Stând acum, cu gâtul compromis de praf şi răceală, oblojit de ceaiul tibetan sărat, cu unt, şi rememorând câte s-au întâmplat într-o singură zi, nu îmi vine să cred că au încăput atâtea minuni.
Coborând în trombă la breakfast pe repede înainte şi la autobuz, fiindcă trebuie să plecăm înainte de opt. Cina târzie la restaurantul chinezesc şi trezitul brusc îşi spun cuvântul: oamenii întârzie. Plecarea decalată e întotdeauna periculoasă, pentru că intri în ora de vârf şi rişti să petreci un ceas în praf, ascutând muzica divină a bătăilor sacadate în caroserie şi a fluierăturilor asociate relaţiei pilot-copilot.
Şoferul, la fel de impasibil ca toţi ceilalţi, a excelat în scurtături şi trasee periculoase. Cu autobuzul pe serpentine… largi cât pentru două motociclete… În afara adrenalinei aferente curbelor luate, efectiv, la centimetru şi a unui traseu în pantă de 25 de grade, în marşarier, cu frâne care nu ţineau, priveliştile îţi taie răsuflarea. Dela fabricile de cărămidă din vale, care aliniază ordonat cărămida crudă şi pe cea coaptă, la statui enorme, orientale, din cupru lucitor, ridicate pe culmi de dealuri, sau sate uitate de lume, în care localnicii împart curtea cu căpriţele, bivolii, raţele şi găinile şi, mai ales, la dealurile montane abrupte, ticsite cu terase pe care cresc felurite feluri de plante, de la orez la varză, pluteşti pe buza căldării pe partea opusă lanţului înalt al Himalayei, cu munţii parcă suspendaţi, care te veghează tăcut, să nu ai sincope.
Complexul Namo Buddha ţâşneşte, brusc, pe o culme de deal, înconjurată de râurile de steaguri de rugăciune care murmură în vântul înălţimilor şi unduiesc, fluide, de la o înălţime la alta.
E de admirat cum oamenii vin aici în pelerinaj, cu sutele, să aducă un omagiu actului de suprem altruism al unui prinţ budist, care a acceptat să se ofere unei tigroaice flămânde şi muribunde, pentru a o salva pe ea şi pe cei cinci pui.
Vase de ofrandă peste tot, fumul aromat al plantelor răşinoase care ard în vetrele calde, lămpi de unt şi multe, multe khata legate ca nişte îmbrăţişări pline de speranţă de ramurile copacilor din acest loc sfânt. Înfloresc primii, cu florile puţin verzui, în fluturările albe de mătase şi sunetele melancolice ale clopotelor care invocă, iar şi iar, bunăîvoinţa unor zeităţi puternice şi exigente. Până la urmă, nu trebuie să fii budist ca să te pătrundă puterea acestui loc: în afară de geografia energetică propriu-zisă, e un loc imtregnat cu dorinţele şi rugăciunile tuturor. Pentru ei, pentru cei dragi, pentru omenire, pentru toate fiinţele simţitoare, cum spun ei, pentru că mare e suferinţa acestei lumi şi uriaşă durerea.
Mă opresc, din loc în loc, pentru portrete, neputând să mă abţin. Călugărul pierdut în lumea lui de rugăciune, tibetana, bătrână, cu cozile împletite şi costumaşul impecabil, de duminică, cea între două vârste, cu cercei mari, din coral şi turcoaz, pălărie aproape ca de cowboy, legându-şi eşarfa verde în jurul taliei, încă subţire după atâtea naşteri, fetele de şcoală, în uniformele cu fuste plisate şi pulover asortat purtat peste cămaşă, venetici ca noi, aflaţi în căutarea a cine ştie ce vise şi iluzii, toţi aceştia se contopesc într-un fluviu cald, dulce, de oameni buni care aspiră la altceva şi sunt gata de efort şi sacrificiu pentru acest altceva.
Mâncăm mâncare de călugări – supă de linte, mâncare de verdeţuri cu morcovi,conopidă cu cartofi şi orez pe o terasă înălţată în lumina soarelui, cu ochii pierduţi în crestele albe. Apoi, melancolic, ne adunăm steagurile pe care nu le-am întins şi pe care le vom duce acasă, şi pornim spre autobuz, încărcaţi de încă un loc magic. Coborâm din nou în valea prăfoasă, pentru a ne opri foarte scurt în fosta capitală, Bhaktapur.
Un oraş medieval de cărămidă, care te copleşeşte prin monumental (piaţa centrală, cu templele în trepte şi jocul de volume şi niveluri poate umple de invidie orice arhitect modern), dar şi prin tristeţea decadenţei. Cobre regale de piatră ridică, mândru, capul cu gluga umflată în piscine olimpice de cărămidă, azi pline cu apă stătută, verde.
Străzile, pavate şi ele cu cărămizi lunguieţe, sunt mucede şi alunecoase. Gunoi, sărăcie, dezolare într-un oraş care e, de fapt, o bijuterie. Mi se pare ruşinos că nu e pe lista siturilor-cheie ale moştenirii culturale a planetei, pentru că ar merita o restaurare integrală.
Timpul e foarte scurt, doar cât să te opreşti la templul Tarei roşii şi apoi să rătăceşti puţin prin labirintul de străduţe, până la piaţa centrală, cu imensul templu în trepte, străjuit de elefanţi şi semănând izbitor, dacă iei ciupercuţa cu acoperiş şi volane din vârf, cu piramidele inca. Despre Tararoşie se spune că întrunchipează o încarnare medievală a unei prinţese tibetane, venită să se căsătorească aici cu un rege şi să răspândească budismul. Apoi, viaţa încheiatăî şi misiunea la fel fiind, statuia a vrut să zboare înapoi, în Tibet, şi a fost nevoie să fie legată cu lanţuri ca să nu plece…
Câteva prăvălii minunate (una care vinde hârtie făcută de mână ne fac să întârziem cumpărând stampe cu dragoni) şi fuga la calea-ntoarsă. Apusul profilează creste de munţi negri pe un cer violet, ajungem acasă la ceas de seară, bun pentru destupat o bere şi spus o poveste. Suntem prăbuşiţi de oboseală, dar călătoriile în acest Wonderland, în loc să îţi ostoiască setea de a vedea, te fac şi ma dornic să afli mai mult, mai mult, mai mult.
Pisicka's Book of Life 