Să repari un șaman rănit

Ne gândim, de obicei, la șamani ca la niște ființe supranaturale. Pe măsură ce experiențele Ayahuasca au început să fie importate în Europa, știrile despre acești vrăjitori buni încep să circule, iar șamanismul revine în centrul atenției.

Acum câțiva ani, într-una dintre expedițiile din jungla amazoniană pe care le facem regulat, un regizor francez, venit să documenteze fenomenul ayahuasca, se revolta pentru că i-a văzut pe șamanii shipibo mâncând carne. I-am explicat că felul lor de a funcționa presupune nu o formă absolută de spiritualitate, ci un nativă, integrativă și mai degrabă subconștientă.

Asta înseamnă că sunt supra-oameni, care îți apar gigantici în ceremonie și care pot săvârși manevre magice cu energiile din corpul tău, dar și că în viața de fiecare zi poți să îi vezi cu un tricou rupt, o pereche de bermude și purtând cu ei o sfială incredibilă.

De aici începe povestea: unul dintre șamanii cu care lucram în acea expediție părea evident afectat de ceva. L-am întrebat ce se întâmpla, nu era în forma pe care o cunoșteam, funcționa în viteza întâi. Îmi spune că l-a părăsit soția: pentru indiencele Shipibo, extrem de dinamice ca femei, absența partenerului din viața de cuplu este greu de suportat. Șamanul intră în dietă când lucrează avansat cu o plantă, iar asta înseamnă că nu mănâncă nici carne, nici sare, nici lactate, nici zahăr, nu bea alcool, nu consumă niciun excitant, cum ar fi cafeaua, sau iritant, ca piperul sau ardeiul iute. În abstinență totală, se consacră conectării cu planta respectivă, pe care o consumă și meditează, ca să îi înțeleagă bine proprietățile.

Și dacă ai trei-patru diete într-un an, asta e o problemă pentru partenera cea focoasă… Pe șamanul nostru l-a părăsit, de aceea, soția pe care, evident, o iubea foarte mult. Asta îl afecta foarte mult în prestația lui.

Aa că l-am întrebat dacă îl putem ajuta. Căci în grup erau terapeuți. Am lucrat împreună cu o dragă prietenă, specializată în vindecare reconectivă. Eu, cu instrumentele mele de tratat sufletul, ea practicând Reconectarea – cu șamanul întins pe masa de masaj, intrat cu ușurință în transă, complet încrezător și deschis. Totul a durat cam patruzeci de minute, după care l-am lăsat să își integreze starea și ne-am dus să ne facem debriefingul în capătul celălalt al terasei de lemn care mărginea căsuțele cu acoperiș de palmier, locuința noastră pentru două săptămâni.

A zăbovit încă vreo jumătate de oră în starea aceea, undeva între somn și meditație, apoi s-a ridicat cu lacrimi în ochi și ne-a îmbrățișat. După a doua sesiune era din nou întreg.

Îmi dau seama că, uneori, vindecătorul rănit are și el nevoie de un vindecător și realizez ce privilegiu fantastic a fost să ni se permită aceste sesiuni de vindecare. Experiența s-a repetat câțiva ani mai târziu, cu un călugăr tibetan care conducea un retreat și suferea de o boală congenitală care îi dădea mari dureri de spate.

Vindecători suntem cu toții… ce mi se pare cel mai greu este această asumare a vulnerabilității și puterea de a cere ajutor. Cu Șamanul din poveste am rămas în legătură și sper să îl pot revedea cât de curând, când restricțiile ne vor permite să zburăm din nou în inima verde a Pământului. Căci doar acolo experiența de vindecare, fie că o oferi, fie că o primești, este completă.

Elogiul mediocrității

Mă trăsnește ieri, direct în moalele capului, o postare pe Facebook. Cineva care a trântit într-o frază scrisă în limba engleză trei greșeli gramaticale: timpul trecut al unui verb neregulat, lipsa unei particule care indică interogativul și topica. O remarc și postez, poznașă, timpurile verbului respectiv.

Vine peste mine o diatribă din ciclul ”atâta știu, atâta scriu”, în care era clar că nu se înțelegea sensul replicii: că una e să vorbești tu, acasă, la tine în bucătărie, cu furculisioane și alta e să te exprimi într-un mediu public. Că exprimarea în public cere rigoare. Că felul în care te exprimi (acasă. dar și în public) te descrie. Mai mult, am avut și plăcerea nemăsurată să văd aliați care se alătură personajului in default, spunând că nu am dreptate.

M-am bucurat totdeauna de prietenii mei pe Facebook, de subiectele pe care le abordează și de felul în care se exprimă. Era clar, aici aveam de-a face cu un targeting incorect. Am făcut curat în listă. Totuși, senzația aceea de zgândăreală nu îmi dădea pace. Pe de-o parte, mă gândeam ”cine ești tu să îi corectezi pe alții?”, iar pe de alta mă tulbura valul ăsta de ură protectoare care venea să susțină… da, mediocritatea.

M-am gândit la asta mai mult, în special pentru că ieri lucrasem pentru un client o strategie care se adresa exact vârfurilor, elitelor, acelor valori pe care comunismul aavut grijă să le niveleze – prin exterminare fizică, prin încarcerare, prin excludere socială și așa mai departe. Una din asta am pățit și eu în stagiatură, când am fost pedepsită și trecută în schimbul al doilea fiindcă am avut o idee care permitea funcționarea unei instalații cu o singură revizie anuală în loc de două (de câte două săptămâni bucata). Mi-am dat seama că purtăm cu noi sămânța otrăvită a lui”merge și așa” și, cel mai important, un fel de reflex de protecție a mediocrității.

Mi-am dat seama, după puțină cugetare: acul zgâria pe unul dintre cele patru principii în care cred și pe care îl practic: Să fii impecabil în tot ceea ce spui. De la Don Miguel de Ruiz cetire. A propos, căutând o imagine în limba română cu cele patru am dat peste o traducere… alterată, cel puțin.

Lucrurile s-au limpezit brusc, mi-am dat seama că nu ambiția de a corecta, ci credința în energia pachețelului pe care îl numim cuvânt era cea care îmi punea frână în a accepta necondiționat, nu-i așa, mediocritatea.

Fiți pasionați. Fițiexcelenți. Fiți foarte buni la ceea ce faceți. Acolo e motorul nostru de reșapare socială, și nu în emisiunile tălâmbe de la TV sau în promovarea non-culturii. Acelea au produs crime în China lui Mao și fac ravagii și între noi.

Fiți impecabili în tot ceea ce spuneți.

Amin.