Se luminează de ziuă şi plouă. E absolut superb să te trezeşti cu sunetele junglei şicu picăturile de apă ropotind pe fustiţa din frunze de palmier a acoperişului căsuţei. Şi mai minunat când ploaia vine cu dansul specific de împăcare: e rău când te cerţi, dar minunat când unul cere iertare şi celălalt se lasă 🙂
Pentru ziua de azi, am stabilit predare intensivă şi iniţieri de dimineaţa…. ceea ce se şi întâmplă. Revăd un film petrecut la Istanbul, în 2012, când i-am dat iniţieri lui I., şi a început să tune şi să fulgere, fix până în momentul în care am terminat. 
La fel, îmi spune, i s-a întâmplat şi în Hawaii, cu Huna, iar acum… la ultima secvenţă, începe să tune, şi să tune, iar apoi vine o ploaie şi mai şi, în ropote, aşa că prima meditaţie aferentă sistemului trebuie, musai, făcută, fiindcă nu se aude om cu om în zgomotul diluviului. Când ploaia se înmoaie, I. povesteşte, amuzat, despre împrejurările similare şi face paralelele între situaţii. Povestind despre asta, ridică un deget în aer, desenează o spirală imaginară, şi în momentul respectiv furtuna încetează cu un mega tunet. :D. După semnul cu şarpele, de aseară, asta vine ca o confirmare. Simt că am făcut treabă foarte bună.
Am terminat la timp pentru prânz. Funi e plecat, Oswaldo ne ia şi ne duce în grădina Edenului: oamenii văd, pentru prima oară, cum arată ogorul Shipibo. O porţiune de pădure defrişată prin ardere, apoi plantată cu de toate, claie peste grămadă, mai ceva ca în cele mai savante principii de permacultură. Anul trecut am plantat Ayahuasca, acum Oswaldo, care ţine minte locurile cu o acurateţe de invidiat, desface cortina de vegetaţie crescută între cele două vizite şi ne arată frunzuliţele cele noi, asemănătoare cu cele de bujor: toţi butaşii s-au prins.
Îmi dau seama că o să mai treacă ceva timp până când minunea să devină bună de fiert în ceaunul cel magic al lui Funi, dar o privesc cu încredere: poate la anul.
Tulpini mai măricele promit şi ele o recoltă în câteva luni: Oswaldo retează una (îmi pare rău) ca să ne arate secţiunea celebră, cu modelul în formă de floricică, inconfundabil pentru cei care o caută în junglă pe madrecita.
Drumul în grădină, deşi scurt, ne-a făcut leoarcă de transpiraţie, mai ales că acum, după ploaie, ies toţi aburii din pământ. Oswaldo găseşte de cuviinţă să ne răsfeţe cu o mega trestie de zahăr, pe care o retează cu maceta, o curăţă ca pe cartof, tot cu maceta, şi ne-o serveşte în bucăţele mici, tocmai bune de ronţăit, tot cu maceta. Îndemânarea cu care oamenii ăştia manevrează mega sabia e uluitoare… probabil şi accidentele pe timpul trainingului sunt semnificative, de vreme ce Funi s-a bucurat aşa mult de trusele de mică chirurgie pe care i le-am adus.
Pulsul interzis, de zahăr, ne înviorează subit, suficient cât să pornim spre casă, trecând pe lângă case izolate şi pe lângă şcoală (băgăm capul şi salutăm cei şase copii şi pe dom’profesor, spre amuzamentul general) şi ne târşâim cizmele fleoşcăite în noroaie spre casă. Drumul cel vechi, din scânduri de lemn, care făcea legătura între sat şi „port” s-a deteriorat masiv, mă simt ca într-Un Veac de Singurătate al lui Marquez, cu totul dezagregându-se, mitic.
Ne prăbuşim în hamace şi, nu ştiu dacă de la zahăr sau nu, iar picăm în sex talk… Greu la deal cu grupurile tinere şi năbădăioase. I. se amuză şi scobeşte adânc, cu şurubelniţa, prin cele cămări cu secrete personale. De-acum pot să spun că ne cunoaştem foarte bine… dar mai bine mai aştept încă două ceremonii, să vedem ce schelete mai ies de prin dulapurile fiecăruia.
Pisicka's Book of Life 