pălăria mea albastră cu picăţele roşii


Ar trebui să mulţumesc, încă o dată, unei persoane geniale, care se numeşte Penny Kavanagh, şi care, pe vremuri, a fost vicepreşedinte de resurse umane la Connex.

Penny a pariat pe o strategie de HR care presupunea să recrutezi oameni tineri şi să îi formezi, mai degrabă decât să aduni o gaşcă de profesionişti acriţi, din genul acela care le ştiu ei pe toate şi comunică prost din cauza asta.

Sunt unul dintre beneficiarii acelui program, iar unul dintre cursurile care mă ajută, în continuare, enorm este Six Thinking Hats, al lui de Bono, tatăl regândirii gândirii creative în business. Six Thinking Hats e un proces simplu care împarte în bucăţi întâlnire dificile, emoţionale, tensionate, astfel încât să ai şi structură, şi capacitatea de a le organiza fără accidente atomice majore. Nu o să descriu astăzi metoda – pentru asta există cursul – dar subiectul care mi-a lunecat, ca un avion de hârtie, pe masă este facilitarea întâlnirilor.

Am clienţi care mă invită la meetinguri pentru că le facilitez bine, iar uneori le facilitez foarte bine, de aceea m-am gândit la toate acele instanţe când vă aflaţi într-o întâlnire pe care organizatorul a scăpat-o, evident, din mână, şi în care trebuie să îşi asume cineva rolul de mediator…. Rolul celui care conduce întâlnirea este identificat prin „pălăria albastră”. O port cu plăcere, deşi uneori eşti aşa antrenat în discuţie, încât e greu să nu o iei şi să o arunci cât colo.

Citesc Emotionomics, din nou, şi redescopăr lucruri pe care le-am ignorat la lectura precedentă.  Unele ţin de tehnici, dar principalul lucru este cel de fond. Trăim într-o lume a emoţiilor. Pălăria pentru emoţii în setul lui de Bono este cea roşie, care dă drumul supapei cu frustrări, cel mai adesea, şi aduce puţină lumină asupra efectului întregului proces la nivel individual.

şi mă gândesc că, în afara obsesiei pentru proces, pe care un facilitator şi un project manager o trăiesc în fiecare secundă a vieţii lor profesionale, dacă vrei să o scoţi cu bine la capăt trebuie să schimbi de multe ori pălăria albastră cu cea roşie, sau să alegi o variantă intermediară cu picăţele 😀

Să îţi impui timp ca să citeşti toate expresiile faciale şi corporale. Să le decriptezi. Să ignori tot ceea ce se spune, mai ales când ceea ce se spune este politically correct. Pentru că una zice gura şi alta simte inima.

Cred cu îndârjire în consens ca punct bun de plecare al acţiunilor reuşite. Iar consensul, în asemenea întâlniri, nu vine decât dacă ţi-ai stropit bine cu buline roşii pălăria ta albastră.

Încercaţi. Cereţi permisiunea să recapitulaţi, să clarificaţi, să întrebaţi. O veţi primi, şi cu ea vin şi redresările de proces, chiar dacă nu sunteţi conducătorul oficial al discuţiei. Ceilalţi nu îşi vor da neapărat seama ce anume a făcut ca întâlnirea aceasta să fie mai uşoară… cert este că veţi ajunge cu mult mai multă uşurinţă la rezultatele pe care, de fapt, toată lumea le aşteaptă, doar că fiecare cu proiectul lui de cale pentru a atinge aceste rezultate.

Sign of Life


Există o lipsă de intimitate intenţionată pe care o impun clădirile de business din Bucureşti. Stând la biroul meu improvizat la be nat. , cu un ceai Earl Grey pregătit englezeşte şi cu maldărul de emailuri în faţă, am vedere directă la birourile şi terasa turnului de oţel şi sticlă din apropiere. Atât de directă, încât pot intui ce se petrece acolo. Citesc limbajul corporal al celor ieşiţi la o ţigară, uneori cu năduf, alteori cu plictis. Şi întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la oameni.

La un etaj uşor superior celui în care funcţionez, două geamuri istorisesc două poveşti personale.

Primul este, îmi place să cred, un birou de bărbat ordonat. Văd teancuri de documente aşezate frumuşel pe pervaz, alături de un vis care pluteşte ca o părere în arhitectura strictă. Inima aceluui om este pe mare, pe o barcă cu pânze, libertatea întruchipată într-o cuşcă de aluminiu unde vine în fiecare zi.

Alături, indubitabil, biroul ei.  TRansperantul coborât cât să nu îi bată lumina în ecranul calculatorului, iar pe fereastră, prinmind atâta soare cât se poate prin filmul filtrant antiradiaţie, flori care o duc bine, de obicei, în lumină indirectă: o orhidee, o cală şi alte micuţe pe care nu le mai desluşesc prin geamul gri. Lucruri micuţe, decorate. Nostalgia unui mini cămin departe de casă. Cred că e o femeie caldă şi frumoasă, care răzbate dincolo de severitatea îmbrăcăminţii de business.

Dar ceea ce voiam să spun e altceva. Prezenţa frecventă în Piaţa Victoriei mă face să realizez câte constrângeri ne impunem doar ca să ne conformăm unui set de reguli pe care noi l-am făcut. Începând cu îmbrăcămintea, continuând cu orele la care trebuie să producem, fie că avem chef, fie că nu, rezultatul muncii pentru care suntem plătiţi. Termene şi condiţii.  Oricâte asemenea bare sunt înfipte îngrilajul generic al vieţii noastre, este clar că avem metode să ne lichefiem şi să trecem printre ele, înapoi, în vis. Pe mare, cu o barcă liberă, cu pânze, într-o grădină a minţii noastre, oriunde ne putem re-crea o lume care să ne accepte aşa cum suntem, cu bune şi rele, şi care ne răspunde cu o creaţie instantanee izvorâtă din natura noastră interioară. Bine că găsim căi să fim liberi. Bine că mai putem da un semn de viaţă.

Mentori


Binecuvântat e cel care are de la cine învăța. Și norocos e cel al cărui profesor are timp pentru a oferi formare.

Avem, probabil, de mai multe ori în viață (dacă o ratezi prima dată, ți se mai oferă, muritor bătut în cap ce ești, măcar încă una) șansa de a întâlni Mentori. Oameni de la care să ai ce învăța. Oameni care să te vadă și să te corijeze. Spre deosebire de coach, care te corectează din mers, pe niște scheme pe care uneori le-a practicat personal, alteori nu, un Mentor este un om care demonstrează, clipă de clipă, așa cum pășește și respiră, lucrurile pe care tu încă nu le-ai învățat, dar el le stăpânește. Unii le demonstrează atât de clar, încât le absorbi ca prin osmoză și, cameleon ascultător, le practici spre binele tău.

Am o poveste de spus astăzi, despre primul și cel mai însemnat mentor pe care l-am avut în viața profesională. Nu, nu este Dalai Lama, deși și el e pe lista mea de admirație profundă și totală. Pe primul meu mentor îl chema Bill. L-am cunoscut când am lucrat pentru firma americană care m-a format ca profesionist în consultanța de management.

Bill este un băiat de benzinar sărac, din Arizona. Acum câțiva ani, am avut șansa să ajung acolo unde era pe vremuri benzinăria. Mai e și acum. O pompă în mijlocul pustiului plin de cactuși Saguaro și Joshua Trees, un fel de yucca enorme și țepoase. În familia lui Bill, care locuia într-o căsuță mică, mică, erau mulți frați. Tatăl, pierdut în pustiu, era prieten cu sticla de alcool. Bill, cu o inteligență care m-a trimis întotdeauna la granița dintre admirație și spaimă, face rapid liceul și pleacă la facultate. Lucrează două joburi în universitate ca să trimită mamei bani în locul celor pe care îi bea tatăl. De altfel, îi rămâne pe deplin devotat mamei, afectiv și financiar, până la ultima ei bătaie de inimă.

Bill strălucește în facultate și e recrutat, în anul terminal, în Ernst and Young. Pe vremea ceea, unul dintre cei 6 mari giganți de consultanță. Cariera lui face țuști în sus și iată-l vp de trezorerie la o bancă mare din America. Banca mare fuzionează cu altă bancă mare și din doi vicepreședinți rămâne unul. Nu era Bill, care se trezește brusc ieșit din schema cu limuzină și hotel de șapte stele. Își prescrie necesara depresie tratată cu Zoloft timp de un an, după care deschide ochii la viața lui cea nouă. Inteligența l-a salvat de la eșec, își stabilește un business de consultanță în țările Americii de Sud, ca să călătorească și să se distreze, mai mult ca orice, și redescoperă viața, cu V mare. Succesul, banii și iubirea se întorc în viața lui și, când ajung să îl întâlnesc, e partener într-o firmă de consultanță cu birouri lângă Pentagon, bine înfiptă în nișa de țări ieșite din mucegaiul comunismului.

Nu scriu povestea americană cu băiatul sărac ajuns bogat. Scriu despre omul de la care am avut ce învăța.

Deși pierde 500.000 de dolari într-o vară proastă la bursă, Bill mănâncă hamburger de un dolar de la McD, nu fiindcă e zgârcit, ci pentru că îi e drag gustul copilăriei. Are costum Armani, dar nu își așează niciodată haina cu eticheta în afară, și nici nu o flutură ca avocații americani, care îți arată, o dată cu marca de fițe, și cele trei Mont Blanc-uri de aur din buzunar. Bill mă învață cu răbdare recrutare, concediere, organizare, reorganizare, privatizare, lucrul cu clientul, marketing îndrăzneț B2B, managementul echipei, negociere, prin puterea exemplului și feedback minuțios.  Între timp își tunde singur peluza și învață de la mine să facă ciorbă cu resturile de curcan rămase de la Thanksgiving. În fiecare ajun de Crăciun, scoate trenulețul electric pe care îl are de când era copil și transformă barul de granit din vila de suburbie din Washington într-un circuit cu gară, căsuțe luminate, zăpadă, copăcei, stâlpi și fire  electrice făcute din ață neagră. Dimineața se așează în fotoliul lui de piele care a costat mult peste mia de dolari, cu Financial Times în mână și cutia de margarină în brațe. Scobește untul artificial cu crackerși, bea cafeaua aceea pe care n-am înțeles-o niciodată la americani și citește bursele și companiile.

Mi-a fost șef, îmi este prieten și voi zbura peste un ocean ca să îl conduc în ziua în care o să aleagă să plece din lumea asta. este Mentorul meu.

joaca de-a afacerile


Nimic neobişnuit într-o simulare de business. Ne facem că trebuie să promovăm o marcă de angajator, să facem eventuri etc.

sau, dacă aveţi conexiune lentă, încercaţi http://www.youtube.com/watch?v=_Aru3xbsHaQ

Ceea ce e cu adevărat neobişnuit e patima cu care o gaşcă având vârsta medie aproximativă de 25 de ani s-a aruncat într-un exerciţiu greu şi pentru o agenţie versată de advertising. Şi mai neobişnuit e că le-a reuşit. Au comunicat valorile brandului, aveau o sumă de reasons to believe foarte clare şi cuprinse în materiale făcute aşa cum ei şi le-ar fi dorit.

Felicitări Leadership School 5 pentru curaj, Ursus pentru încredere şi tuturor celor care au contribuit, pentru entuziasm.

teatrul ca şcoală de comunicare


Acelaşi pod din Dorobanţi. Pe măsură ce spaţiul creşte şi se dezvoltă, cresc şi ideile, şi proiectele.

Miercuri, o piesă pentru puţini, regizată de o prietenă: Liana Ceterchi. În pregătire, cea la facerea căreia am avut privilegiul să asist.

Iar din martie, primele programe de management training într-un spaţiu neconvenţional.  Exprimare coerentă, de leader, prin toate mijloacele pe care ni le-a dat la îndemână ceea ce suntem. De la minte la vorbire şi gest, o creştere pe scara relaţiilor cu cei pe care îi conducem. Stay tuned.

TIMZ


An de criză. Bugete tăiate. Dacă la multinaţionale se poartă încă petrecerile de Crăciun (nu la toate, din câte am auzit), team building-urile, team retreat-urile, teamwork-ul, tot ceea ce ţine de coeziune şi perfecţionare echipă trebuie, la un moment dat, redesenat, astfel încât să te descurci într-o etapă, cu bani puţini, şi să adresezi toate direcţiile de dezvoltare de care are nevoie grupul mai mare sau mai mic de oameni pe care îl conduci.

S-a cam terminat cu evenimentele prefabricate. Au înţeles toţi trainerii că, după combinourile de bază, trebuie să se adapteze la ce cere clientul şi să trateze inovativ cerinţe de training complexe, particulare. Aşa se face că am încropit, pentru un training – reward, trei momente, de redeşteptare a creativităţii pozitive, de conştientizare a implicării în rezolvarea de probleme sau de poveşti cu final previzibil negativ şi, în fine, arderea emoţiilor şi amintirilor distructive. Parte teatru, parte magie, parte psihologie, lucrurile curg natural când ai o echipă deschisă la nebunii.

Concluzia mea, după ziua de ieri – ultima petrecută in corpore cu echipa actuală – este că, de fapt, calitatea echipei pleacă, în mod necesar, de la recrutare. Am avut şi câteva eşecuri, datorate lipsei de variante, dar 95% am ochit şi am lovit din prima la ţintă. Dacă există o forţă, ea este aceea a echipelor pe care le-am construit. majoritatea sunt încă în picioare şi performează într-o formulă aproape identică celei iniţiale.

Mulţumesc, Moş Crăciun, că mi-ai adus oameni buni.

(cel) mai mult verde. Un diptic cu final fericit.


Aşa deci. Pe drumul de intoarcere de la spital, opresc sa ii las un cadou de binecuvântare unei prietene, dau iama în bunătăţi şi decid să confecţionez o mega salată când ajung acasă. florile de ieri, deliciile de azi

Există spaţii bune, în care te simţi ca acasă. Aşa că umpli punga cu minuni şi dai fuga să le împarţi cu cei dragi.  E acea combinaţie dintre ce e în borcănaş şi felul în care este prezentat, plăcerea cu care omul ţi-l vinde şi  faptul că nota de plată merită experienţa.

totul se combină cu ceea ce vrei, simţi, ai acasă. Raiul din grădina mea gen marile speranţe e perfect compatibil cu ceea ce am cumpărat azi.

Mai straniu e că se potrivesc, parţial, şi cu cele de ieri. Câteva dintre florile din prima imagine vin dintr-un celebru hyper de DYI. Erau la intrare, proaspete, minunate, irezistibile, deşi venisem să cumpăr ceva plăci cu care să proptesc vata de sticlă transformată în dezastru de pisica cercetaşă. Am găsit ceva mai bun, plasă de sârmă, plus un angajat de la Grădină, nu foarte tânăr, dar extrem de bine crescut, atent şi politicos, care m-a ajutat la măsurat şi împachetat, floare la ureche.

Zăresc un şemineu. e doar mostra… parcă l-aş vrea. O să întreb cum pot face o rezervare.

Ajung la casă. Drăciile se procesează şi, în ultima clipă, domnişoara vede cardul cu care stătusem în mână de la început. A , păi nu avem POS pentru cardul ăsta (parcă ar fi fost făcut din dejecţii, nu din plastic). Păi nu puteţi face tranzacţia pe alt POS? Staţi să întreb. Femeia, plătită cu un salariu microscopic, nu poate, nu ştie, nu are.
Apare un fel de şefă. Îi pare rău, îmi spune să mă mut la casă şi abia după ce întreb, extrem de agasată, dacă trebuie să iau coada de la cap, îmi indică să intru în faţa unei cozi de nevinovaţi care se enervează şi ei.

aproape black and white

Casiera nr. 2. toate bune, până la scară. Am luat o scară metalică, pliantă, cu două trepte şi platformă. Păi asta nu e cu patru trepte? Nu, zic, e cu trei dacă numărăm şi platforma. Victorioasă, smulge de pe teaca de polietilenă codul de bare şi zice: păi aveţi o etichetă de scară cu două trepte, şi asta e cu trei. Femeie, numără. sunt două trepte. Trebuie chemat un specialist de la grădină. Specialistul se uită la ea ca la felul paişpe bis. e cu două trepte, nu avea eticheta pe ea? Ba da, dar am vrut să verific. Eu, clientul bănuit că a vrut să facă fraudă de 10 ron, refuz să mă mai enervez. Întreb unde pot rezerva şemineul, sunt întâmpinată cu o faţă uimită şi dirijată la relaţii clienţi.

Domnişoara de acolo are aceeaşi faţă uluită. Din fericire, acolo e adjuncta de şef de grădină. Micuţă, vioaie, cu nişte ochi frumoşi. Lasă totul,  întreabă exact pe care îl vreau, îmi notează numărul de telefon. Evident, nu au nicio procedură de rezervare, femeia face un extra serviciu pentru că ştie că mai vinde de şapte sute de lei dacă îmi dă un telefon.  Şi pentru că îi pasă, spre deosebire de alţii.

Îmi vine să deschid sticla de pălincă magică primită de la prietena mea, împreună cu o fotografie plină de iubire, ca să uit de dorinţa de a clona personalul de la departamentul grădină. Păcat că iau antibiotice şi nu beau.

cauzalitate şi stupiditate


Şi cum ajunge omul acasă, la satul Pipera, prin gropi şi aglomeraţie de maşini chemate şi nechemate, obosit după un şir îngrozitor de întâlniri şi termene şi analize şi refaceri şi negocieri şi contacte, parchează si deschide uşa din spatele căreia pisica miaună languros, surpriză de 24 martie : nu e lumină. nu e apă. nu e căldură.

Copilu’, cu blugii ăia din ce în ce mai rupţi liniar la genunchiul stâng, se foieşte în casă de parcă se pregăteşte să se însoare. Decidem să ieşim la cumpărat coca cola şi testat indienii noi din vecinătate.

Mega image, coca zero e în zero stoc. Bine, nestea… şi parcăm la restaurantul din vilutza de figuri de pe Pipera-Tunari. Vişiniu, auriu, beţişoare, amabilităţi. Lângă noi, doi bizneşi, vorbind prea tare într-o engleză care nu e limba maternă a niciunuia. Un ceh intervievează un indian, pentru un job dedirector de sales – sau de biz dev – pe reprezentanţă de electronice- electrocasnice, nu spui care, să nu fac de râs frumuseţe de marcă. Indianul e lipicios, scaieţos, ca o ventuză care nu îl lasă pe ceh să se ducă nici până la toaletă. De două sute de ori în intervalul dintre antreuri şi fel principal, am auzit ce bun e el. Dar ce bun e, şi la asta, şi la aia, şi la cealaltă. Cehul are body language de comă, s-a împins cu scaun cu tot în peretele cu geam din spatele lui, pentru că indianul l-a izolat la mantinelă ca să îl prelucreze metodic. Aplecat peste masă, atacând cu tot corpul victima în defensivă, varsă peste metrul de lemn care îi desparte o grămadă de argumente pentru care el e cel mai bun. Interesant interviu, în care intervievatorul nu apucă să întrebe pentru că e sub tirul răspunsurilor. Ce bun e el, ce pregătit, ce experienţă în dubai, ce experienţă în România…

nu-l angaja, frate, pentru că nu ştie să facă planning, o să îţi distrugă echipa şi o să-ţi umple toţi key accounţii de nervi. Genul de călcător peste cadavre, căruia nu îi pasă decât de pielea proprie şi care are impresia că e darul lui Dumnezeu pe pământ. 

Însă lucrul care mă face să mă enervez de-a binelea e discursul despre români. Probabil are contracandidat local. Românii nu au cultură de multinaţională, nu ştiu să comunice, nu ştiu să conducă echipe şi să stabilească targeturi.

Să mori tu?

Tragedia e dublă. În primul rând, că un imigrant second hand face asemenea afirmaţii despre ţara care îl găzduieşte şi care i-a oferit fratelui lui o soţie bună, iar al doilea, generalizarea obscenă şi aroganţa nemărginită fac casă bună cu impresia că îl face el pe ceh. Cehul a întrebat, subţire – recunosc şcoala eleganţei vest-europene – cum poate cineva să conducă o echipă despre care are o părere proastă, dar pledantul era prea ocupat cu diatriba ca să mai înţeleagă aluzia.

Domnule expat aspirant refulat, vă rugăm luaţi-vă un bilet de avion one way, dacă urâţi aşa mult oamenii din ţara asta. N-or fi toţi minunaţi, dar zău că am văzut şi manageri adevăraţi printre ei. De la unii ar avea expaţii de învăţat mai ceva ca la un MBA, iar la decizii tactice, cu limită de timp şi presiune pe opţiuni, nu ne bate nimeni, pentru că ne-a intrat deja în adn inventivitatea care ne-a dat caşcaval din sticla de lapte transparent, şi radiatorul din bca, şi cămara plină când alimentara era goală. 

sau, vorba băieţilor care au mai apucat să facă armata, e mai bine să primeşti ordine de la un colonel decât de la un gradat. Noroc că pe gradat, după interviul ăsta minunat cu încununări de săruturi în locuri private şi oferte de condus cu maşina la aeroport, nu îl angajează nimeni. Sau aproape nimeni. Sper.

De pisicka Publicat în hr