Elogiul mediocrității


Mă trăsnește ieri, direct în moalele capului, o postare pe Facebook. Cineva care a trântit într-o frază scrisă în limba engleză trei greșeli gramaticale: timpul trecut al unui verb neregulat, lipsa unei particule care indică interogativul și topica. O remarc și postez, poznașă, timpurile verbului respectiv.

Vine peste mine o diatribă din ciclul ”atâta știu, atâta scriu”, în care era clar că nu se înțelegea sensul replicii: că una e să vorbești tu, acasă, la tine în bucătărie, cu furculisioane și alta e să te exprimi într-un mediu public. Că exprimarea în public cere rigoare. Că felul în care te exprimi (acasă. dar și în public) te descrie. Mai mult, am avut și plăcerea nemăsurată să văd aliați care se alătură personajului in default, spunând că nu am dreptate.

M-am bucurat totdeauna de prietenii mei pe Facebook, de subiectele pe care le abordează și de felul în care se exprimă. Era clar, aici aveam de-a face cu un targeting incorect. Am făcut curat în listă. Totuși, senzația aceea de zgândăreală nu îmi dădea pace. Pe de-o parte, mă gândeam ”cine ești tu să îi corectezi pe alții?”, iar pe de alta mă tulbura valul ăsta de ură protectoare care venea să susțină… da, mediocritatea.

M-am gândit la asta mai mult, în special pentru că ieri lucrasem pentru un client o strategie care se adresa exact vârfurilor, elitelor, acelor valori pe care comunismul aavut grijă să le niveleze – prin exterminare fizică, prin încarcerare, prin excludere socială și așa mai departe. Una din asta am pățit și eu în stagiatură, când am fost pedepsită și trecută în schimbul al doilea fiindcă am avut o idee care permitea funcționarea unei instalații cu o singură revizie anuală în loc de două (de câte două săptămâni bucata). Mi-am dat seama că purtăm cu noi sămânța otrăvită a lui”merge și așa” și, cel mai important, un fel de reflex de protecție a mediocrității.

The Four Agreements ~ Don Miguel Ruiz

Mi-am dat seama, după puțină cugetare: acul zgâria pe unul dintre cele patru principii în care cred și pe care îl practic: Să fii impecabil în tot ceea ce spui. De la Don Miguel de Ruiz cetire. A propos, căutând o imagine în limba română cu cele patru am dat peste o traducere… alterată, cel puțin.

Lucrurile s-au limpezit brusc, mi-am dat seama că nu ambiția de a corecta, ci credința în energia pachețelului pe care îl numim cuvânt era cea care îmi punea frână în a accepta necondiționat, nu-i așa, mediocritatea.

Fiți pasionați. Fițiexcelenți. Fiți foarte buni la ceea ce faceți. Acolo e motorul nostru de reșapare socială, și nu în emisiunile tălâmbe de la TV sau în promovarea non-culturii. Acelea au produs crime în China lui Mao și fac ravagii și între noi.

Fiți impecabili în tot ceea ce spuneți.

Amin.

cuvinte care programează


”Arată-i că o iubești. Cumpără-i acum un epilator, la numai 625 de lei”. Dincolo de tentația nebună de a găsi copywriter-ul care a scris textul ăsta abominabil, pentru a-l încuia într-o cameră fără prize și internet, ne așezăm și ne uităm puțin la ce se întâmplă…

14 februarie. Mai nou, 23 februarie. 1 martie. 8 martie. Trei săptămâni de fiere pentru bărbați, care trebuie  să cumpere flori,cadouri, să fie atenți la datele astea… femeile au fost pregătite și programate serios pentru asta. După cum vedeți, programarea continuă. Că are scopuri comerciale au ba, nu contează. Disney a făcut miliarde din poveștile cu cenușărese și prinți care le salvează.

De altfel… cei aflați într-o relație știu ce pățesc dacă uită o aniversare. Femeile au integrat obligativitatea asta în limbajele iubirii – și, dacă stai să te uiți la toată construcția, e o aiureală cumplită. De ce avem nevoie să primim ceva la o anumită dată? Poate pentru că nu primim nimic în restul anului?… Temă de reflecție.

Asta ne duce la următoarea iterație: știe perechea ta cum să te facă să simți că te iubește, într-adevăr? Este un epilator modul potrivit în care să o facă?… Poate ar fi bine să îi spui; probabil nu știe, cu excepția cazului în care are abilități de divinație :D. Pune mâna și vorbește. Cu 625 lei îți iei un early booking sau un city break pe care ți-l doreai de mult.

Ultima verigă în lanț: vrea perechea ta să facă asta? Vrea să pregătească cina când ai venit acasă după o zi la birou care te-a rupt în două? Vrea să îți respecte spațiul când ai nevoie de acest spațiu și să îți spună din când în când ce minune ești? Vrea?

Dacă răspunsul e da, probabil că ai să primești unul dintre semne din când în când… și, mai mult de atât, sigur nu va fi un epilator de 625 de lei. Un epilator, fie el și de 625 de lei, vine cu un mesaj că ai picioare de căprioară… Nu, nu așa fine. Așa păroase.

Dar s-ar putea să fie, în schimb, sacoșele cărate de la mașină, sau un masaj pe spate când intri în cadă, ca să mai dai jos din presiunea pe care ai acumulat-o. O vorbă de îmbărbătare când simți că nu mai ai opțiuni. Încrederea pe care o are în tine. Căci cuvântul de sprijin împuternicește, iar partenerii adevărați se împuternicesc unul pe altul.

Poate tânjești după blândețea atingerii care te reconfortează. Și da, un cadou mic. Un bilet pe pernă, pe care scrie ”Te iubesc”. Cele mai bune două cuvinte de programare, căci ele clădesc 😀 . Scrise cu roșu pe alb, că e de sezon.

Dialogul surzilor


Sunt într-o conversaţie. O masă perfectă de conferinţă. Scumpă. Oameni îmbrăcaţi în costume. El, ea. Funcţii comparabile. Autoritate comparabilă. Au de făcut un proiect, au două idei diferite despre el. Conversaţia se scufundă în două variante de adevăr personal, şi încep replicile:

– Nu înţelegi.

– Ba înţeleg foarte bine, dar nu aşa facem lucrurile noi, aici.

– Dacă ai fi un pic mai atent la ce îţi spun, ai putea să înţelegi că varianta mea  e mai bună.

– Nu am timp de prostii, hai să decidem cum facem şi să stabilim termenele şi responsabilii.

– Adică să facem cum vrei tu, nu?

– Nu. Să facem cum e mai repede şi mai bine.

– Şi atunci de ce nu vrei să mă asculţi cinci minute, ca să îţi explic?

– Bine.

Ea vorbeşte. El se uită, evident, pe mesajele din smart phone. Întâlnirea se încheie fără nicio rezoluţie, fiecare se va plânge la şeful său ierarhic, şi conflictul va urca o treaptă. Şi ca importanţă, şi ca dimensiune.

Nici o secundă, niciunul dintre ei nu a vorbit despre ceea ce, de fapt, voiau să obţină.

Sunt în altă conversaţie.  Tot un el şi o ea. El:

– Deci, mie îmi trebuie etapele şi câteva versiuni pentru fiecare dintre ele.

– Am înţeles, spune ea, deşi nu l-a ascultat. Hai să ne oprim aici, pentru că vreau să îţi spun că simt că în organizaţie trebuie ceva care nu e cuprins în ce am făcut până acum.

– Nu cred că e momentul pentru asta. Putem să ne mai gândim.

– Da, dar nu vezi  că amânăm tot timpul ceva care trebuia deja făcut?

– Ai tu resursele  ca să pierzi vremea  cu toată pregătirea asta?

– Nu, dar dacă le căutăm, sunt sigură că o să găsim ceva.

Blanc. El e afară din conversaţie, ea e încuiată înăuntrul subiectului şi frustrată că mesajul ei nu ajunge la el.

Mai există şi un al treilea scenariu.  Doi „ei”, de data asta.

– Îţi spun că indicatorul x e 3.5.

– nu se poate, l-am calculat chiar eu, e 5.

– Nu e bine, ai greşit, suntem varză şi trebuie să facem ceva în privinţa asta.

– Stai să explic de ce nu ai dreptate.

– Nu mă interesează  explicaţiile tale.  Eu îţi spun că o să fim puşi în situaţia de a raporta ce am făcut ca să corectăm situaţia, şi stăm aici şi pierdem vremea. 

– Atâta timp cât nu vrei să mă asculţi,  nu avem ce discuta. N-ai decât să iei ce măsuri vrei, sunt inutile.

Unul dintre ei se ridică şi pleacă. Celălalt rămâne în încăpere, furios, frustrat.

Sună cunoscut?

Avem variante proprii de „adevăr”, construite pe convingeri parţiale, informaţie parţială, jocuri de putere, şi ne luăm toate buzduganele într-o conversaţie ca să câştigăm bătălia. Exact. Obiectivul nu mai e să rezolvăm problema, ci să ieşim învingători din conversaţie. Aruncaţi o privire la cuvintele scrise cu literă groasă. Fiecare dintre ele este un buzdugan. Fiecare lovitură produce recul din partea celuilalt. Conversaţia se transformă într-o bătălie sângeroasă, în care lichidul care se prelinge pe jos nu e sângele nostru… ci pacea şi bucuria interioară. Le sângerăm până nu mai putem, moment în care unul încheie bătălia, belicos. Rezultat zero, în termeni de eficienţă, şi negativ, în termeni de relaţie.

Aşa.

Ce e de făcut?

Citez, pentru a mia oară, din dragul nostru Don Miguel de Ruiz, Al Cincilea Legământ.

Fii sceptic, dar învaţă să asculţi. 

Adâncă. De reflectat. Ce să asculţi? Să asculţi ce e în spatele cuvântului. O emoţie. Un mesaj care nu s-a rostit. Altceva. Altceva.  Ce e acel altceva? Şi atunci…

1. Exersează să asculţi în două planuri. Cel imediat, al lucrurilor care se spun şi la care se răspunde, şi cel profund, al emoţiilor şi mesajelor netransmise. Când asculţi de-adevăratelea, le auzi pe amândouă.

2. Nu mai răspunde la ce s-a spus. Pune o întrebare care să clarifice ce nu e pronunţat. De exemplu: poţi să îmi spui mai exact la ce te-ai gândit?.

3. Acceptă că a-i da spaţiu celuilalt să se exprime nu înseamnă că ai pierdut o bătălie – de altfel, inexistentă- şi vezi ce se întâmplă în spaţiul ăsta pe care tocmai l-ai deschis.

4. Dă-ţi timp să rumegi ce s-a spus, chiar dacă îţi place la nebunie varianta ta de adevăr, crezi în ea. Cere o pauză de cinci minute, două ore, trei zile, cât ai nevoie. Dă-l pe ego jos din spinarea ta şi uită-te cu sinceritate care opţiune e mai bună. Verifică adevărurile. Vezi definiţiile din spatele cifrelor care se bat cap în cap (de obicei, asta e sursa versiunilor diferite de adevăr:

De fapt… ce anume ne împiedică să ascultăm?

<div id=”fb-root”></div> <script>(function(d, s, id) { var js, fjs = d.getElementsByTagName(s)[0]; if (d.getElementById(id)) return; js = d.createElement(s); js.id = id; js.src = „//connect.facebook.net/en_US/all.js#xfbml=1″; fjs.parentNode.insertBefore(js, fjs); }(document, ‘script’, ‘facebook-jssdk’));</script>
<div class=”fb-post” data-href=”https://www.facebook.com/video.php?v=1514765941997616&#8243; data-width=”466″><div class=”fb-xfbml-parse-ignore”><a href=”https://www.facebook.com/video.php?v=1514765941997616″>Post</a&gt; by <a href=”https://www.facebook.com/BuzzFeedVideo”>BuzzFeed Video</a>.</div></div>

Încearcă reţeta din patru puncte. lasă un mesaj dacă funcţionează. Dacă nu funcţionează, continuă. Dacă funcţionează… continuă :))))

Succes şi comunicare lină.

Puterea numelui


pentru că ne placeEu nu beau Coca Cola. Sau, mai exact, după ani de consum înverşunat, nu mai beau Coca Cola. Dar băieţii ăştia au un marketing absolut fenomenal. Ideea campaniei lor cu numele mic a venit de la o agenţie new-yorkeză, care se cheamă Wunderman, la cererea de a creşte din nou popularitatea băuturii legendare în Australia, în 2011.

Succesul formidabil a determinat reacţii din partea clienţilor, care au reclamat că nu îşi găsesc numele, şi managerii proiectului au adăugat încă 5o de nume la cele iniţial alese după frecvenţa cu care apar.

Campania a explodat şi la noi (şi chiar aşa, în planningul iniţial există o fază numită explode) şi iată că eu, cea care (nu mai ) cumpără băuturi carbogazoase, cad azi în păcat şi iau două sticle de o jumătate, pentru că mă intriga experienţa pe care o promitea domnişoara îmbrăcată cu inevitabilul tricou roşu. Dincolo de casele hypermarketului, o altă domnişoară, foarte serioasă, cu o imprimantă HP superrrrrbă (imprimanta, da?) îmi imprimă cutia mea de Coca Cola personalizată. NU o să o beau, să ne înţelegem bine, dar îmi place la nebunie execuţia campaniei .

De Crăciun, primesc de la unul dintre clienţii mei (mulţumesc, Mihaela) o sticlă de vin personalizată. Da, cu numele meu pe ea. NU pot difuza o fotografie, pentru că recunosc că nu am păstrat-o, ci am băut-o. Probabil asta dovedeşte că e mai important să bei un vin bun cu cineva drag decât să îţi pui numele în vitrină ca pe sfintele moaşte.

personalized pageCompanii majore se străduiesc să îşi personalizeze experienţa de brand, astfel încât produsul lor să devină semnificativ. Amazon e primul care îmi vine în minte. Numele proştilor pe toate gardurile? Ei bine, DA, şi ne place la nebunie. Ne place să ni se spună pe nume, şi cei care au făcut cursuri bune de sales şi customer service îşi amintesc, cu siguranţă, că bunele practici recomandă să pronunţi numele celuilalt de minimum două ori într-o conversaţie.

Îmi amintesc de o campanie de revitalizare a clientelei de business class, la British Airways, simplă ca toate ideile bune: stewardesa care avea în grijă compartimentul privilegiaţilor trebuia să înveţe, înainte de cursă, numele fiecărui pasager de pe fiecare loc. Apoi venea şi îţi spunea „bună dimineaţa, doamnă Smith”. Plăcere maximă. Orgasm garantat. Business recuperat :). Pentru că ne dorim, în epoca asta de masă, să fim trataţi ca persoane, şi nu ca elemente dintr-un segment de populaţie-ţintă. Fiecare lucru care ne ajută să ieşim un pic din înregimentarea asta a fost adoptat cu braţele deschise: ne-am personalizat „jachetele” telefoanelor mobile, ne-am îmbrăcat computerele prea serioase în hăinuţe colorate şi expresive, ne-am luat carduri bancare pe care am pus pozele pisicilor şi ale iubiţilor. Numele are ceva magic în el, de câte ori îl vedem sau îl auzim vine un fel de lassou invizibil, care ne duce, înhămaţi, către sursa care l-a emis.

Poate că ar trebui să ne punem toate numele pe toate gardurile. Pentru că, dacă funcţionează ipoteza conform căreia fiecare nume are o energie asociată, câtă energie ar putea strânge gardul cu pricina…

Aplicaţie pentru cei care vor să folosească energia asta în scopul creşterii personale: crearea „cărţii” care se numeşte EU. în care scrii, lipeşti poze decupate din reviste, sau printuri după chestii care ţi-au plăcut. O decriptare vizuală a ta, care te ajută să îţi identifici ariile de confort şi să îţi aliniezi viziunea la ceea ce îţi face, realmente, bine. Foloseşte un format care să îţi permită să faci permutări cu paginile, s-ar putea să îţi vină idei de grupare a materialelor pe măsură ce le aduni 🙂

Iar dacă îţi cauţi inspiraţia pentru a realiza campanii personalizate, încearcă un click la

https://www.google.ro/search?q=personalization+campaigns&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=zwrjUaPaIsePOIa-gLgL&ved=0CAkQ_AUoAQ&biw=1024&bih=491#facrc=_&imgdii=_&imgrc=cpZBkPiU72wl_M%3A%3BbeKh2GyIvaMcEM%3Bhttp%253A%252F%252Fimage.slidesharecdn.com%252Ftheresponseratesofpersonalizedcross-mediamarketingcampaigns-100512090546-phpapp02%252F95%252Fslide-1-728.jpg%253F1273677919%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.slideshare.net%252FMarketPathAC%252Fthe-response-rates-of-personalized-crossmedia-marketing-campaigns%3B728%3B942

Parfumul


Există o carte celebră, scrisă de un nene numit Parick Suskind, ecranizată acum câţiva ani. Se cheamă Parfumul şi, dincolo de subiectul evident, vorbeşte despre Opera Perfectă, e un fel de Meşter  Manole în varianta chimistului.

De ea mi-am amintit ieri, când, oprită în faţa tarabei unui cioban de Sibiu pentru a cumpăra nişte brânză maturată şi mămăligă, lângă mine aterizează un nene cu pantalon gri, perfect, cizme din piele gri de crocodil şi ochelari cu ramă subţire, din aur. Împrejurul lui se revarsă un val dintr-un parfum care, de altfel, îmi place – Fahrenheit – dar într-o cantitate copleşitoare. Compania – o doamnă cu douăzeci de ani mai tânără, evident plictisită de conversaţia omului cu baciul, dar bine securizată de dimensiunea contului din bancă.

De vreo săptămână încerc să mă reîmpac cu mâncarea europeană şi nu prea îmi iese, drept care şi sensibilitatea mea la mirosuri este foarte mare în perioada asta. De altfel, de câţiva am cam renunţat la parfumurile chimice, de sinteză, şi folosesc aproape numai uleiuri esenţiale, cu care mă joc şi fac compoziţii în funcţie de stare, care mă ajută şi ca remediu de aromaterapie, şi ca mesaj olfactiv.  În Amazon, aflată în perioada geranium, am fost deliciul fluturilor, care veneau să mă adulmece 🙂 .

Mi-am amintit puţin mai târziu de bunica mea, produsul educaţiei de pension, care îmi explicase două lucruri: primul, că parfumul e o chestie personală, drept care NU se face cadou decât între oameni care se află în relaţii foarte avansate, şi al doilea, că fiind o chestie personală, nu trebuie detectat decât când intri în „sfera” persoanei respective, la mai puţin de un metru distanţă. Detectat, deci. În niciun caz să urle de la nu ştiu câţi metri, ca la fătucile astea de club, care varsă juma’ de sticlă pe ele, să fie sigure că masculul simte becul roşu clipind.  Sigur că o parte dintre regulile de şcoală veche (de pildă, purtatul mănuşilor când ieşi din casă) nu mai sunt aplicabile azi, dar chestiile evidente, zic eu, încă mai au sens.

Aveam, la un moment dat, un coleg, evreu ardelean, scăpat prin urechile acului de deportare în timpul războiului. Un tip de un rafinament greu de egalat, care îşi asorta ciorapii şi chiloţii la cravată şi îşi pregătea ţinuta pentru a doua zi în seara precedentă (Doamne fereşte să se  schimbe vremea, că atunci întârzia o jumătate de oră la birou, din cauza agitaţiei produse de pregătirea noii ţinute). Obişnuia să dea, de cu seară, un puf de parfum pe cămaşă sau pe reverul costumului, ca să stea până a doua zi dimineaţă şi să devină foarte, foarte subtil. Într-adevăr, îl simţeai când te apropiai de el, şi se amesteca de minune cu tabacul practicat cu prudenţă.

Parfumul se poartă pe piele, nu pe haine, şi se aplică în punctele de puls. Acolo unde simţi că bate inima. Sub lobii urechilor, pe gât. Pe interiorul încheieturilor mâinilor. În centrul pieptului. Ca să difuzeze odată cu căldura corpului… într-un mod subtil, nu evident, ca un degeţel care face semnul de vino-ncoa’ 🙂 . Şi aşa, se transformă într-un mesaj plăcut în loc să urle ca o reclamă proastă la bere de pe un ditamai panoul publicitar luminos. Pentru profesioniste, însă, recomandăm menţinerea cantităţii de un sfert de sticlă la o aplicare. Merge cu decolteurile uriaşe, machiajul strident, fusta scurtă la limită şi tocul de doisprezece. Că doar marfa trebuie să atragă atenţia clientului, nu?

pălăria mea albastră cu picăţele roşii


Ar trebui să mulţumesc, încă o dată, unei persoane geniale, care se numeşte Penny Kavanagh, şi care, pe vremuri, a fost vicepreşedinte de resurse umane la Connex.

Penny a pariat pe o strategie de HR care presupunea să recrutezi oameni tineri şi să îi formezi, mai degrabă decât să aduni o gaşcă de profesionişti acriţi, din genul acela care le ştiu ei pe toate şi comunică prost din cauza asta.

Sunt unul dintre beneficiarii acelui program, iar unul dintre cursurile care mă ajută, în continuare, enorm este Six Thinking Hats, al lui de Bono, tatăl regândirii gândirii creative în business. Six Thinking Hats e un proces simplu care împarte în bucăţi întâlnire dificile, emoţionale, tensionate, astfel încât să ai şi structură, şi capacitatea de a le organiza fără accidente atomice majore. Nu o să descriu astăzi metoda – pentru asta există cursul – dar subiectul care mi-a lunecat, ca un avion de hârtie, pe masă este facilitarea întâlnirilor.

Am clienţi care mă invită la meetinguri pentru că le facilitez bine, iar uneori le facilitez foarte bine, de aceea m-am gândit la toate acele instanţe când vă aflaţi într-o întâlnire pe care organizatorul a scăpat-o, evident, din mână, şi în care trebuie să îşi asume cineva rolul de mediator…. Rolul celui care conduce întâlnirea este identificat prin „pălăria albastră”. O port cu plăcere, deşi uneori eşti aşa antrenat în discuţie, încât e greu să nu o iei şi să o arunci cât colo.

Citesc Emotionomics, din nou, şi redescopăr lucruri pe care le-am ignorat la lectura precedentă.  Unele ţin de tehnici, dar principalul lucru este cel de fond. Trăim într-o lume a emoţiilor. Pălăria pentru emoţii în setul lui de Bono este cea roşie, care dă drumul supapei cu frustrări, cel mai adesea, şi aduce puţină lumină asupra efectului întregului proces la nivel individual.

şi mă gândesc că, în afara obsesiei pentru proces, pe care un facilitator şi un project manager o trăiesc în fiecare secundă a vieţii lor profesionale, dacă vrei să o scoţi cu bine la capăt trebuie să schimbi de multe ori pălăria albastră cu cea roşie, sau să alegi o variantă intermediară cu picăţele 😀

Să îţi impui timp ca să citeşti toate expresiile faciale şi corporale. Să le decriptezi. Să ignori tot ceea ce se spune, mai ales când ceea ce se spune este politically correct. Pentru că una zice gura şi alta simte inima.

Cred cu îndârjire în consens ca punct bun de plecare al acţiunilor reuşite. Iar consensul, în asemenea întâlniri, nu vine decât dacă ţi-ai stropit bine cu buline roşii pălăria ta albastră.

Încercaţi. Cereţi permisiunea să recapitulaţi, să clarificaţi, să întrebaţi. O veţi primi, şi cu ea vin şi redresările de proces, chiar dacă nu sunteţi conducătorul oficial al discuţiei. Ceilalţi nu îşi vor da neapărat seama ce anume a făcut ca întâlnirea aceasta să fie mai uşoară… cert este că veţi ajunge cu mult mai multă uşurinţă la rezultatele pe care, de fapt, toată lumea le aşteaptă, doar că fiecare cu proiectul lui de cale pentru a atinge aceste rezultate.

cheltuială de capital


Mayaşii au spus că în 2012, pe 21 decembrie, se termină Timpul. Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu simt că pot face mult mai puţine lucruri pe interval orar standard, şi nu din cauză că am îmbătrânit sau că mă mocăi.

Pur şi simplu, ora pare mai scurtă şi am zile în care îmi crapă capul de câte am pe listă, e clar că nu pot să o termin decât dacă stau până la două-trei dimineaţa.  Timpul devine un capital extrem de preţios. Am stat să mă uit la lista pentru după amiază, după ce am petrecut dimienaţa lucrând, prânzul cu întâlniri şi am venit repede-repede înapoi la biroul de pe parchet (Doamne, ce bine e să stai turceşte, în aerul tău condiţionat care nu-ţi distruge sistemul respirator). Am decis că e important să încep cu notele de blog pe azi, după care o să răspund întrebărilor oamenilor care au scris după emisiunea de vineri. Azi am primit lista 🙂 . Apoi o să fac celelalte un miliard de lucruri pe care le am de făcut.

Între timp, mă uit că am status „ocupat” pe mediile sociale pe care funcţionez. Nu interesează pe nimeni. Lumea dă buzna, dă telefoane, vrea aia, vrea ailaltă. Mă şochez, pentru că telefoanele mele încep cu „ai două minute?” şi zău că încerc să mă limitez la cele două minute, din respect pentru capitalul de timp al omului cu care lucrez. Ale lor încep cu „vreau să”.

Încerc, de fiecare dată, să trimit eficient informaţia de care e nevoie. Să nu ţin omul de vorbă, eventual pe banii lui, decât dacă asta îşi doreşte şi avem timp să facem asta. Şi cu toate astea, telefonul sună, mediile bâzâie, pentru că, nu-i aşa, problema fiecăruia este cea mai importantă. Pentru el sau ea, fireşte. Încerc să mă autoconţin ca să nu dau pe dinafară de supraîncărcare. Îmi desfac sticluţa cu mixul de uleiuri esenţiale care mă ajută să trec cu mai multă demnitate prin bronşita scârboasă care mă chinuie de zece zile (ah, da, mulţumesc pentru miliardele de „ia aia”, încearcă cutare medicament etc. Nu am timp să alerg prin oraş ca să caut ceva ce nu am încercat şi nu ştiu dacă foloseşte. Rămân la limonadă, uleiuri şi ce am prin casă.) Sticluţa explodează, efectiv, de parcă cineva ar fi băgat-o în priză.

Şi oamenii mă ţin cu jumătăţile de oră la telefon ca să îmi povestească. Aş vrea tare mult să îi pot asculta pe toţi, dar fiecare dintre aceste conversaţii mă comprimă şi mai mult în partea cealaltă, cu lista şi ceasul care ticăie.

De obicei îmi spun „o să fac cât pot şi asta e”, dar mai vine un mail, cineva mi-a mai pus o căruţă de întâlniri fără să asculte rugămintea de a nu face asta de pe o zi pe alta. Nu mai am timp să mă pregătesc pentru întâlnirea de mâine de la prânz, când am de prezentat o întreagă structură de comunicare. Presiune inutilă şi oameni care cheltuiesc din capitalul meu de timp fără permisiune. Apoi se întreabă de ce devin seacă şi tranşantă. de ce nu răspund la telefon şi cer să primesc un sms în schimb.

Pentru că un sms elimină balastul. Economiseşte timpul. Oferă celuilalt respect. Şi posibilitatea să comunice cu toate celelalte zeci de oameni care, azi, au nevoie, cu toţii, de ceva.

limonadă cu gheaţă şi ceai fierbinte


Am admirat întotdeauna oamenii care au curajul de a admite că nu se pricep la tot. Aceşti oameni au succes în două direcţii:

  1. în plan personal, îşi găsesc prieteni de la care au ce învăţa şi de la cre primesc sprijin în zone pe care ei înşişi nu le pricep, sau nu le stăpânesc. Cineva îmi spunea că prietenii din colecţia mea sunt ciudaţi ca un insectar exotic. Da, şi tu eşti una dintre insecte, i-am spus eu. Cu cât mai diferiţi, cu atât mai mare aportul la creşterea personală a fiecăruia.
  2. în plan afectiv, cuplurile care sunt foarte diferite; dacă ştiu să comunice, au şansa de a îşi furniza reciproc combustibil pentru o viaţă întreagă. Ca şerpii care îşi înghit coada, se fugăresc prin tot Universul, ca să se iubească din nou, şi din nou, şi de fiecare dată altfel.
  3. în plan profesional, un lider „adevărat” are înţelepciunea să se ţină pe linia lui – să stabilească viziunea, fie ea politică, de business sau umanitară, şi apoi să urmărească dacă echipa, organizaţia sau ţara pe care o conduce se îndreaptă acolo fără să se prăbuşească în şanţul de pe marginea drumului. Ataturk, Gandhi, Papa Ioan Paul al II-lea, o mulţime de CEO celebri, dintre care cel mai charismatic, fără îndoială, e fostul şef de la General Electric. Dar şi alţii, mulţi, nenumiţi.

De fapt, toate ipostazele de mai sus au un punct comun. Să găseşti acea legătură cu cei cu care interacţionezi. Pasiunea, pentru prieteni. Iubirea, pentru cupluri. Cultura, pentru organizaţii. Apoi să fii în stare să creezi acel mozaic de aspecte care să întregească nu o persoană, ci un GRUP. De doi, de mulţi, de foarte mulţi. Să ai curajul să stai la un capăt de fir cu o limonadă cu gheaţă şi să vorbeşti cu celălalt, care se află la capătul celălalt şi îşi bea ceaiul fierbinte. Nu trebuie ca el să bea limonada ta. Nici tu, ceaiul lui. Dar de cele mai multe ori apa şi focul dau bine împreună :D.

A căuta în ceilalţi ceea ce ţie îţi lipseşte face parte din arta de a fi.

Presupune cunoaştere de sine, curaj şi limpezime.

Un bun exerciţiu pentru o seară de miercuri.

un certain je ne sais quoi


I love Sibiu. Am spus-o şi o să o mai spun de o mie de ori. Azi, despre inocenţă în expresie.

Primul exemplu, pe care îl datorez unei bune prietene (altfel cum să găseşti prăvălia micuţă, dosită într-o curte interioară?) manifestă o extraordinară dorinţă de cult uralizare a publicului consumator.

De jur împrejurul camerei, pe tot perimetrul tavanului, poze cu vegetarieni celebri. ne luăm şi noi o punguţă de merişoare.

Apoi, în magazinul de mărunţişuri în care găseşti tot ce îţi trăsneşte, apropitarele au făcut un demo scurt despre

ce şi cum ai putea executa cu produsele din dotare. Candid şi cald, raftul cu producţii proprii e ca o urmă de mânuţă de copil pe un geam. O adori, deşi nu e perfectă.

ideea paharului cu picăţele e genială, chiar dacă presupune enorrrrrmmmm de multă muncă 😀

o să o pun în practică după ce mă întorc la văpselele mele de la Bucureşti.

Oraşul cel mai german ca stil te învaţă cum să

procedezi dacă vrei să faci ceva reparaţii glicemice pentru tratamentele tradiţionale cu bere 😀

Nici nu vreau să mă gândesc ce fioros ar arăta o beţie cu produsele alăturate, dacă le încercaţi vă rog nu daţi vina pe un biet observator, care nu face nimic altceva decât să consemneze ghiduşiile sibienilor 😀

Pour la bonne bouche, un desert de la o pensiune locală. E pe bune: te duci la toaletă,

şi,  în timpul alocat cabinei sau spaţiului pentru spălat pe mâini, ai tot timpul să aprofundezi ce nu ştiai din meniul locantei.

Sincer? Îndeplineşte cel puţin una dintre condiţiile cerute unei reclame: este MEMORABILĂ.

La mai mare, băieţi, sunteţi de o prospeţime demnă de invidiat…. Zău că mai vin p-acilea.

 

limba română, sărăcuţa


Ei, bine, dacă nu ştii sigur că ai fost deservit, iată dovada.  Îmi place rigoarea înregistrării de maşini care intră şi ies din service.  Atâta doar că cine l-a scris a uitat un lucru şi a greşit un altul:

  1. Trebuie să respectăm programul. CARE program? În loc să fim obligaţi noi, clienţii, să respectăm un program, ar fi grozav dacă am afla între ce ore putem să ridicăm maşina. O restricţie cazonă înlocuită cu o informaţie.
  2. Eu, una, nu am fost deservită, ci ajutată de un domn foarte, foarte amabil. Cuvântul zideşte, şi iată cum o întreagă echipă e condamnată de un cuvânt utilizat cu incultură.

Domnilor, când terminaţi stocul de fluturaşi de in-out, promiteţi că tipăriţi unul cu alte cuvinte.