unul dintre lucrurile pe care le ador: scriu. Lumea zice că scriu bine. Cred cu tărie că e important să îți deschizi taraba în târgul ăsta universal. Să  pui pe ea ce știi tu să faci mai bine. Să faci asta din toată inima.

Tu ce faci azi?

Unul. 1. Și-atât.


Image result for 7 steps imageNa, că am luat și noi boala de circulă prin State: cinci pași ca să slăbești, zece lucruri pe care să nu le faci ca să fii fericit, opt căi de a-ți îmbunătăți satisfacția la serviciu… Nu știu cum arată paginile voastre de Facebook, dar a mea aproape că se îngrețoșează de atâtea rețete, atâția pași. 20 de alimente care nu știu ce mai fac și ele. Rețetele nu-s rele… densitatea, însă, e cea care creează confuzia.

Image result for 12 steps imageProblema, de fapt, stă în claia de rețete cu care ești inundat. Și curg, una după alta, înstr-un șir nesfârșit, spălând, fiecare, amprenta celeilalte. La fiecare dintre ele te gândești: ah, ce idee bună. O să mă apuc de asta chiar de mâine. Și apoi altele, și altele. Acum, și drumul către iad e pavat cu bune intenții… dar mai grozav de atât ar fi să valorifici una dintre ideile astea bune. Una.
Ce-ar fi de făcut în năvala asta de informație? Ascultam, mai de mult, o predică a unei călugărițe budiste despre multitasking… spunea că dacă faci un lucru, energia se împarte la 1. Dacă faci 5, energia se împarte la 5. Logic. Știm că suntem mai neproductivi când suntem întrerupți tot timpul. Ieșirea și intrarea în fluxul de activitate ne costă timp. Logic ar fi să ne apucăm de un lucru. Unul singur. Nu de cinci. Nu de zece. Îl facem pe primul până îl stăpânim bine și apoi ne apucăm de ceilalți pași…

E simplu:

  • mintea reține, de obicei, vreo cinci lucruri. Hai șapte. Asta în RAM-ul imediat. Dacă trei sunt lucrurile de cumpărat pentru diseară, mai rămân două spații libere :))). Mama uitării e lista, așa că ia-ți caietul sau agenda sau telefonul mobil și fă-ți  o notă cu ce vrei să faci.
  • apucă-te imediat, chiar din ziua respectivă. A doua zi n-o să ți se mai pară important și o iei de la capăt cu spălarea la creier.
  • menține intenția în funcțiune minimum trei săptămâni. Cam atât îi trebuie minții să se familiarizeze cu ideea că tu faci, regulat, un anumit lucru.
  • evaluează intermediar. Nu te pedepsi dacă nu a funcționat încă.

Dar lucrurile importante sunt două, a propos de numere:

Ai decis să faci ceva ca să crești, ca să te dezvolți, ca să îmbunătățești calitatea vieții tale. Ai decis? Dacă rămânem doar la nivelul de a fi inspirat de o idee trecătoare, nu avem nicio garanție că o să ne putem menține nivelul de hotărâre în privința acelui lucru.

Dacă ai șapte alimente, doișpe pași, cinci comportamente și tot așa, începe cu unul. Unul singur, pe care să îl practici și să îl practici și să îl practici până l-ai învățat. Firește, dacă e vorba de turmeric, nu e nimic de învățat, în afară de rețete… dar te provoc: poți să faci 21 de rețete diferite, toate cu turmeric? Și uite-așa venim de-acasă.

 

ca să te auzi, trebuie să faci liniște


Din ce în ce mai des ne întrebăm ce avem de făcut în următorul pas al vieții noastre. Nu suntem siguri că lucrăm unde trebuie. Nu suntem siguri că avem perechea potrivită. Nu suntem siguri că ne aflăm în locul potrivit. Ne simțim ca și cum, dinăuntru, sufletul urlă să schimbăm ceva, dar nu înțelegem ce vrea. Simptome: agitație, confuzie, frustrare.

Începe dansul: discuții cu cel mai bun (cea mai bună) prieten(ă). Psiholog. Coach. Rețeta, e de fapt simplă, căci problema e înăuntru, nu afară, și dinăuntru spre în afară se rezolvă cel mai ușor. Ușor de zis… de unde mă apuc?

silenceTermenul de specialitate pentru ” a face liniște înăuntru” este meditație. Nimic de speriat. Meditația este o metodă de a sparge continuumul fluxului de gânduri. În spațiile care se creează – la început niște fisuri mici, apoi pauze de câteva secunde, apoi începe plăcerea – poți intra î contact profund cu tine însuți. Atât de profund, încât simți liniște, pace, îți poți auzi, în fine, sufletul.

IMGP0194

 

Următoarea întrebare, clasică și ea, este: Și de unde încep? Așa că poți urma ghidul de mai jos… e în cinci pași:

  1. Citește cărți introductive despre meditație

http://www.elefant.ro/carti/lecturi-motivationale/spiritualitate/meditatia-prima-si-ultima-libertate-187698.html

2.Fă-ți promisiunea că o să dedici, timp de două luni, câte 15-20 minute din viața ta pentru reconstrucția personală. alege un loc din casă, un moment din zi, așează-te cu spinarea dreaptă undeva, unde te simți confortabil și

3.  Încearcă meditații ghidate de pe YouTube. Mai jos ai un ”buchețel” de sugestii, mai lungi, mai scurte, pentru corpul fizic, emoțional, energetic…. pentru minte nu avem meditații. În meditație, mintea va parca frumos, pe marginea conștiinței. În cele din urmă🙂 .

4 . Găsește un grup care meditează regulat, dacă îți este greu să meditezi singur. Grupurile bune fac meditația mult mai ușoară, căci se concentrează în aceeași direcție. Dacă simți neliniște, s-ar putea să nu rezonezi cu personajele – schimbă grupul.

silence (1)5. Nu te lăsa. Creditează-te pentru disciplina de a te așeza să lucrezi zilnic. Nu te biciui, nu te judeca,nu te critica. Este doar o experiență. O privim cu curiozitate și atât – fără așteptări, fără standarde de evaluare. E ca atunci când faci un duș – în unele zile e o plăcere, în altele pur și simplu te speli. Dacă te țin curelele, ia-ți un jurnal și scrie în el ce ai observat și ce progrese ai făcut, dacă ai făcut. Dacă n-ai făcut, nicio grijă: o să faci.

Și, la un moment dat, o să se facă liniște. Ce faci după aceea? Continuă.

puțină numerologie, ceva astrologie și în rest, intenție


maha yantraE plin, pe mediile electronice, despre vorbe referitoare la 9 aprilie. 9. 2016: 2+1+6=9. Peste blatul ăsta cu cifra 9, care reprezintă realizarea, numărul Maestrului, cum i se mai spune, faza de coacere și completare, năvălesc crema și glazura: Soarele și Luna, în maximă exaltare. Suntem fințe cosmosensibile și cine spune că nu simte influența planetelor e, probabil, prea prins în treburi.

Nouă sunt lumile, în înțelepciunea indiană străveche, și nouă – triunghiurile în Maha Yantra, imaginea sacru-geometrică a universului. Plouă cu nouă🙂

Ce e de făcut într-așa o perioadă  de activare majoră? Simplu: decide că nu există limite(chiar nu există) și purcede la proiectele tale cele mai dragi, cele mai de suflet, de care ți-a fost frică până acum, că prea păreau nebunești. Este timpul să îți scrii Zână pe cartea de vizită, să îți scoți polonicul din bufet și să îl transformi în baghetă. Pentru că, în special azi, dar și mâine, 10 aprilie, Cosmosul ți-a pus la dispoziție tot combustibilul de care ai nevoie ca să îți pornești vehiculul spre destinația visurilor personale.

haipule techniqueIa-ți un bilet. Scrie pe el proiectul și, dacă ai idee, un plan mic. Pentru că pașii manifestării sunt așa:  energizezi, verbalizezi, mentalizezi, acționezi. La primul pas, aduni, conștient, energie, ca un burețel: ziua de azi e plină de poțiunea miraculoasă, nu ezita să te gândești cum curge energia cosmică în corpul tău, ca să dai subconștientului ceva constructiv de făcut. Dacă nu poți face asta, imaginează-ți că energia frunzelor care se mișcă, energia care proiectează imaginea în televizorul tău sau mișcă mașinile pe drum se revarsă către tine. Ai grijă să vezi sursa energiei dacă lucrezi așa.

Ia bilețelul și pune-l la treabă. Lipește-l pe oglinda de la baie, sau pe spatele telefonului mobil, sau pe volan. Ai un proiect în gestație, trebuie vizitat din când în când. Apoi imaginează-ți cum o să te simți când proiectul va fi adus la îndeplinire. Ce o să vezi, ce emoții o să ai. Emoțiile radiază și manifestă.

În fine, stabilește un prim pas către proiect. Poate este să îl așterni pe hârtie, sau să faci o etapă practică, de evaluare de necesități, sau, dacă e vorba să slăbești, îți schimbi masa de seară🙂. Dar important este să ancorezi intenția. Nu știu dacă merge cu schimbatul culorii părului… dar pentru asta există coafor.

Pe urmă îți poți umple cada și te poți relaxa – căci lucrurile nu se întâmplă atunci când încă suntem îndârjiți pe ele, ci când ne putem decontracta🙂. Sau cuibărește-te în pat, diseară, cu viziunea lucrului gata făcut. Și, dacă te inspiră, aprinde și o lumânare. Tot pentru subconștient, ca să îi spui că e treabă serioasă, de data asta; și că ar face bine să își suflece mânecile.

Spor la treabă🙂

 

despre știința de a trăi cum vrei tu


Ieri, într-un tren care a așteptat două ore în câmp reparația necesară pentru restaurarea sistemului de dirijare a trenurilor, pus pe butuci de niște băieți care au furat cabluri (no comment), am răbdat, recunosc, cu mare greutate, tirada unui nene, evident provenit din ”structurile” de dinainte de 1989. Pe undeva, pe la mijlocul tunătoarei deversări de negativitate, căci nimic nu e bine și el e cel mai deștept etc., a recunoscut că a deținut poziții ministeriale fără studii🙂, ceea ce mi-a adus aminte de glorificarea comunistă a mediocrității. . Neimportant. Important e că îl auzea tot vagonul și că a stors-o pe doamna din fața lui, emigrantă româncă în America întoarsă în țară pentru o vacanță de Paști.

Am încercat de toate. Respirație, meditație, căștile în urechi – nimic nu mergea. Apoi m-am gândit câți or fi la fel. Și ce balast de neînchipuit este masa asta, aparent inertă, dar,de fapt, profund negativă. Aproape că simțeam un fel de legătură între oprirea încăpățânată a trenului în câmp și felul ăsta de a gândi…  Când, în sfârșit, m-am resemnat și am decis să nu intervin, trenul s-a pus în mișcare.

Nenea ăsta, cu manifestarea atroce de aroganță, negativitate și sunetul de trombon triumfător, m-a făcut să îmi revizitez prezentarea pentru bucata de curs de comunicare pe care urma să o susțin în mai  puțin de două ore (un motiv de recunoștință, deși poate ar fi funcționat și o metodă mai puțin hapsână), dar – cel mai important – m-a pus tare pe gânduri, pentru că era exemplul perfect de om care trăiește în furie, frustrare, ego și refulare.

Întâmplător sau nu, astăzi am dat peste un filmuleț genial, grație National Geographic,  care arată baza științifică a unui mod de viață axat pe  prezență în acum și pe bunătate. Vă las să trageți concluziile, iar domnului din tren îi urez sănătate. Va avea nevoie.