iubire, marmură şi turbane


din prea mare iubire pentru Mumtaz...Sculăm copiii cu forcepsul în dimineaţa asta, ca să prindem acea lumină roz celebră pe suprafeţele de marmură. Riyaz e punctual, ne-a făcut rost şi de un ghid care ştie exact ce e de făcut, ce e de văzut, de unde trebuie să faci pozele şi tot aşa.  Sunt tot felul de restricţii la mâncare, băutură, ţigări, brichete…. proviziile pentru copilul devorator sunt confiscate.

Trecem de controale şi ajungem într-o primă incintă – acelaşi model de fort din piatră roşcată, cu turnuri centrale şi laterale – şi apoi trecem printr-o poartă boltită, ca să dăm cu ochii de minunea pentru care am făcut atâta drum. Nimic din fotografii sau filme nu poate transmite senzaţia aceea de durere dulce şi împăcată pe care o emană ansamblul, tăcut şi parcă introspectiv. Arhitectura serenă, de inspiraţie persană, curge de-a lungul grădinilor imense, în care zboară şi cântă papagali, zburdă veveriţe şi se răsfaţă câinii locului. Suntem împărţiţi între dorinţa nebună de a face fotografii şi cea de a absorbi, pur şi simplu, umplerea asta de inimă pe care o simţi când vezi clădirea. ??????????????????????????????? După ce le facem pe amândouă, păşim mai departe, în Graţie, până la terasele de marmură, unde ne încălţăm papuceii de protecţie peste şlapi sau sandale. Marmura e albă, impecabilă, totul e sculptat cu fineţe, pereţii sunt plini de flori colorate făcute din intarsii de pietre semipreţioase. În centru, cele două sarcoface, ea şi el, se disting prin model şi mărime. Alinierea şi geometria perfectă nu pot bate gândul că, totuşi, aici doarme o pereche care s-a iubit mult, mult. Rome şi Julieta dinastiei Mughal. Ea ştia că moare şi i-a trimis vorbă să vină să o vadă pentru ultima dată. El a lăsat totul şi a venit. Parcurgem pereţii cu sfială, mângâind decoraţiunile, şi ieşim pe malul râului Yamuna. Râu sfânt. Parcurgem grădinile în sens invers, înapoi, spre portalul de intrare, bucurându-ne de vegetaţie şi animăluţe. A început să se aglomereze. E timpul să mergem la hotel, pentru micul dejun.

???????????????????????????????Şoferul ne aşteaptă cu răbdare, după care ne duce într-un atelier de marmură. Copiii văd cum se lucrează marmura cu intarsii de semipreţioase. Câtă muncă pentru fiecare obiecţel. Suntem seduşi de mese enorme, din onix, cu intarsii din sidef… de cutii magice… greu de ieşit de aici.  Riyaz are o înţelegere de 2% cu ceva comercianţi de pe aici, aşa că ne duce la o prăvălie de covoare. Nu vrem covoare. Ne e foame. Aşa că alege un restaurant pe care noi nu l-am fi găsit în veacul vecilor. Înăuntru, un domn cu turban, vopsit cu roşu pe faţă, cântă din gură şi se acompaniază cu toba. Hipnotic, dar nu suficient ca să nu realizăm ce bună e mâncarea.  Mesele sunt, şi aici, încrustates cu sidef şi separate cu paravane iscusit sculptate ca o dantelărie din lemn.
intrarea în fortUrmează fortul Agra… am început să ne obişnuim cu arhitectura. Aici avem parte şi de ceva maimuţe, în afara obişnuitului echilibru armonios al grădinilor şi clădirilor cuceritorilor persani. I. se teme de soare aşa că ghidul îi face un turban pe model islamic din pashmina primită în dar de la turcul de la Istanbul. Cutreierăm, morţi de sete şi de cald, copilul cel mic e atracţie locală, ei nu sunt obişnuiţi să vadă băieţi cu păr lung, şi albi pe deasupra…şi decidem că următorul pas e un înot în piscina hotelului la care nu am mai găsit locuri libere.

Piscina, mică şi dezamăgitoare, dar îşi face treaba. Cele patru sute de rupii de căciulă sunt cam mult pentru ce primim, iar la final copiii reuşesc să se certe furcă. Plecăm să bem un rum and coke, care ne mai calmează, şi sfârşim ziua apoteotic, cu cina pe terasa hotelului, de unde se vede Taj Mahalul, şi cu o mâncare atât de iute că nu se poate mânca. Primim alta, în compensaţie, dar suntem deja plini, aşa că o grămadă de mâncare ajunge în cameră.

 

 

În mugurele de lotus


ImageAseară nu am găsit trenuri pentru Jaipur, aşa că am decis, azi, să plecăm la Agra. Ne oprim la micul oficiu de rezervări de vis a vis de hotel şi cumpărăm biletele. Indienii ne cer 200 de rupii de persoană în plus, taxă de servicii. Prima lecţie: călătoreşte cu trenul, e ieftin. A doua lecţie: cumpără biletele de la gară. Dacă nu eşti indian, nu poţi plăti cu cartea de credit la rezervările electronice…

Apoi, concierge-ul din hotel ne aranjează două zile la Agra şi două la Jaipur, în hoteluri bune :D. Suntem gata să dăm o tură la templul în formă de floare de lotus… E departe, dar economisim bani urcându-ne cu toţii într-un singur tuk tuk. Oraşul se schimbă, de la vechitura dărăpănată trecem la clădiri mai frumoase, mai moderne, spaţii mai deschise. Templul baha’i tronează în mijlocul unui spaţiu uriaş, verde. Ce ţi-e şi cu religiile astea şi finanţările lor… E devreme, avem noroc că am ajuns înainte să năvălească puhoaiele de vizitatori.

Image

Senzaţia de linişte, pace şi armonie e extrem de puternică. intrăm în incinta construită pe regula lui zece şi ne aşezăm, cuminţi, să medităm puţin. Energia locului e evidentă, o simt şi copiii. În incinta florii enorme din beton au pătruns păsări care cântă cu glas foarte puternic, amplificate de rezonanţa petalelor. E plin de flori, suntem cu toţii în picioarele goale, copii ai firii într-un spaţiu de geometrie sacră. Ne plimbăm pe alei, ne uităm la potecile de apă limpede din jurul templului şi petrecem ceva timp în micul muzeu, înainte de a ne urca în tuk-tuk-ul care ne-a aşteptat, cumincior, să ne ducă înapoi la hotel.Omul n-are habar de adrese, dar excursia mea prin măruntaiele cartierului mă ajută să îl direcţionez, aşa că ne depune exact în faţa uşii.

Image

Facem bagajele şi ne ducem la gară, trenul pleacă de la fort. Este surprinzător de plăcut şi curat, banchetele se transformă în cuşete, iar personajele din jurul nostru sunt imersia noastră sociologică în pătura indiană care îşi permite un bilet într-un vagon de clasa a doua (clasa întâi nu există la trenul ăsta) cu aer condiţionat. La celălalt capăt al scalei, vagoane cu bare în loc de ferestre şi lume claie peste grămadă. Nu există locuri, fiecare stă unde apucă. Puţin cam extrem ca să merite testat :D. Drumul curge prin câmpuri frumos cultivate cu grâu aproape copt, stăm de vorbă cu inginerul constructor de vis-a-vis, interesat de ce învaţă copiii la şcoală. Ceilalţi trei combatanţi s-au lungit în cuşete şi dorm. Căile ferate indiene îţi dau un pliculeţ frumos, de hârtie maro, în care ai pernă şi aşternuturi, imaculate, fără găuri, ca să te poţi odihni pe drumurile interminabile care străbat marele subcontinent.

Ajungem la gară şi prima grijă e să luăm biletele de Jaipur, ceea ce se şi petrece. Cumpăratul biletelor e o aventură: trebuie să îţi completezi un mega formular cu toate datele, inclusiv ce lapte ai supt de la mumă, după care, cu formularul şi paşapoartele în mână, te duci la ghişeu. Sistemul computerizat e avansat, locurile sunt nominale şi când ne-a controlat nenea din tren am văzut toate numele noastre pe listă.  Mă înghesui cu localii, spre amuzamentul trupei, şi cuceresc biletele, la jumătate din cât am plătit la Delhi – sunt 1750 de rupii pentru toţi patru.

Un nene foarte amabil ne ajută şi îndrumă, cu speranţa clară că îi vom permite să ne conducă la hotel. Ceea ce se şi întâmplă. Pe drumul spre hotel, ne arată mica lui agendă, cu hartă desenată de mână, în care varii turişti i-au scris memoriile de călătorie cu el. Riyaz îl cheamă, aşa scrie şi pe maşină. Aici orice mic întreprinzător care cară oamenii cu maşina e o firmă :D, iar Riyaz ne cere 250 de rupii pentru călătoria de la gară la hotel, şi 1000 pentru mâine. Stabilim să vedem, ca nişte turişti care se respectă, Taj Mahal-ul la răsărit. Aşa că ora de întâlnire e 6.30 dimineaţa…

Aterizăm în cameră şi pierdem definitiv copiii în ghearele wi-fi-ului.

No Wife, Happy Life


Imersia indiană e zăpăcitoare, întotdeauna. Amestecul de mizerie, sărăcie şi bucurie te aruncă drept în consternare, şi singura modalitate de a digera experienţa e să fii complet deschis la tot ceea ce îţi apare în cale. 

ImagineAseară, după primirea găştii canadiene, am profitat de aiureala fusului lor orar (au adormit la patru după amiază şi au ţinut-o tot aşa până de dimineaţă, la trei) şi am ieşit în stradă. Minune. Strada înviase. Hotelurile, toate, cu firmele aprinse, ca un fel de Las Vegas de Bollywood. Tarabele ambulante apărute ca prin minune vând orice. Papuci, sucuri proaspete de fructe, haine care arată de parcă au fost dezgropate de la vreo groapă comună, pui morţi de mult şi trecuţi prin mirodenii şi frigăruie, chestii prăjite în ligheane mari, negre, şi câte şi mai câte. Pe o margine de trotuar, frizerii de ocazie pun clientul pe un scaun slinos de plastic şi execută, cu precizie, cine ştie ce tuns sau bărbierit. În praful maidanului, câinii dorm, placizi, pe mormane de gunoaie, indiferenţi la zumzetul nocturn al străzii. Şi toate astea capătă, brusc, un fel de ritm, de armonie, e ca un cântec straniu, cu disonanţe, dar ritmat, care curge prin tine odată cu căldura ciudată, la nici douăsprezece ore după ce ai aterizat aici. 

La trei dimineaţa, mezinul echipei face ochi şi ţipă după mâncare. Dejunul de ieri, cu butter chicken, i-a surâs şi, ca un conservator ce e, îl comandă din nou, la room service, în creierii nopţii. Noi, mai cuminţi, cu un mic dejun indian – lipie coaptă, murături indiene şi iaurt. Domnişoara, salată de fructe (în principiu, papaya şi ananas), apoi fură din mâncarea noastră :D. Şi uite aşa ne trecem timpul până la breakfastul oficial, care se desfăşoară pe terasa hotelului în care stăm (aproape de staţia de tren), în timp ce contemplăm pe un nene care trece pe stradă rugându-se şi sunând din clopoţel, pe alţii care pedalează la ricşe, şi pe cei mai mulţi, şoferi de tuk tuk şi maşini, strecurându-se într-un chip de neînţeles printre mulţimea de capcane ale străzii înguste. 

Vrem să ieşim azi în oraş, ca să înţelegem ceva din Delhi, aşa că sărim în două tuk-tuk-uri şi fugim, prin agitaţia de nedescris, la primul punct de atracţie: Fortul Roşu. Invadatorii persani, fondatori ai dinastiei Mughal, au construit aici o incintă fortificată din gresie roşie, care ascunde, în interiorul pereţilor severi, o comoară de geometrii octogonale, palate, pălăţele, mai vechi, mai noi, şi un joc de linii care culminează cu pavilioanele pline de păsări cântătoare, ce dau spre vale, cu privelişti nesfârşite.  Ne oprim pe sub bolţile dantelate ale sălii de judecată exterioară, apoi vedem şi incintele private – palatul maharajahului… Grădinile sunt străbătute de o reţea de canale şi fântâni care trebuie că au fost minunate când funcţionau :D. Acum, putem doar să ne imaginăm cum micile pârâiaşe rectilinii se aşezau peste structurile de unghiuri drepte construite de peticele de iarbă şi flori, fundaţiile clădirilor şi aleile în etaje. 

Zăbovim puţin la ieşire, pentru o privire la magazinele pentru turişti. NImic remarcabil, sau ce e remarcabil e foarte scump… Avem o lipsă de lichide în sânge, aşa că traversăm, minunându-ne de frumuseţea templului sikh, cu acoperişuri boltite, roşii, de vis-a-vis de fort, şi intrăm, of, Doamne, într-un MacDonald’s indian. Au hamburger vegetarian, dar copiii ăştia sunt prea de tot. Cultura nord americană ţipă, mă uit la ei cum înghit în viteză toate mâncărurile preabinecunoscute, beau coca cola şi îl aşteaptă pe autorul lor oficial, care s-a oprit în stradă, la oferta de nerefuzat a unui nene cam jegoşel, care are un fel de beţişoare din metal, cu capete de vată, cu care curăţă urechile trecătorilor. Nu pot să cred. Profit de pauză şi activez cele două cartele cumpărate ieri, pentru urgenţe. Procedura pentru o cartelă prepaid în India e la fel de aiuritoare ca ţara însăşi. Copie după paşaport, fotografie, formular completat, apoi primeşti cartela, contra a 500 de rupii bucata, şi trebuie să aştepţi 24 de ore ca să poţi suna în call center. Conversaţia cu nenea care vorbeşte o engleză extrem de ciobită e şi ea ciudată, îţi pune tot felul de întrebări ca să verifice dacă tu eşti într-adevăr proprietarul cartelei şi emitentul cererii, chestia ţine vreo cinci minute şi nu poţi activa două cartele într-o singură convorbire, că îţi închide. Mulţumim, Vodafone. 

Ieşim din pârdalnicul de MacDonald’s şi suntem agăţaţi de doi nenişori, fiecare cu ricşa lui. am vrea să mergem la moscheea principală, din vârf de deal, aşa că oamenii sunt de acord şi mă uit la ei, slabi şi vânoşi, cum trag la deal greutatea a două persoane, plus ricşa în sine. Ne depun pe trotuar, vor să ne aştepte, aici, dacă eşti alb, oamenii te consideră nabab şi nu te lasă din mână. Aterizăm exact lângă un îmblânzitor de cobre, iar I. e suficient de nebun ca să ia coşul, cu cobră cu tot, şi să o mângâie pe spatele capului. Fireşte că organizatorul afacerii e nemulţumit de donaţie. 

Urcăm treptele moscheii, ni se cer 300 de rupii de fiecare aparat de fotografiat sau telefon mobil (vezi, Doamne, nu există taxă de intrare), ascundem două şi îl plătim pe al treilea şi primim, noi, fetele, nişte halate enorme, de pus peste haine, ca să trecem la forma informă specifică, iar băieţii, nişte fuste lungi peste şorturi, ca să nu li se vadă părul de pe picioare. 

ImagineMoscheea e stranie, nu există de fapt incintă interioară, totul e o mare curte pătrată, străjuită de turnuri imense. Copiii vor să urce, profităm ca să medităm puţin, până revine agitaţia, gălăgia şi cascada de pretenţii. Au poze cu pisicile amărâte de pe aici. Una dintre ele trage să moară, mă  uit la nepăsarea cu care oamenii trec pe lângă ea.

Ricşele ne aşteaptă. Coborâm pe ulicioarele vechiului Delhi, prin bazar. străzile sunt specializate, e una cu mărgele, care mă fascinează, alta cu decoraţiuni… şi ajungem în bazarul de mirodenii, unde coborâm din ricşe ca să explorăm puţin atmosfera năucitoare. Toate mirosurile, pudrele, culorile sunt aici. Dar ceva mă face să nu cumpăr, aşa că urmăm pe unul dintre băieţi, care ne duce pe coridoare ascunse (seamănă a început de thriller) prin clădirea pătrată a vânzătorilor de chilli, urcăm, strănutăm, trecem printre grămezile enorme de saci plini cu iuţeală, aprig  păziţi de neni cu calculatoare şi facturiere la îndemână, şi urcăm, iar, suntem într-o incintă ca o curte interioară, pe terasă, unde locuiesc amărâţii amărâţilor. Priveliştea e incredibilă, cutremurătoare şi, totodată, frumoasă, căci această uriaşă clădire pătrată cu curte interioară trebuie să fi fost splendidă la vremea ei. Ne fugăreşte un puşti cu o tobă… fugim de el, e asurzitor şi insistent. Am fost instruiţi să nu scoatem bani din buzunar pentru cerşetori şi prestatori de servicii şi să nu vorbim cu ei. 

Coborâm şi suntem îndrumaţi spre altă incintă interioară, căsuţele sunt lipite una de alta, uşile parcă sunt de jucărie. Facem poze nenumărate. 

BĂieţii ne întreabă dacă vrem să vedem „the underground market”. Vrem. De fapt, e un magazin la subsol… Dar găsim acolo nişte cămăşi frumoase, care să o înlocuiască pe cea pusă la uscat în hotel , după ce a dat cu nasul de butter chicken.  Fugim iute de acolo şi ne oprim la o dhaba, cârciumă specifică, unde comandăm mâncare ucigător de iute, după ce am spus că o vrem „mild”. Tusea mea se activează şi mai am puţin până îmi dau sufletul pe masa sordidă. 

Destul. Plătim şi urcăm în ricşele care ne duc până unde putem lua câte un tuk tuk. E prea departe hotelul, băieţii au muncit pentru noi toată ziua şi primesc, neaşteptat, câte o mie de rupii… adică douăzeci de dolari.

Şoferul de tuk tuk e pus pe şotii, face conversaţii cu I. şi se discută – bineînţeles – chestiunea femeilor. Apar tot felul de versiuni: de la No Wife, Happy Life până la Happy Wife, Happy life. Dumnezeu să îi mai înţeleagă. Oricum, chestiunea femeilor e universală, indiferent pe ce parte a planetei te afli.

Suntem rupţi de oboseală, atât de rupţi, încât nu mai e loc de cină, ci doar de două sticle de nectar de mango, îl ador, îl cheamă Splice, şi de ţigări pentru I., înainte de a ne prăbuşi în paturile mari, sub perdeaua rece de aer condiţionat. 

De vorbă cu oamenii, în Viitor


Toată lumea se sperie când aude că am plecat în India.  Dar, de fapt, nu e nimic de speriat… poate doar avionul îngheţat bocnă de la Lufthansa, în care am făcut frigul cu tot cu păturică, până s-au hotărât să ne adapteze brusc la clima indiană, moment în care ne-au pus la copt, şi foamea, pe meniul meu vegetarian (nu că al lor ar fi fost mai prosper).

Stau în wireless-ul hotelului din Delhi, aşteptându-mi partenerii zguduiţi de fusul orar să îşi revină, cât de cât, şi derulez un şir de întâmplări cu noimă. Sunt despre de ce am venit eu aici, şi mult mai puţin despre ce e aici. Sau, alternativ, sunt despre Cine. Şi uite cum se leagă mărgelele pe aţă:

Primul bob. Sunt la aeroport, la vamă, şi e coadă. Vameşul, totuşi, e pus pe şotii şi comentează cât de ciudat e să vezi pe cineva numit Andreea şi care are peste patruzeci de ani. Aşa e. Când ai mei au venit cu numele ăsta, era original, doar că vreo zece ani mai târziu am asistat la o năvală de Andree în catastifele stării civile din România. Nu întâmplarea în sine, ci conţinutul ei ciudat, care ţine de identitate, îmi dă prima temă de meditaţie pe ziua de azi.

Mă duc, cuminte, la poarta treisprezece ca să culeg al doilea semn, al doilea bob de rouă pe şiragul care o să se adune, după cum se vede, cât de o mala.

Zborul de legătură pentru Delhi e scurt şi trece pe nesimţite, lucrez febril, pe ultima sută de metri,  cu plăcere şi cu un ceai cu lapte alături de tastatură. Timpul e scurt, cât pentru transfer de la o poartă la alta, cu o pauză de ajustare şi cumpărat o apă mare şi ieftină (spre deosebire de cea de la Delhi, care e, în aeroport, mică şi scumpă). Mă aşez în sala de aşteptare care se populează, încet, cu lume care aduce parfumul şi culorile Orientului. Tunicile viu colorate, papucii, turbanele. Pe lângă mine, pluteşte-dansează o indiancă de vreo şaizeci de ani, extrem de mlădie şi de feminină, care îşi cântă, singură, ceva, în timp ce urmează, cu ritmul pasului, într-un balet lent, linia cântecului, şi mă priveşte în ochi, serios-aprobator, dând din cap a încuviinţare. Al treilea bob.

Pe scaun, lângă mine, se aşează un tip cu barbă, pare mai degrabă arab, are pielea albă. Are o carte de rugăciuni în arabă, am ghicit, probabil e Coranul. Marcată, ordonat, cu bileţele galbene post-it. Priveşte intens mala mea, eu îmi spun, netulburată, mantrele care să mă pună bine pe drum, şi nu mai poate de curiozitate. Mă întreabă cum se spune la şiragul de mătănii. Şi mi le arată pe ale lui: mai mici, calde, din lemn, sunt aşa pentru că îi e jenă să le arate, să nu zică lumea că  e terorist. Plimbat bine prin lume, a lucrat la Accenture, acum vine înapoi, acasă, după ce părinţii lui au plecat dincolo, să reînceapă ceva pentru el. Ziua asta care se tot lungeşte şi se tot lungeşte e chiar ciudată. Iată o creştină ortodoxă şi un musulman care ţin în mână acelaşi şir de biluţe şi se roagă aceleiaşi Surse. A patra mărgică din mala mea de azi.

Şi apoi, mulţumesc, Zână Măseluţă, cinci: în avion nimeresc pe şirul acela mult râvnit de două scaune şi stau la fereastră, lângă un om blând, blând, pe care nu îl supără tusea mea chinuită de frigul din aeronavă  şi de aerul condiţionat, uscat şi prăfos.

La aeroport mă aşteaptă maşina hotelului, alunec prin Delhi şi îmi dau seama că nu am nicio emoţie, ci un sentiment de întoarcere acasă, într-un loc pe care îl cunosc de foarte mult timp, de parcă totul s-ar fi tocit, sunt în starea aceea de cumpănire, în care nici revederea cu Partenerul meu de peste paişpe vieţi nu mă mai clatină, e doar o stare de pace şi bucurie calmă. L-am simţit venind, am coborât scările când ajunseseră în lobby :D. E aşa de simplu. ŞASE, ŞAPTE, OPT.

Mă duc cu puştoaica amicului meu să călărim puţin un cafe internet, stau de vorbă cu Andrei al meu, conectat peste miile de kilometri, care se pregăteşte să plece de acasă şi să facă toate treburile pe care eu nu am apucat să le fac. Îl ştiu acolo, cald şi bun. Nouă. Plec liniştită din micuţa îngrămădeală mizeră de computere vechi şi de oameni cu zâmbete foarte, foarte largi.

Pe stradă, sunt interpelată de un indian care se miră de părul blond şi vrea să îşi perfecţioneze engleza. Îmi spune să nu iau excursii de la agentul hotelului, e escroc şi a făcut închisoare de câteva ori. What?… Mulţumesc celui de al zecelea bob în mala mea umană, oricum, mă duc cu călătorii mei la porţia de paneer tikka masala, apoi îi culc, osteniţi de două zboruri îndelungi, ca să plutesc şi eu vreo două ore prin starea de reconectare atât, atât de cunoscută şi să revin, călare pe reţeaua wi-fi a hotelului, şisă scriu că acum ştiu de ce sunt în India. Nu doar ca să arătăm unor copii că există o faţă spirituală a lumii, nu doar ca să îl revăd pe Dalai Lama, nu ca să mai închid încă un cerc cu sufletul pe care l-am întâlnit pentru prima dată pe Pământ aici, în India.

Sunt aici ca să mă întâlnesc cu Viitorul, şi fiecare faţetă dintre oglinzile umane pe care le-am întâlnit în astea 23 de ore de când am plecat  îmi arată o frântură din acest Viitor, care a început şi din care fac parte azi, acum, acum.

supă de vişine


Născută şi crescută în Bucureşti, prin perindările mele pe la campingurile de la Năvodari, în timpul vacanţei de vară, am auzit zvonuri despre un fel misterios de mâncare, cu parfum imperial austro-ungar, numită Supă de Vişine.

Azi, printr-una dintre circumstanţele misterioase care îmi guvernează, în ultima vreme, parcursul în viaţă am e aterizat într-un restaurant secuiesc, bazat porc şi cartofi, unde un vegetarian avea puţine de ales… şi, dintre toate supele doar una era fără carne, aşa că am hotărât să gust legenda.

calendar vechi :D

În faţa mea aterizează bolul cu supă rece ornat cu ceva care seamănă cu smântâna. Este, într-adevăr, o supă dulce. După şocul gustului, realizezi parfumul delicat de vişină, de scorţişoară… iar smântâna,de fapt, e frişcă. Experienţa e unică, deschizătoare de idei şi foarte roz, dulce, acrişoară. Încep să înţeleg de ce ayurveda predică să începi masa cu desertul…

Restaurantul e deschis într-o clădire veche, din Târgu Secuiesc, sunt împresurată de limba maghiară, din care nu înţeleg o iotă, mă simt de parcă vizitez o altă ţară, e chiar altă ţară şi îmi place. Aici, pe vremuri, înainte ca proprietarul să recapete clădirea, era sediul Miliţiei. NImic nu mai aminteşte de asta, în afară de parchetul uzat, dar şi patina acestuia, alături de obiectele vechi, pictate în stilul caracteristic, cu motive florale, face parte din şarmul locului.

???????????????????????????????

Dincolo de geamuri se ridică fantome şi supravieţuitori ai unor alte epoci, iar totul pluteşte într-un farmec greu de descris, pe care trebuie să fii orb ca să nu îl vezi. Fireşte, poate că dacă dormi nu vezi nimic :D.
Poate că senzaţiile culinare sunt mai de impact decât altele, dar un lucru e cert: de câte ori mă arunc în necunoscut, am parte de o surpriză mega plăcută, pentru că mă arunc cu graţie, fără să aştept nimic, dar ŞTIIND că nu poate urma decât  ceva bun.

Mai luaţi trenul din când în când şi ieşiţi din viaţa liniară, că uite unde te paraşutează soarta :).

Vă doresc un salt plăcut.