Mă trăsnește ieri, direct în moalele capului, o postare pe Facebook. Cineva care a trântit într-o frază scrisă în limba engleză trei greșeli gramaticale: timpul trecut al unui verb neregulat, lipsa unei particule care indică interogativul și topica. O remarc și postez, poznașă, timpurile verbului respectiv.
Vine peste mine o diatribă din ciclul ”atâta știu, atâta scriu”, în care era clar că nu se înțelegea sensul replicii: că una e să vorbești tu, acasă, la tine în bucătărie, cu furculisioane și alta e să te exprimi într-un mediu public. Că exprimarea în public cere rigoare. Că felul în care te exprimi (acasă. dar și în public) te descrie. Mai mult, am avut și plăcerea nemăsurată să văd aliați care se alătură personajului in default, spunând că nu am dreptate.
M-am bucurat totdeauna de prietenii mei pe Facebook, de subiectele pe care le abordează și de felul în care se exprimă. Era clar, aici aveam de-a face cu un targeting incorect. Am făcut curat în listă. Totuși, senzația aceea de zgândăreală nu îmi dădea pace. Pe de-o parte, mă gândeam ”cine ești tu să îi corectezi pe alții?”, iar pe de alta mă tulbura valul ăsta de ură protectoare care venea să susțină… da, mediocritatea.
M-am gândit la asta mai mult, în special pentru că ieri lucrasem pentru un client o strategie care se adresa exact vârfurilor, elitelor, acelor valori pe care comunismul aavut grijă să le niveleze – prin exterminare fizică, prin încarcerare, prin excludere socială și așa mai departe. Una din asta am pățit și eu în stagiatură, când am fost pedepsită și trecută în schimbul al doilea fiindcă am avut o idee care permitea funcționarea unei instalații cu o singură revizie anuală în loc de două (de câte două săptămâni bucata). Mi-am dat seama că purtăm cu noi sămânța otrăvită a lui”merge și așa” și, cel mai important, un fel de reflex de protecție a mediocrității.
Mi-am dat seama, după puțină cugetare: acul zgâria pe unul dintre cele patru principii în care cred și pe care îl practic: Să fii impecabil în tot ceea ce spui. De la Don Miguel de Ruiz cetire. A propos, căutând o imagine în limba română cu cele patru am dat peste o traducere… alterată, cel puțin.
Lucrurile s-au limpezit brusc, mi-am dat seama că nu ambiția de a corecta, ci credința în energia pachețelului pe care îl numim cuvânt era cea care îmi punea frână în a accepta necondiționat, nu-i așa, mediocritatea.
Fiți pasionați. Fițiexcelenți. Fiți foarte buni la ceea ce faceți. Acolo e motorul nostru de reșapare socială, și nu în emisiunile tălâmbe de la TV sau în promovarea non-culturii. Acelea au produs crime în China lui Mao și fac ravagii și între noi.
Fiți impecabili în tot ceea ce spuneți.
Amin.
”Arată-i că o iubești. Cumpără-i acum un epilator, la numai 625 de lei”. Dincolo de tentația nebună de a găsi copywriter-ul care a scris textul ăsta abominabil, pentru a-l încuia într-o cameră fără prize și internet, ne așezăm și ne uităm puțin la ce se întâmplă…
De altfel… cei aflați într-o relație știu ce pățesc dacă uită o aniversare. Femeile au integrat obligativitatea asta în limbajele iubirii – și, dacă stai să te uiți la toată construcția, e o aiureală cumplită. De ce avem nevoie să primim ceva la o anumită dată? Poate pentru că nu primim nimic în restul anului?… Temă de reflecție.
Dacă răspunsul e da, probabil că ai să primești unul dintre semne din când în când… și, mai mult de atât, sigur nu va fi un epilator de 625 de lei. Un epilator, fie el și de 625 de lei, vine cu un mesaj că ai picioare de căprioară… Nu, nu așa fine. Așa păroase.
Sunt într-o conversaţie. O masă perfectă de conferinţă. Scumpă. Oameni îmbrăcaţi în costume. El, ea. Funcţii comparabile. Autoritate comparabilă. Au de făcut un proiect, au două idei diferite despre el. Conversaţia se scufundă în două variante de adevăr personal, şi încep replicile:
Sună cunoscut?
De Crăciun, primesc de la unul dintre clienţii mei (mulţumesc, Mihaela) o sticlă de vin personalizată. Da, cu numele meu pe ea. NU pot difuza o fotografie, pentru că recunosc că nu am păstrat-o, ci am băut-o. Probabil asta dovedeşte că e mai important să bei un vin bun cu cineva drag decât să îţi pui numele în vitrină ca pe sfintele moaşte.
Mi-am amintit puţin mai târziu de bunica mea, produsul educaţiei de pension, care îmi explicase două lucruri: primul, că parfumul e o chestie personală, drept care NU se face cadou decât între oameni care se află în relaţii foarte avansate, şi al doilea, că fiind o chestie personală, nu trebuie detectat decât când intri în „sfera” persoanei respective, la mai puţin de un metru distanţă. Detectat, deci. În niciun caz să urle de la nu ştiu câţi metri, ca la fătucile astea de club, care varsă juma’ de sticlă pe ele, să fie sigure că masculul simte becul roşu clipind. Sigur că o parte dintre regulile de şcoală veche (de pildă, purtatul mănuşilor când ieşi din casă) nu mai sunt aplicabile azi, dar chestiile evidente, zic eu, încă mai au sens.
Aveam, la un moment dat, un coleg, evreu ardelean, scăpat prin urechile acului de deportare în timpul războiului. Un tip de un rafinament greu de egalat, care îşi asorta ciorapii şi chiloţii la cravată şi îşi pregătea ţinuta pentru a doua zi în seara precedentă (Doamne fereşte să se schimbe vremea, că atunci întârzia o jumătate de oră la birou, din cauza agitaţiei produse de pregătirea noii ţinute). Obişnuia să dea, de cu seară, un puf de parfum pe cămaşă sau pe reverul costumului, ca să stea până a doua zi dimineaţă şi să devină foarte, foarte subtil. Într-adevăr, îl simţeai când te apropiai de el, şi se amesteca de minune cu tabacul practicat cu prudenţă.
Ar trebui să mulţumesc, încă o dată, unei persoane geniale, care se numeşte Penny Kavanagh, şi care, pe vremuri, a fost vicepreşedinte de resurse umane la Connex.
Sunt unul dintre beneficiarii acelui program, iar unul dintre cursurile care mă ajută, în continuare, enorm este Six Thinking Hats, al lui de Bono, tatăl regândirii gândirii creative în business. Six Thinking Hats e un proces simplu care împarte în bucăţi întâlnire dificile, emoţionale, tensionate, astfel încât să ai şi structură, şi capacitatea de a le organiza fără accidente atomice majore. Nu o să descriu astăzi metoda – pentru asta există cursul – dar subiectul care mi-a lunecat, ca un avion de hârtie, pe masă este facilitarea întâlnirilor.
Cred cu îndârjire în consens ca punct bun de plecare al acţiunilor reuşite. Iar consensul, în asemenea întâlniri, nu vine decât dacă ţi-ai stropit bine cu buline roşii pălăria ta albastră.
Mayaşii au spus că în 2012, pe 21 decembrie, se termină Timpul. Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu simt că pot face mult mai puţine lucruri pe interval orar standard, şi nu din cauză că am îmbătrânit sau că mă mocăi.
Încerc, de fiecare dată, să trimit eficient informaţia de care e nevoie. Să nu ţin omul de vorbă, eventual pe banii lui, decât dacă asta îşi doreşte şi avem timp să facem asta. Şi cu toate astea, telefonul sună, mediile bâzâie, pentru că, nu-i aşa, problema fiecăruia este cea mai importantă. Pentru el sau ea, fireşte. Încerc să mă autoconţin ca să nu dau pe dinafară de supraîncărcare. Îmi desfac sticluţa cu mixul de uleiuri esenţiale care mă ajută să trec cu mai multă demnitate prin bronşita scârboasă care mă chinuie de zece zile (ah, da, mulţumesc pentru miliardele de „ia aia”, încearcă cutare medicament etc. Nu am timp să alerg prin oraş ca să caut ceva ce nu am încercat şi nu ştiu dacă foloseşte. Rămân la limonadă, uleiuri şi ce am prin casă.) Sticluţa explodează, efectiv, de parcă cineva ar fi băgat-o în priză.
Am admirat întotdeauna oamenii care au curajul de a admite că nu se pricep la tot. Aceşti oameni au succes în două direcţii:
Pisicka's Book of Life 
