sincron, din trecut

Fiindcă tot vorbeam de sincronicităţi, ziua de azi a ridicat o grămadă de steaguri venite din trecut – poveşti mai vechi de 30 de ani. Ce probabilitate era să apară totul azi?

Întâlnire de business, în Floreasca. Nu găsesc loc pe Ceaikovski, trag pe o străduţă laterală, foarte ocupată să parchez. Ies din maşină, ridic ochii, în faţă, blocul primei mele iubiri. Apartamentul e tot acolo, cel mai renovat, aparent. Îmi amintesc rochia verde, cu lalele, cumpărată de prietenul tatei, pilot de cursă lungă, prima mea rochie uşoară, de vară, din lycra. Şi bluesurile dansate cu ochii închişi şi storurile trase.  Zâmbesc apartamentului renovat şi mă duc la întâlnire.

Partenerii au firma într-o vilă veche, care stă exact în staţia de autobuz în care am pierdut o oră, aşteptându-l pe 76, într-o iarnă cu nămeţi enormi şi fulgi enormi, în braţele cuiva. Pentru a întâmpina urletele tatei, nebun de gelozie şi de îngrijorare, cu inima uşoară, atât de uşoară că strigătele nu ajungeau, de data asta, la mine.

La intrare, în hol, un model cunoscut de gresie. Sora bunicii avea una identică în apartamentul ei, la intrare. Apartament de fiţe, în centru… statul i l-a lăsat, mărinimos, după ce i-a naţionalizat vila. Sunt cu toţi receptorii pe „on”, să văd ce urmează.

Nu am mult de aşteptat. Din tavan atârnă o lampă care seamănă izbitor cu cea din sufrageria noastră. Lampa purtătoare de istorie, pentru care m-am certat ani de zile cu mama ca să mă lase să o schimb, mi se părea desuetă. Acum mi-e dragă, mă întreb dacă mai e prin pod.

Sarabanda continuă, ne aşezăm pe scaunele identice cu vechile scaune îmbrăcate în piele de cordoba din sufrageria vecinei noastre, prietenă bună cu bunica, basarabeancă de familie bună fugită cu mai nimic peste Prut când au intrat ruşii acolo. Scaune similare, spune memoria mea, erau în sufrageria fratelui bunicii, într-un bloc vechi, cu scară în spirală, de pe lângă Eminescu. Numai că pe acelea le reţin, foarte desfundate, ca pe un fel de prohod tăcut al restului din familie ce locuia acolo, aşteptând să moară.

 

Mă preumblu prin acest minunat apartament din vila cea veche care m-a văzut aşteptând autobuzul rătăcit între nămeţi şi recunosc semnăturile tuturor caselor copilăriei mele. Mobila aceea atât de frumoasă, dar pe care o percepeam ca grea şi îmbâcsită, stă în acest sediu de firmă, restaurată şi tratată cu drag şi respectată.

Sentimentul că trecutul a năvălit în prezent este aproape sufocant, şi picătura care lipsea din paharul atât de plin cu istorii personale a venit când, o jumătate de oră mai târziu, urcând în Smartul galben, m-am întâlnit cu o
Şi totuşi: cât de probabil era să se întâmple toate acestea în două ore?…fantomă a adolescenţei mele: mama fetelor cu care locuiam pe aceeaşi stradă… rămăsesem cu acul la 45 de ani, acum ea are peste 70, dar ochii şi buzele sunt la fel.

Iar şi iar, în turbion, îmi iau proiectul Cadouri de Crăciun, în lădiţa corectă, maro, de carton şi mă pregătesc pentru o după amiază inspirată, în care o să împachetez cadouri, amintiri şi gânduri bune pentru cei pe care îi preţuiesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s