Insolență sau excelență?


Image result for telesales imagesSună telefonul. e zece dimineața. Răspund. Aud un sunet ca și cum eu aș fi sunat. La capăt, o voce feminină. Nu s-a prezentat. Nu a întrebat dacă am timp să vorbesc. Nicio propunere.

Vă sun din partea centrului de sănătate X ca să vă invit la un program de sănătate care va avea loc în 24 aprilie la București.

Pe 24 aprilie am emisiune la radio. Nu știu ce e aia program de sănătate. Nu înțeleg de ce mi-aș sacrifica timpul. Îi răspund: Mulțumesc, nu.

Nici la revedere, nici du-te naibii. Închide telefonul. Undeva, la capătul celălalt, cineva i-a spus să umple o listă  cu n paticipanți la vreun sales show. Nimeni nu i-a dat vreun script cu care să calibreze conversața.

Dragă Program de Sănătate,

dacă vrei să ai clienți la fel de inepți ca această tristă întâmplare, continuă.

De nu…

Bună dimineața, sunt Maria Suciu. Vă sun ca să vă comunic despre un program gratuit, care vă poate ajuta să vă evaluați starea de sănătate. Aveți două minute, ca să vă spun despre ce e vorba? (Da/Nu. Dacă Nu, atunci: Când aș putea să revin?)

Related imageAm văzut  și expresia Este un moment bun? Nu, nu este niciodată un moment bun să dai buzna peste om. Poți să ceri permisiune pentru două, cinci, zece minute. Poate o primești.

Iată despre ce este vorba: În 24 aprilie avem o sesiune (prezentare sau ce o mai fi) de o oră, în care puteți să (care e beneficiul? Cu ce pleacă de acolo cel care s-a înscris? De ce merită să piardă timpul lui personal?) și am fi onorați dacă ați putea participa (da/nu).

dacă da, se înregistrează datele sau ce e necesar. Dacă nu, nu trântiți telefonul.

Ne pare rău că nu puteți beneficia de… Ar exista posibilitatea ca în viitor să puteți veni la o sesiune? (Da/Nu). 

Dacă da, se înregistrează numărul de telefon. Dacă nu, lăsați oamenii în pace.

Asta e diferența între competență și insolență.

Acum o să sun înapoi, pentru că nu poți cere îmbunătățire dacă nu oferi un feedback, și o să îi rog să citească articolul ăsta, apoi să îmi șteargă numărul din baza de date. A propos. E un număr care începe cu 0264. A bon entendeur, salut.

Consecvență


Image result for consistency imagesAm învățat asta, spune ea. O știe, o descrie, ,are conceptele foarte bine așezate. O privesc. Totul e în minte. O fantomă de cuvânt. Nimic altceva.

Așa, zic, și cum te-ai hotărât să practici noțiunea asta? Urmează o pauză cu miros de disperare. Nici măcar nu s-a mai gândit. Noțiunea stă frumușel, picior peste picior, în capul ei, fără vreun fel de legătură cu realitatea.

M-am uitat puțin la șirul de oameni cu care vorbesc, săptămână de săptămână.

Related imageVăd un fel de model:mai întâi, un entuziasm. Vai, ce frumos. Vreau să învăț asta, vreau să fac asta, vreau să vin la curs. Apoi, ajungând acasă, bilețelul (e întotdeauna scris) rămâne uitat, undeva, într-un buzunar de haină sau de geantă. Mâine, de la capăt, pe pilot automat, făcând același lucru ca și înainte, în același fel obișnuit. Rezultat zero.

De fapt, reușita e o serie de demersuri repetitive, care să aibă disciplina pendulei, ritmicitatea și perioada potrivită. Nu faci mușchi dacă te uiți la filme despre fitness – nici dacă te duci o zi pe an la sală. Așa e și cu obiceiurile, comportamentele… Dacă vrei să schimbi ceva, schimbă ceva. Apoi continuă să faci acel ceva schimbat. La un moment dat, se deschide o portiță și dezobișnuirea devine o obișnuință nouă.

Image result for escher repetitive

Fără asta, vezi oameni care vorbesc, cu siguranța cunoscătorului, despre lucruri pe care le gândesc, le-au aflat de undeva, dar nu le practică. O asemenea învățătură are credibilitate scăzută, pentru că nu e dublată de testul practicii. Ea patinează peste mintea ascultătorului și nu găsește rădăcină. Este superficială. Superficială este lipsa practicii constante. În fața ta sunt oameni cu standard dublu – una spun, alta fac – sau, în cel mai bun caz, cu o poleială subțire, lucitoare, peste o structură mucedă.

Sigur, nu e ușor. Tot ce e nou te strânge, te roade, ca un pantof abia cumpărat. Apoi pantoful e sculptat lent de picior și devine confortabil. Repeți. Ritmic. Încăpățânat, aproape. Iar într-o zi îți dai seama că acel lucru, care părea greu de făcut, a intrat deja pe pilot automat. E timpul să te apuci de următoarea schimbare.

Maestrul meu de Reiki mi-a spus un lucru care mi s-a înfipt bine de tot în creier: Maestru e cineva care a hotărât să își continue Calea. 

Continuați.

În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

Lecții Roz


20161218_202641Nu e niciun secret că ador pisicile. Am primit porecla Pisicka de la cineva drag, care a văzut până în străfundurile mele. Adun, hrănesc și dau pisicile de pripas cui acceptă să le adopte. Acum zece ani, după moartea subită a motanului nostru negru, căutând un remediu pentru tristețea pierderii, am căpătat-o pe Roz. Salvată de prin Drumul Taberei, a cucerit instantaneu inima puștiului meu , drept care am luat-o acasă, contra sumei de doi euro, scoși din buzunarul lui propriu. De fapt, corect ar fi să spun că am împrumutat-o de la Univers, pe perioadă determinată.

Roz era cât o piersică, dacă o cuprindeai în mână îți încăpea toată. A crescut mare, a învățat cuvinte, ne-a învățat să o înțelegem, arătând clar ce îi place și ce nu. Prietenă, aliată, companion de meditație, vindecătoare și vajnică apărătoare a teritoriului nostru, Roz m-a învățat, astăzi, dincolo de trecerea ei Dincolo, patru lecții foarte mari:

  1. intelectualaCă sunt om, că am un corp, că am emoții. Că e firesc să îți lipsească drăgălășeniile de dimineață și felul în care ne culca pe fiecare înainte să se ducă și ea să doarmă. Că o s-o mai caut pe perna ei favorită un timp, până să mă obișnuiesc cu absența ei.
  2. Că Timpul contează. Căci, la un anumit moment, nu îl poți da înapoi să faci tot ce ai fi vrut, dar n-ai făcut.
  3. Că iubirea atașată, dependentă, creează mare suferință.
  4. Că totul este tranzitoriu. Impermanența este ceea ce caracterizează lumea noastră, totul se schimbă, nimic nu rămâne pe loc.

Așa că, dragă Roz, îți promit că:

  1. O să mă accept cu toate of-urile, vai-urile și oh-urile. Sunt chimice. Sunt ale corpului. Le îmbrățișez și le iubesc, așa lăcrimoase cum sunt.
  2. O să prețuiesc înmiit clipele petrecute cu cei pe care îi iubesc.
  3. O să iubesc știind că pot pierde oricând (îți amintești că în ultima lună veneam să văd dacă mai respiri?)
  4. O să mă împrietenesc, mai mult decât până acum, cu exercițiul schimbării.

Îți mulțumesc, maimuțico, pentru lecția de măiestrie. O preoteasă anglicană spunea, acum câțiva ani: absența e o formă mai subtilă și profundă de prezență.

Bursa de Timp


Pedala de accelerație este apăsată până la podea. Gonim prin viață cu o viteză care face ca toate imaginile lucrurilor pe lângă care trecem să fie blurate, până la punctul în care nu mai distingem ruta. De peste tot vin tentații, nu mai știm cum să ne împărțim, ziua are prea puține ore.

Suntem la o bursă a Timpului, unde cumperi timp nominal și sacrifici timp nominal pentru ceea ce ai cumpărat. Undeva, în lumea asta, un soț ajunge acasă rupt de oboseală, după o zi în care s-a dat peste cap ca să poată aduce bani familiei. Nu și-a văzut copiii azi. O femeie care a ajuns general manager are o discuție cu fiul ei, care o critică și o detestă fiindcă nu i-a dat suficientă atenție. În alt colț de lume, o femeie africană se uită cu tristețe la copiii din casă și își dorește să fi putut merge la școală. O blondă perfectă, bine trecută prin cuțitele chirurgilor plasticieni, se uită la bărbatul de lângă ea și oftează: poate că era mai bine să nu mă uit la bani, ci la iubire.time-split

Cu toții petrecem Timp. Îl petrecem, spunea cineva, e ca și cum l-am duce la groapă. Cum ar fi să îl cheltuim conștient, că doar l-am cumpărat de la Bursă? În ce arie să mă uit mai înainte? Cum să nu îmi sacrific proiectele de termen lung în favoarea urgențelor? Și, mai important: cum să îmi valorific, cu adevărat timpul?

Alege cât timp folosești pentru tine, în interior, față de timpul petrecut în exterior.

Oferă corpului ce are nevoie: hrană, somn, mișcare, bucurie. Cum adică bucurie? O oră de plajă. Un masaj, o îmbrățișare, un parfum bun.

Nu confunda viața cu munca sau cu banii. Munca bine făcută va produce bani și va conserva bine timpul petrecut cu familia.

Scopul nostru nu este o poziție minunată în carieră, care să producă recunoașterea celorlalți și să ne pună în centrul atenției. Aceiași oameni care ne-au aclamat se vor întoarce cu spatele în prima clipă în care va apărea altcineva interesant… Celebritatea este cea mai efemeră stare. Deci, să ne bucurăm de ceea ce trăim. De tot ceea ce trăim.

Prietenii unde sunt? Departe? Aproape? Ești în legătură cu ei?

Iar sufletul tău din ce se hrănește? Cum înveți? Cum evoluezi? Cine devii? Dacă te-ai privi dinafară, ți-ar plăcea ce vezi?

 

Folosește, conștient, timpul. Întreabă-te în fiecare moment în care cadran de mai sus pui valoare. Alege să nu răspunzi chiar acum la apelul sau mesajul de pe ecranul telefonului. Închide televizorul.  Alege să dormi când te-a doborât oboseala. Alege să faci în fiecare zi ceva bun pentru tine. Alege să fii aproape de cei dragi. Alege să îți faci bine. Alege să fii bine. Tot timpul. Alege să pleci de aici, la capătul drumului, așa încât oamenii să își amintească de tine, iar tu să iei cu tine ceea ce poți lua: amintiri minunate.

Lecțiile de început de septembrie


A venit septembrie. Cu cutremure cosmice și personale. Luni noi, luni pline, două eclipse și un ctrl+alt+del anunțat la nivelul conștiinței, pe 28 septembrie… urmează noi episoade din thrillerul mondial 🙂

Las hazul la o parte și spun: e un moment de  pus în blockstart, urmează o cursă cel puțin interesantă. Ceva pregătire și încălzire? Absolut necesar.

Image result for cosmic cleansing image

1.Marea Curățare

Dacă te-ai simțit la capătul unui elastic, ca o minge de yo-yo, e de bine. Se scutură de pe noi emoții vechi, se arhivează relații, se iartă oameni și întâmplări: Punctele critice de care ne izbim pe parcursul ultimei săptămâni până în 28 septembrie sunt tot atâtea șanse pentru o scanare cinstită,  în care să ne răspundem la întrebări cheie de felul următor:

  • Ce am lăsat nerezolvat în situația asta?
  • cu ce mă confrunt și care este frica peste care am de trecut?
  • ce lecție am de învățat?
  • am iertat tot ce era de iertat?

Timp  pentru făcut temele. Timp pentru ieșit din emoții negative. Timp de reprogramare personală.

2. Lungul drum de la judecată la bunăvoințăImage result for imagini bunavointa

În special acum, sunt vizibile tendințele noastre de a critica și judeca. Văd împărțiri arbitrare, cum ar fi cea între ”corporatiști” și”oameni”. Dacă simțiți că sunteți superiori, atunci sigur nu sunteți. Modul adevărat, profund de a funcționa ca Oameni (a propos de exemplul de mai sus) este cel în care recunoști punctele bune ale cuiva.  Dacă îți vine să judeci sau să critici, dacă ceva te-a deranjat, uită-te mai întâi înlăuntrul tău, căci  lucrurile acestea indică o reflexie. Cineva este oglinda unui deranj interior de-al tău. Enervant, nu? De enervat se enervează ego-ul. Atunci când ne concentrăm pe ceea ce e bun, pe Bine, amplificăm acel aspect. Când criticăm și judecăm, se amplifică aspectul negativ. Serviți, vă rog :)))

3. Iubirea nu cunoaște răbdarea. Deși ar fi minunat să o învețe.

Image result for impatient love quotesProbabil că unul dintre cele mai grele examene pe care le avem de trecut, ca oameni, este cel de răbdare. Vreau asta, o vreau acum. Iar iubirea e prima care nu cunoaște răbdarea. Să numeri orele până sună. Sau zilele până vă vedeți. Să accepți mușcătura nesiguranței. Dar mai presus de toate, să integrezi adevărul că nu nerăbdarea, gelozia, controlul permanent este cel ce ține o relație. Că suntem eliberați atunci când dăm celuilalt libertate, astfel încât, dacă ne iubește, se va întoarce, iar dacă nu, nu… pentru că întoarcerea cuiva care nu ne iubește e încă o înghițitură din cupa cu otravă.

Septembrie, acest septembrie e foarte generos cu noi, pentru că ne lasă să ne vedem cu claritate ceea ce avem de făcut, dându-ne cea ma grozavă șansă de evoluție accelerată  de până acum. De îmbrățișat și de pus în acțiune. Acum.

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

compasiune. creier. psihologie socială.


1ce și de ce
Metodele științelor occidentale se concentrează pe desfacerea fenomenelor în  bucățele mici și analiza componentelor până la înțelegerea legăturilor între ele. În schimb, buddhiștii s-au concentrat pe principiile de organizare care fac ca mintea să funcționeze într-un anumit fel.

Ei se ocupă de două teme-cheie: dezvoltarea concentrării și cultivarea compasiunii. Occidentul a început să exploreze  corelațiile și consecințele acestor  metode, primele lucrări serioase (Davidson, Goleman) fiind publicate la începutul anului 2003, însă cu același demers, care nu dă mare atenție felului în care apar aceste stări și impactuui asupra organizării sistemelor noastre fiziologice.

Sistemele de protecție individuale și ca specie oferă infrastructura pentru apariția compasiunii

În anii ’90, MacLean propunea două subdiviziuni ale sistemului limbic: amigdala și septumul, care aveau legătură cu agresiunea și frica (amigdala), respectiv conservarea speciei (circuitele septal și talamocingular). Aspectul din urmă are legătură cu comportamentul matern al mamiferelor, iar părțile mai sus citate nu se regăsesc în creierul reptilian. Comportamentele au legătură cu alăptarea, grija maternă, comunicarea audiovocală pentru menținerea contactului matern cu puii și joaca. Acest sistem de grijă, interacțiune și conștiență a existenței celorlalți oferă un teren fertil pentru rădăcinile compasiunii umane.

Experimentele făcute în anii ’40, care au suspendat funcționalitatea zonelor cincgulare la maimuțe le-au determinat să calce peste colegii de cușcă de parcă aceștia nu ar fi fost vii . De asemenea, funcțiile  materne ca îngrijirea, joaca și legăturile sociale asociate cu partea talamocingulară a creierului se diminuau masiv, ceea ce arată că aceste structuri par să fi favorizat empatia și altruismul la oameni.

O altă structură a creierului pare a fi responsabilă pentru dezvoltarea compasiunii: neocortexul, care ne oferă inteligența, planificarea , rezolvarea de probleme, diferențierea și discriminarea întâmplărilor din mediul exterior ne furnizează un control inhibitor prin modularea reacțiilor reflexe și condiționate. Se crede că neocortexul răspunde de râs și plâns, în special de capacitatea de a lăcrima în legătură cu acte altruiste. Cortexul prefrontal, în special,prin legăturile sale cu sistemul talamocingular, pare să lege percepțiile externe și interne pentru a crea un simț al individualității. Experiența interioară poate fi necesară pentru o înțelegere care să permită grija pentru viitorul celorlalți și cel personal. Conexiunile între cortexul prefrontal și cele ale circuitului talamocingular pot generaliza grija pentru copii și alți membri ai speciei, evoluția psihologică permițând,astfel, o evoluție a simțului de responsabilitate înspre ceea ce numim conștiință.

Conștiința promovează o schimbare către un eu care îi include pe alții, dar depinde de concluziile interioare ale experiențelor. Ambele sunt necesare pentru interconectarea între sine și alții. Compasiunea apare din dezvoltarea neocortexului mărit șidin rolul critic de a îngriji copiii, în special de către mamă. Această porțiune mai dezvoltată apare la toate mamiferele care au comportamente sociale. De asemenea, este legată de importanța liniei matriarhale în menținerea coeziunii sociale și stabilității grupului, în special la primate.

Există păsări și mamifere care par să se poarte etic, arătând milă, atașament, jenă, mândrie dominantă și supunere umilă. Un experiment cu maimuțe rhesus arată că acestea se abțin să tragă de un lanț care le-ar permite accesul la mâncare, dacă lanțul provoacă un șoc electric altei maimuțe. Experimentul făcut în 1966 demonstrează că unele maimuțe nu au mâncat ore întregi sau chiar zile întregi. Efectul se mărește dacă este afectat un animal cu care maimuța este familiară. Familiaritatea este o trăsătură critică a compasiunii,  iar la aceasta vom reveni puțin mai încolo.  Când cortexul prefrontal uman este lezat, nu sunt probleme cu funcția intelectuală, dar rudele persoanelor în cauză au indicat o lipsă de empatie și deciziile pacienților nu erau avantajoase nici pentru ei, nici pentru cei apropiați. Se pare să este blocat comportamentul de cooperare, exprimarea emoțiilor sociale și angajamentului social. Mărimea semnificativă a acestei porțiuni pare să aibă un rol important în efectul asupra reacțiilor patronate de amigdala cerebrală (furia, frica și efectele lor – agresiunea și fuga). Persoanele care comit violențe și acteantisociale la impuls par să aibă un fel de sub-activare a lobilor frontali.

Evoluționist vorbind, amigdala ne-a salvat prin activarea în situații adverse, dar în viața de zi cu zi aceste activări duc la stări negative. În timpul meditației s-a constatat o descreștere a activității amigdalei. Matthieu Ricard scrie într-una dintre lucrările lui David Goleman (2003)

Dacă ne gândim că emoțiile distructive ne restrâng libertatea și ne afectează judecata, pe măsură ce ne eliberăm de ele, ele nu vor mai avea aceeași putere. Înțeleptul care se află complet în pace și eliberat de emoțiile tulburătoare are o sensibilitate și o grijă mult mai mare pentru bucuriile și suferințele celorlalți.

Observațiile lui Ricard s-au confirmat în laborator: doi meditatori experimentați, care au petrecut cel puțin doi ani în retrageri după tradiția tibetană au fost testați pentru identificarea semnalelor faciale ale diferitelor emoții prezentate pentru o fracțiune de secundă. Ambii au înregistrat deviații standard majore față de normă, recunoscând aceste semnale faciale ale emoțiilor foarte repede (Goleman, 2003).

Cercetările despre nervul vag făcute în anii 2000 în căutarea substraturilor neurofiziologice ale experiențelor emoționale și proceselor afective necesare angajării sociale și protejării speciei au arătat că mamiferele au o ramură nou apărută a nervului vag, care contribuie la reglementarea multor comportamente cu semnificație socială: privitul, ascultatul, expresiile faciale și vocale, filtrarea sunetelor de frecvență joasă pentru distingerea vocii umane față de mediu, gesturile capului și ingestia. Atfel, putem interacționa sau ne putem separa rapid de obiecte și indivizi, reglându-ne în fiecare secundă. În situații de amenințar esau când nervul vag nu are o bună reglare se apelează la sistemele nervoase mai vechi, cum este cel simpatic, care limitează incapacitatea angajării sociale. E ca un fel de prevenție, circuite vechi care pot fi apelate de frică și astfel activează sistemul de autoprotecție, precum și negativitatea care însoțește această defensivă. De aceea multe dintre practicile buddhiste  de dizolvare a negativității permite o percepție mai corectă a momentului prezent și apariția compasiunii.

Autoreglarea este o componentă critică a atenției și concentrării, două ingrediente importante pentru cultivarea compasiunii. Depinde de procedeele neuronale care extrag informația relevantă și o ignoră pe cea nefolositoare. Dalai Lama menționează că nu avem sisteme cerebrale fixate irevocabil și că antrenamentul sistematic al minții este posibil datorită însăși naturii și funcției creierului.  Este posibil ca procesul de îndepărtare sistematică a obstacolelor mentale și negativității să ducă la o autoreglare mai ridicată, cu niveluri ridicate de control care se reflectă în activitatea ridicată a nervului vag și variabilitate a pulsului.

Nivelul suplimentar de corelare hormonală

Sistemul de supraviețuire include atât un răspuns activ (amenințare și control) cât și unul pasiv (pierderea controlului) la stimuli intenși. Răspunsul activ include niveluri ridicate de catecolamine, testosteon și mobilizarea sistemului simpatic. Răspunsul pasiv,non-agresiv este corelat cu o reacție de ”înfrângere” care implică niveluri mari de cortizol, catecolamine stabile sau mai scăzute, testosteron mai scăzut și activare parasimpatică. Situațiile depind de provocare.

Cu cât este mai mare pericolul, cu atât mai mare necesitatea de control și cu atât mai mare secreția de hormoni. Cortizolul ridicat are legătură cu depresia, agitația, excitația și vulnerabilitatea. Cu cât se pierde mai tare controlul, cu atât mai mare este cortizolul, dar în cazul pierderii totale a controlului, se poate produce izolarea: disociere, amorțeală emoțională, evitare și negare, însțite de o suprimare compensatorie a nivelului de cortizol. Este ca o apărare primitivă prin închiderea stimulilor emoționali. Criminalii psihopați au un mecanism de suprimare a secreței de cortizol.

Corelarea hormonală a sistemului de conservare a speciei

Oxitocina este atât un neurotransmițător în creier, cât și un hormon implicat în aproape toate aspectele comportamentale materne și legături sociale, cum ar fi sistemul de conservare a speciei, deși la oameni datele referitoarela oxitocină sunt foarte puține. Oxitocina este secretată  în hipotalamus și apoi eliberată în sânge. Experimentele cu rozătoare au arătat că, dacă oxitocina este administrată direct în ventriculii cerebrali ai șobolanilor femele virgine, în câteva minute apare comportamentul matern complet. Tot experimental s-a arătat că întreruperea comportamentului matern nu este condiționată de reducerea oxitocinei, care doar declanșează coportamentele sociale, inclusiv legăturile. Se pare, însă, că rolul dominant, la masculi, este dat de vasopresină.

Comportamentul matern și social este întărit de dopamină și oxitocină. Dacă receptorii pentru aceste substanțe sunt blocați, femelele de rhesus  sau șobolani arată că efectul de recompensă al dopaminei ar putea avea legătură cu emoțiile puternice, pozitive, legate de formarea legăturilor sociale. Oxitocina a fost asociată cu stările pozitive, cum ar fi apropierea, atingrea, comportamentele sociale și ingerarea de mâncare și poate reduce creșterea indusă de stress a cortizolului, precum și comportamentele de evitare. Social vorbind, este important să putem să inițiem comportamente sociale, chiar după reacții de respingere. Dacă avem un nivel de suspiciune sau agresiune, contactul social este mai facil.

Oxitocina joacă un rol important în procesarea informației sociale, în specialrecunoașterea celorlalți ca familiari, dar nu pare importantă în răspunsul la familiaritatea stimulilor non-social. Sentimentul de recunoaștere pozitivă și familiaritate cu alții inhibă comportamentele agresive. Dar dacă alții nu ne sunt familari, nu este relevant că sunt afectați. Un studiu făcut în anii ’80 pe salvatorii germani ai evreilor arată că salvatorii au arătat o înclinație mai mare către atașamentul față de alții încă din copilărie, așa că sentimentul lor de conectare cu alte grupuri era mai mare. În special identificarea asmănării cu evreii (dublă față de non-salvatori) era semnificativ diferit de alte grupuri de creștini.

Multe din practicile de meditație și cele spirituale se referă la perceperea și tratarea celorlalți ca membri de familie, ca pe tine însuți. Iisus spunea să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, iar Dalai Lama explică procesul familiarizării ca pe o orientare inclusivă, care nu apare doar la repetarea cuvântului compasiune.

Acesta nu  este procesul de familiarizare. Procesul implică mai degrabă dirijarea fiecărui gând conștient către cultivarea compasiunii, astfel încât orice activitate în care se angajează individul este generată de această orientare.

Matthieu Ricard, celebrul buddhist francez, oferă și mai clar o descriere a acestui comportament:

În sutre se explică în ce fel să faci asta cu fiecare gest. Când te trezești, te gândești: Fie ca eu să mă trezesc pentru a elibera toate ființele simțitoare de suferință. Când îți pui cureaua, te gândești: Fie ca eu să cultiv centura concentrării. Când cobori treptele, Fie ca eu să cobor din nou pentur a scoate ființele din suferință. Când deschizi o ușă: Fie ca ușa eliberării să fie deschisă pentru ființele simțitoare. Când o închizi: Fie ca ușa suferinței să se închidă pentru ființele simțitoare. Astfel, fiecare clipă se umpe cu gândul compasiunii.

Există o meditație tibetană foarte răspândită, care accentuează familiaritatea.

Îți imaginezi toate ființele simțitoare ca fiind mame ale tale, ținând cont că în viețile trecute ele trebuie să fi fost, cu toatele, mame ale tale. Acest lucru se face pentru a trezi un simț al afecțiunii și recunoștenței, prin concentrarea pe persoana care ți-a arătat cea mai mare iubire și compasiune.

Familiaritatea cu proprile gânduri și sentimente este, de asemenea, critică pentru difuzia negativității. Ricard leagă impotanța conceptului de familiaritate cu practica meditației.

Când vorbim de meditație, cuvântul folosit în tibetană înseamnă, de fapt, familiarizare. Avem nevoie să ne familiarizăm noi înșine cu un mod de a trata gândurile ce apar. La început, când apare un gând de furie, dorință, gelozie, nu suntem pregătiți pentru el. Astfel , în câteva secunde, acel gând a dat naștere unui al doilea, al treilea gând – și curând peisajul nostru mental este invadat de gânduri care consolidează furia sau gelozia – și atunci e deja prea târziu… Poate vă întrebați ce fac oamenii în retrageri, șezând în meditație pentru ore pe zi. Exact asta fac: se familiarizează cu un nou mod de a adresa gândurile ce apar. Când începi să te obișnuiești să recunoști gândurile pe măsură ce apar, e ca și când ai recunoaște rapid pe cineva într-o mulțime. Când apare un gând puternic de atracție sau furie, știi că o să ducă la o proliferare a gândului și îl recunoști: ah, vine gândul ăla. E primul pas. Acel pas ajută mult la evitarea gândurilor copleșitoare.

Familiaritatea este o componentă critică în dezvoltarea compasiunii. Dalai Lama spunea, în 2002, că

Toate ființele aparțin, într-un fel, unei singure familii. Avem nevoie să îmbrățișăm unitatea omenirii și să arătăm grijă pentru toți – nu doar familia ta, țara ta, continentul tău. Trebuie să arătăm grijă pentru fiecare ființă, nu doar cele care ni se aseamănă.

Compasiunea se exercită adesea în relație cu cei iubiți, ca o suprapunere între fiziologia afilierii și cea a compasiunii. Totuși,compasiunea se poate exercita și în legătură cu cei pentru care nu avem afecțiune.

Nicio societate nu poate pretinde că are un sistem sănătos de valori atâta vreme cât nu poate adjudeca între fascismul lui Hitler și nonviolența lui Mahatma Gandhi. Eu, unul, cred că natura umană însăși oferă criteriile prin care putem judeca natura etică a diverselor valori. Dacă noi, ca societate, avem înțelegerea sănătoasă a naturii noastre, compasiunea, putem judeca etica unei valori simplu, văzând dacă ea rezonează într-adevăr sau nu cu această natură fundamentală.

Dalai Lama, 2002

În 2003, unii cercetători i-au spus acestei naturi fundamentale conștiință armonizată rezonantă și au spus că

Moralitatea, astfel, este bazată pe relațiile interumane, până la faptul că ne armonizăm unii cu alții pentru a produce stări biologice care influențează ființa noastră: moralitatea derivă atât din biologia, cât și din relațiile noastre.

iar de aici chiar nu mai e nimic de adăugat.

 

 

 

Lecția de la Karmapa XVII


Exact cu  o săptămână în urmă decolam către Paris ca să îl reîntâlnesc, după 7 ani , pe unul dintre maeștrii tibetani care m-au fascinat. Karmapa este al șaptesprezecelea purtător al unei conștiințe vechi de 900 ani, după cum el însuși afirmă. Dincolo de metempsihoză și dezbateri religioase inutile, Karmapa oferă un exemplu de leadership de o frumusețe aparte, pentru că se bazează pe valori universale.

A venit la conferința de două zile, bolnav fiind. Nu s-a văicărit, ci și-a cerut scuze la finalul primei zile pentru lipsa de formă (puțin evidentă pentru cei ce nu îl cunoșteau). Un băiat a fugit, demult, din Tibetul ocupat de chinezi, trecând granița în India, care l-a primit cu brațele deschise și protecția cuvenită unui refugiat de rang înalt. Acum, copt, la treizeci de ani, radiază o prezență puternică, riguroasă, blândă și puțin ghidușă. Ne-a vorbit de subiectele preferate ale buddhiștilor: suferința, meditația, compasiunea. Conceptele, clare și articulate. Cu o direcție clară către acțiune: căci cunoașterea intelectuală nu servește la nimic dacă nu o aplici. El spune să încorporezi în practică noțiunile pentru a le înțelege cu adevărat.

Ce îmi trebuie cu adevărat? Care sunt lucrurile de care trebuie să mă feresc?

O simplificare necesară, care scoate toată umplutura cotidiană și îți aruncă mintea într-un fel de miere cristalină. Karmapa vorbește despre trei tipuri de suferință: una fizică sau emoțională, care doare direct. Una generată de schimbare. Și una, pe care el  numește suferință atotpătrunzătoare, sau formarea suferinței, care necesită ceva reflecție: spune că oamenii nu o simt, dar maeștrii da. O aseamănă cu o geană: dacă îți pică pe mână nu o simți, dar dacă intră în ochi te doare. Mă gândesc la tipul acela subtil de sensibilitate pe care îl sugerează și îmi propuun să mă gândesc serios la asta.

Suferința este un semnal prin care creierul nostru transmite că există ceva ce trebuie respins… ceva periculos….. Și important este să înțelegi obiectul suferinței,  pentru că nu este vorba de un input senzorial, ci despre înțelegerea naturii suferinței. Schimbarea normalității care producea satisfacție și care devine altfel… Avem nevoie să facem o distincție între suferință și senzația suferinței. Mai ales acum, că trăim într-o civilizație care te împinge să cumperi mai multe produse și astfel îți creează mai multe probleme. Sugestia este că obsesia exterioară nu poate duce la nimic durabil în termeni de satisfacție.

La fel de dur ca în 2009, Karmapa spune că nu mai suntem fericiți, deoarece cheltuim mult prea mult timp cu gândul la lucruri. Apoi vorbește despre suferința atotpătrunzătoare – lucruri care, cumva, există în subconștientul colectiv, pe care le petrecem neutru din punct de vedere al senzației, dar care sunt suferință. E ca un fel de mânjire a stării perfecte, pe care  nu o mai recunoaștem, așa că e dificil să o eliminăm. Ne-am născut cu normalitatea foametei din Africa, secetei din anumite regiuni. Poluare. SIDA. Suferință. Ne agățăm de ceea ce ne place și asta ne ocupă mintea. Există, însă, o suferință a suferinței. Complexul de împrejurări pe care buddhiștii îl numesc Samsara: dorința eliberării de Samsara este primul fel de aspirație către dezvoltare.

De ce suferim? Pentru că fiecare acțiune produce un efect de bumerang. Asta se cheamă karma. E o lege a acțiunii și reacțiunii, atât tot: ce semeni, aceea culegi… Apoi, avem tot felul de obiceiuri mental-emoționale ca dorința, ura, iluzia, mândria care derivă, toate, absolut toate, dintr-o lipsă fundamentală de  înțelegere a adevărului. O agățare de fizic ca suport pentru toate celelalte – de parcă tot ce e concret și solid este real și există independent. De fapt, nu există independență, a spus Buddha în prima sa lecție, și nici sine fizic, în a doua lecție. Toate există în relație cu celelalte. Tot ce facem în viață depinde de altcineva sau altceva sau altundeva 🙂

Eliminarea suferinței se bazează pe protejarea celorlalți și pe a le aduce bucurie. Dacă suntem dependenți de emoție, nu putem face asta. Controlul emoțiilor se bazează pe

  • recunoașterea lor
  • identificarea problemei
  • o abordare pas cu pas pentru rezolvarea problemei.

Extrem de cartezian pentru un un mistic din Himalaya, nu?

Ne agățăm de lucruri ca și cum ar fi reale: sunt ele reale sau nu? De fapt, există un alt fel de realitate, de care avem nevoie să ne detașăm, ca să putem ajunge la bucurie. E un fel de puritate ultimă. Asta deja sună ca o metodă. Și este o metodă la care mă gândesc de mult, pentru că, în ultimă instanță, toate curentele spirituale o promovează. Doar buddhismul vorbește de 37 de practici pentru iluminare, iar cele trei ”vehicule”, cum le numesc ei – Mahayana, Hinayana și Vajrayana – au, fiecare anumite practici asociate – cum ar fi calea acumulării, calea fuziunii și tot așa. Karmapa vorbește de cei patru piloni și cele patru miracole. E clar că mai am de  citit :).

Esențial, însă, este că aderarea la una dintre căi deschide posibilitatea de lbertate. Că toate presupun un anumit fel de comportament, numit de tibetani bodhicitta, care presupune, mai întâi și mai întâi, să fii mulțumit. Cum poți face asta fără o sursă exterioară?

A doua zi de învățături a început cu un pic de explorare a meditației exploratorii și analitice.Karmapa a vorbit de Shamata și Vipassana, cele două tipuri principale de meditație și despre cum vin ele în ordine logică. Într-o lume în care din ce în ce mai mulți sunt astrași de meditație, dar se plâng că în minte e gălăgie mare, maestrul a vorbit despre trei lucruri:

  1. să ai un singur obiectiv (sau punct de concentrare)
  2. să lași totul să vină și să plece
  3. să privești perturbările ”drept în ochi”, pentru că astfel te liniștești natural

Suferința provinedin dorințe egoiste. Bucuria provine din dorințe altruiste. 

-Shanti Deva

Interesantă abordare, nu? Ea vne dintr-o schemă mai largă, bazată pe interdependență: buddhiștii demonstrează (și neuroștiința modernă validează) că nimic nu există în sine. Avem o formă de interdependență cu tot ceea ce este, așa că nu existăm așa cum credm că suntem (adică independenți). Sinele creează legături cu orice. Și acum vine accentul pe care l-am resimțit diferit de ce am învățat până acum – și iată cum a spus Karmapa asta:

Compasiunea este ca un hotspot: suntem conectați la TOT. Ceilalți sunt o parte din noi. Fericirea lor este fericirea noastră, așa că asta implică responsabiltate. 

În acest ”intranet” al compasiunii, nu poți fi fericit când ceilalți sunt nefericiți. De aceea, dezvoltarea unei atitudini de bunătate iubitoare este capitală. Dacă ne gândim la conștiințele noastre ca interconectate, fiecare gând aruncă în rezervorul ăsta colectiv o informație. Iar rezultatul combinat al tuturor gândurilor, emoțiilor, cuvintelor, atitudinilor este ceea ce trăim azi, ca realitate, în lume. Ați văzut oameni care ”luminează” locurile în care se află? Ei bine, despre asta, exact despre asta este vorba.

De aici, de dincolo de religii, din tărâmul eticii în care trăim, nu pot decât să mă înclin în fața clarității și energiei care îți mișcă inima și face corpul să ia foc. Îmi amintesc de ultima vizită, providențială, la mănăstirea Caraiman, cu zece zile înainte ca luminosul părinte Gherontie Puiu să se mute la cele veșnice: omul ăsta ne-a privit cu infinită bunătate și cu iubirea pe care o ai pentru cineva dinfa milie, pe care nu l-ai mai văzut de mult, ne-a pus mâinile pe creștet și a spus atât: Să fim Bine cu toții. Să dea Dumnezeu să fim Bine cu toții. A trebuit să mă duc până la Paris și să ascult un maestru tibetan ca să înțeleg sensul profund: nu era vorba despre a ne fi bine. Era vorba despre a fi Binele.

Am să închei, așadar, cu ultimul lucru care m-a marcat: dacă un bodhisattva are o aspirație pentru viitor pe care nu o poate realiza acum, el va trimite în viitor o emanație a acestei aspirații. Zis și făcut. Să fim Bine.