13. O zi, un milliard de lucruri şi gânduri şi întâmplări

De aici, din partea noastră a globului, mănăstirea nu se vede ca în conceptul românesc. Nu e nici austeră, nici tăcută, cu excepţia călugărilor care se află în retragere şi nu ies din chiliile lor,  nici lentă. Aici se întâmplă o mulţime de lucruri, şi am avut zile în care trebuia să alergăm ca să apucăm să spălăm un tricou.

Ziua începe la şapte, uneori la şase, cu prima ceremonie – puja, în sala mică de ceremonii. Aceste puja sunt asamblate special pentru noi, ca să începem să ne familiarizăm cu textele tibetane.  Deşi sunt mult mai puţin spectaculoase decât ceremoniile din templul principal, de fiecare dată când ne ridicăm şi ne scoatem ciorăpeii groşi, care să ne protejeze picioarele în timpul şederii de o oră, senzaţia e de plutire, sau, cum spune englezul, ne simţim light-headed.

Trebuie să avem mare grijă când coborâm treptele de marmură verde către parter, unde trecem înapoi, în aripa noastră de clădire, pentru micul dejun. Cu timpul, ne-am transformat în nişte mici melcuşori, cărând totul în rucsac: caiet, texte, botoşei, lanternă, cană izotermă pentru ceaiul de la ceremonii, bolul şi tacâmurile pentru masă. Altfel, te omoară drumurile pe scări, care sunt cam abrupte, etajele sunt foarte înalte.

După cunoscutele gogoşi de ora opt, însoţite de ceaiul uşor îndulcit şi foarte aromat, ne pregătim pentru întâlnirea de ora zece: „învăţături”. Maestrul alege un subiect şi vorbeşte despre el. Constat că alegerile nu sunt deloc întâmplătoare şi au legătură cu ceea ce facem şi spunem, deşi nicio cameră  din aripa noastră nu este dotată cu vreun dispozitiv de luat vederi :D. Omul ăsta ştie, la un nivel profund, tot ce gândim.

Învăţăturile au loc pe terasa de la etajul maestrului. În capătul în care are şi apartamentul, apare scaunul (sau scaunele, dacă are maeştri invitaţi), iar noi stăm pe jos, pe terasă, pe scaune, fiecare cum poate şi cum ajunge.  Se repetă o scenă milenară, în care un om s-a aşezat undeva, pe pământul ăsta, ca să vorbească altora.  Lumina curge, blândă şi cristalină, aşa cum vezi numai în dimineţile de la poalele marilor munţi sacri, de la maestru la noi, de la noi la maestru.

Astăzi, invitat este un saddhu, un înţelept rătăcitor, care a ales să ne vorbescă despre ego. Discursul său în indiană este tradus de maestru, şi suntem asistaţi şi de prietenul nepalez, care alege să nu ne ţină lecţii, ci s ne spună cât de onorat a fost să ne întâlnească şi să ne poată ajuta. Aici, orice gest de sprijin pentru cineva care se străduieşte să urmeze o cale spirituală este considerat de foarte mare însemnătate,  aducător de karma bună…  Maestrul spune că oamenii de la bucătărie sunt bodhisattvas (fiinţe superioare) veniţi în lumea noastră ca bucătari în mănăstire pentru a ne hrăni pe timpul retragerilor.

Discursul lui guruji este extrem de intelectual pentru cineva care umblă pe străzile prăfuite îmbrăcat cu o cârpă portocalie şi încălţat cu nişte antice espadrile, cusute cu cord. În general, am senzaţia că studiul aprofundat şi exerciţiile cu mintea pe care le presupune disciplina spirituală influenţează pozitiv şi IQ-ul. Oamenii ăştia au ca cunoscătorului. apacitatea de a aborda discuţii în domenii cu care nu au nicio legătură, cu lejeritate şi eleganţă.

După învăţături, avem parte de o surpriză. Ni s-a pregătit un drum la Pharping, peştera în care a meditat Guru Padmasambhava, sau Guru Rinpoche, în tibetană, cel care a reuşit să îmbine practica buddhistă cu tradiţiile spirituale tibetane. La ieşirea din peşteră, acest om s-a sprijinit de stâncă, pentru a se încălţa.  Structura cristalină a stâncii s-a modificat… mâna a intrat şi a lăsat urmă ca şi cum peretele ar fi fost făcut din clisă moale.

Autobuzul magic e în curtea mănăstirii, mâncăm în goană prânzul şi ne urcăm ca să parcurgem drumul plin de farmec, dar foarte dificil, până în munţii în care este cuibărită peştera.

La un moment dat, ne înţepenim: de sus vine un alt autobuz. Hoarda de motociclişti şi automobilişti participă la dirijarea celor doi monştri, care trec, literalmente, la doi centimetri unul de altul, unul frecându-se de peretele de stâncă de pe dreapta drumului, celălalt, cu roata la câţiva centimetri de prăpastia de pe stânga. Nepalezii sunt şoferi formidabili, nu mai e nicio îndoială. Interesant e că nimeni nu s-a agitat, nimeni nu se grăbea, nimeni nu striga şi înjura, cum s-ar fi întâmplat la noi: toată lumea era concentrată pe rezolvarea problemei  😀

După doi ani, recunosc împrejurimile, într-atât încât îmi dau seama când şoferul depăşeşte locul de unde trebuie să începem să urcăm.  Întoarcerea e prilej pentru încă un val de adrenalină, insistăm că vrem să coborâm, dar şoferul nu ne lasă, întoarce într-un balet mecanic perfect pe un drum imposibil de îngust, folosind o mică ramificaţie de pământ care duce la mănăstirea din fotografia aflată puţin mai jos.

Aerul e curat, pur, plin de razele soarelui, iar în livada înflorită de lângă mănăstire pâlpâie moale steagurile de rugăciune. Suntem pe pământ binecuvântat.

Autobuzul coboară înapoi, către locul pe care îl depăşisem: este altarul dedicat Tarei Roşii şi construit pe o mică stâncă din care au ieşit forme ca de basorelief – una seamănă cu Tara Roşie, cealaltă cu Ganeesha. Proeminenţele sunt extrem de vizibile, fiind acum scoase în evidenţă de praful roşu şi galben al ofrandelor şi de lumina lămpilor de unt. lăsăm şi noi o mică ofrandă, aprindem o lampă de unt şi ne oprim în camera de ceremonii de alături, o replică microscopică a marii săli de ceremonie de la mănăstire. Unul dintre îngrijitori ne vede că ne aşezăm ca să recităm textele dedicate celor 21 de Tara şi vine alergând cu nişte salteluţe roz, pe care ni le oferă ca să nu stăm pe jos. Cum spuneam, căutătorul spiritual este foarte, foarte răsfăţat aici.

Ne terminăm micro puja, după ce am folosit tobele şi clopoţeii de acolo, şi urcăm nesfârşite, nenumărate trepte, asediaţi de vânzătorii de steaguri. Acesta e un loc optim pentru întinderea steagurilor de rugăciune, iar vânzătorii includ serviciul de a le întinde pe cea mai înaltă culme de deasupra peşterii.

Locul e de o seninătate uluitoare. Lângă peşteră, patru baterii de lămpi de unt sunt insuficiente pentru mulţimea celor care doresc să vină aici şi să ofere ofranda de lumină. Aprindem câte un rând de lămpi pentru noi, cei de pe bileţelele noastre şi cei din suflet şi apoi le binecuvântăm cu câţiva stropi de apă împrăştiaţi cu penele de păun, echivalentul pămătufului de busuioc de la noi.

Intrăm în peşteră cu rândul, să medităm puţin pe pernuţele pregătite pentru pelerini, iar între timp cei de afară absorb vibraţia locului. Eşarfele khata sunt aninate în ramurile copacului aplecat, într-un gest de reverenţă, deasupra intrării în peşteră. Fiecare dintre ele poartă o dorinţă, care flutură la fiecare mişcare a aerului transparent şi parfumat.  Aprindem beţişoare, ofrandă pentru acest loc, energiile sale minunate şi cel care le-a iniţiat, şi citim, tot din cărticica tibetană, invocaţia către Guru Rinpoche. Vizitatorii gălăgioşi sunt reprimaţi imediat de îngrijitorul lămpilor.

Trecem pe lângă straniile urme roşii de tălpi – sunt paşii lui Buddha, semn care apare în toate locurile speciale, şi coborâm către templul Vajra Yogini. Entitate apelată în practicile spirituale avansate,  cea mai importantă dintre Dakini – entităţi feminine iluminate –  încorporează trei aspecte: (1) aspectul complet feminin, sălbatic, fioros, energic  (shakti/kundalini) al lui  Buddha; (2) înţelepciunea exeerimentală care conduce la starea de Buddha;;şi (3) ca dakini principală (Tibetan:mKha’ gro; cea care merge la ceruri) oferă călăuzire cu compasiune şi un aspect inspiraţional care conduce practicantul la iluminare.

Avem norocul s[ prindem pe cineva care ne poate descuia poarta acestui misterios templu, aparent tot timpul închis. minunea se petrece contra unei donaţii şi a promisiunii de a nu face fotografii.

La etajul micului templu, într-o incintă protejată, luminată de lămpile de unt, această dakini tulburător de frumoasă priveşte nu în faţă, ci spre vale. Povestea statuii este că a întors capul după un mare yoghin care a meditat aici. Iar pe marele yoghin am avut onoarea să îl cunosc data trecută.  Misterul construcţiei ne urmăreşte mult după ce, copleşiţi, trecem poarta care separă templul cu contraforturi sexual explicite de valea mare, largă şi luminoasă.  Coborâm, coborâm, coborâm înapoi în Lume, cu senzaţia sfâşietoare că nu acolo, ci aici se află cee este cu adevărat, adevărat.

Vânzătorii de suveniruri ne-au respectat oarecum dorinţa de a fi lăsaţi să medităm şi să ne conectăm, dar cacum suntem asaltaţi cu toată forţa. Cedez la povestea despre nevastă, copii şi mâncare a unui micuţ vânzător de medalioane şi capăt contra măreţei sume de trei euro două medalioane de alamă frumos meşteşugite.

VajrayoginiAutobuzul e parcat lângă un mare câmp viran, pe care se desfăşoară, nici mai mult, nici mai puţin, festivalul rock de la Pharping :)). Principalul participant la corturile răsfirate şi muzica palidă este o măreaţă scroafă neagră, mare cât juma de autobuz, care trece alene pe lângă noi ca să se ducă la distracţie.

Şi plutim înapoi, înapoi, în acel aici şi acum care pare puţin străin, după toată experienţa de zbor de la Pharping, ca să plonjăm în larma prăfoasă a Kathmandu-ului, la ceas de înserare.

Singurul lucru care ne desprinde, cu adevărat, de magie este cina cunoascută, în care regăsim prietenoasa conopidă curry cu cartofi, supa de linte şi mâncarea delicioasă de Buruiană.

Nu închidem, însă ochii, până nu ne tragem obligatoria porţie de râs de la nouă şi jumătate, de data asta scurt şi cuprinzător, pentru că toate minunile zilei de azi ne-au copleşit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s