Leacul ciorii


Pentru a doua oară la rând, în vizitele mele consecutive în aceeaşi parcare a aceluiaşi client, mă întâlnesc cu o mutriţă deşteaptă de cioară grivă, care şi-a scăpat nuca exact acolo unde am pus piciorul, lângă portiera maşinii proaspăt aliniate în locul înghesuit. Mă descopăr privind cu amuzament cioara, care parcă se uită la mine şi se întreabă: când o să plece asta, ca să îmi iau şi eu nuca?Şi, pentru a doua oară în această secvenţă absurdă, vorbesc cu cioara şi îi spun: stai liniştită, nu îţi fac nimic. Apoi, uluitor sau pur şi simplu obraznic, cioara face paşii de rigoare, vine, culege nuca, mă mai priveşte încă o dată şi pleacă, grăbită să îşi care prada în locul de cuibărit.

Nu m-aş fi apucat să scriu despre aceeaşi aparentă coincidenţă (în fond, s-ar putea să fie aceeaşi cioară, care locuieşte în centrul Bucureştilor, şi care are oră de cules taman când îmi pun eu întâlnirile), dacă cioara nu ar fi apărut, încăpăţânată, cu nuca de rigoare, într-un filmuleţ care mi-a sosit adineauri pe Facebook. A treia apariţie, hai, că e prea de tot.

Şamanii de pretutindeni o iubesc tare mult pe cioară, chiar şi mai mult pe corb, ca Animale de Putere, cum spun ei. În credinţa lor, fiecare animal poartă cu el un fel de leac, iar apariţia lor nu e deloc întâmplătoare, şamanul fiind educat să remarce şi să citească aceste „semne”. Chiar se spune că unii ar avea puterea să îşi schimbe forma, şi că aparenţa de cioară e una preferată.

Simbolismul acestor animale inteligente şi longevive este legat de misterul şi magia vieţii. Pentru că aceste păsări plutesc în aer, cu atenţie maximă asupra pământului, de unde îşi recoltează preaiubitele nuci, totemul ciorii oferă o privire profundă în intenţii şi mijloacele de a sprijini intenţiile. E un semn de noroc, de multe ori asociat cu arhetipul magicianului, care te atenţionează să iei seama la aparenţe. Ca Animal de Putere dezvoltă puterea  de a vedea, de a transforma, şi conectarea cu magia vieţii: o inteligentă alchimie personală ajutată de perspectiva mai largă, lipsa de frică (de acord, cioara de azi a fost extrem de tupeistă), care merg mână în mână cu adaptabilitatea, flexibilitatea şi aspectul poznaş, de păcălici. Nu cred în asocierea cu semnele rele,  moartea şi magia neagră, ci mai degrabă în abilitatea acestei păsări de a purta înţelesurile profetice, aduse din miezul gol al creaţiei.

Întorcându-mă la politica şamanului, întâlnirea mea de azi cu cioara e o ocazie grozavă de a reflecta la următoarele:
– cât de minunat e să fii prezent în tot ceea te înconjoară, pentru că atunci poţi să te bucuri de aspectele delicioase pe care ţi le furnizează complexul de împrejurări prin care navighezi, cu ochii larg deschişi.
– cum poţi struni gândul ca să îl scoţi de pe şanţul cu „vai, ce victimă sunt, ce rău se întâmplă lucrurile” şi să foloseşti leacul ciorii ca să vezi dincolo de aparenţe.
– magia e pretutindeni şi depinde de noi dacă îi lăsăm uşa deschisă sau o blocăm, încuindu-ne pe dinăuntru.
– îmi place mult acest oportunism poznaş, dar smerit al ciorii, care remarcă ocazia şi o valorifică.
– şi mai mult îmi place că mi-a dat posibilitatea de a contempla puţin misterul vieţii, energiile subtile, care se schimbă, în mine şi în ceea ce mă înconjoară. Dincolo de dualitatea bine-rău, sau interior-exterior, important e să vezi de sus nuca pentru a duce acest preaiubit desert la cuibul de sus, din copacii înalţi, unde nu ajung nici intruşii, nici prădătorii… şi unde poţi sta fără nicio frică.
– şi asta mă duce la ultima lecţie administrată de cioara grivă de azi: când eşti în împrejurări adverse, puterea şi exprimarea personală o să facă adevărul tău să se audă mai tare, şi astfel să capeţi ceea ce doreai. 
Aşa că mâine o să ofer păsărilor care vin la hrănitoarea bine camuflată în tufa ţepoasă de trandafir nişte nuci :), mulţumind păsării înţelepte care mi-a schimbat ziua.

 

 

Reclame

Pledoarie pentru autenticitate


Ce-i de făcut cu invazia asta de vorbe ale altora, prea multe vorbe citate în grabă?

Petrecând timp pe mediile de comunicare socială (asta e, o cere profesia) mă izbesc de acelaşi citat, preluat de o mie de ori, reprelucrat grafic, şi mi se face dor, dar cu adevărat dor, de gândurile şi sentimentele reale ale oamenilor.

Cum te simţi? Cine eşti? Ce îţi doreşti? Aş vrea să te descopăr – pe tine şi nu pe alţii. Pe tine. Acum.

Nu etichetele tale, cu care te identifici. Nu suntem cu nimic mai buni decât un cocalar deţinător de Cayenne, dacă ne tot punem tot felul de astfel de etichete, exact cum face crabul ăla care trăieşte în mările calde şi care se ornamentează cu alge şi scoici, până nu îi mai vezi forma şi culoarea.

Forma şi culoarea noastră. Cele adevărate. Aşa, omizi cum de considerăm şi cum, de fapt, NU suntem. Suntem cu toţii fluturi, frumos coloraţi, atâta doar că încă nu ne-am creat aripile.

E aşa frumos să fii autentic. Unic. Diferit şi puternic, pentru că tot ce spui este legat de esenţa ta. Să te exprimi ca TU şi nu ca alţii. Citatul sună ca un clopot dogit, pentru că îi lipseşte amprenta aceea personală care să îi ofere spiritul viu. Cine eşti cu adevărat şi ce ai de spus azi?

Unde e grăuntele acela de lumină care e numai şi numai al tău? Ai curaj să îl împărtăşeşti cu ceilalţi? Sau cu cei pe care îi iubeşti?

Nu e nimic mai frumos decât expresia cu adevărat autentică, în care poţi recunoaşte vibraţia fundamentală, puternică, distinctă a Fiinţei care emite acea expresie. Pentru că acel lucru, indiferent cât de banal ar părea la prima vedere, este cea mai bună aproximare a personalităţii care îl generează. Cuvinte şi imagini care exprimă Sufletul şi Esenţa. Asta ne dorim. Să interacţionăm ca Oameni, nu ca Măşti.

Ai Curaj? dacă da, pune mâna ACUM şi scrie sau spune ceva din suflet, din adâncul sufletului tău, şi ai să vezi cum undele pe care le trimiţi vin înapoi la tine, la fel cum cerculeţele de pe lac se întorc, întotdeauna, la cel care a aruncat pietricica. E şansa ta de a face o schimbare în lume. Pentru că Poţi.

Go Fearward


courage

A fost un an greu, fără îndoială. Urmează unul extrem de interesant :D. Încep reflecţiile de final şi planurile de viitor.  Suntem pasageri într-o gară. Opresc trenuri şi la un moment dat trebuie să te decizi şi să iei unul, în condiţiile în care nu ştii încotro merge, ci poţi doar să speri că se duce în direcţia pe care o aştepţi. Curajul acela nebun de a te urca în acest tren, ca la staţia următoare să decizi dacă vei continua cu el sau îl vei schimba cu altul, care să te ducă mai aproape… şi mai aproape de destinaţie.

Suntem programaţi, cu toţii, să avem un proiect clar în minte despre traseul nostru în viaţă, cu un orar fix şi puncte obligatorii de trecere, iar provocarea maximă a acestor timpuri de schimbare profundă este să acceptăm că nu putem controla nimic. Să nu fugim de necunoscut, ci să îl luăm în braţe şi să sărim cu el în gol, ştiind că undeva există o paraşută.

Courage-CatAsta presupune abilitatea de a sta liniştit în gara vieţii şi de a vedea că opresc trenuri. Lipsa de prezenţă ne transformă într-un fel de beţivi adormiţi în sala de aşteptare… Trebuie să fii acolo ca să vezi ocaziile. Când ai reflectat ultima dată la asta? Când ai fost suficient de prezent ca să vezi ocaziile care ţi se oferă? De câte ori ţi-a părut rău că nu îţi asumi riscul? Prezenţa şi centrarea seamănă cu pisica asta, liniştită pe balustrada minusculă a echilibrului. Ea vede, şi vede bine, are perspectivă. Uneori e bine să pleci o zi din mediul tău obişnuit ca să recapeţi perspectiva. Alteori e bine să pleci o lună  departe, departe, dacă poţi. Mediile străine te fac să îţi ridici din nou antenele şi să percepi ce e în jurul tău.

Dar cele mai importante salturi în viaţă, îţi aminteşti, nu-i aşa? sunt cele în care a trebuit să strângi din dinţi,să închizi ochii şi să plonjezi. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci dimpotrivă. Înseamnă să mergi în direcţia ei. Să faci lucrurile de care îţi e cel mai frică. Să laşi uşa descuiată dacă te temi de hoţi. Să plăteşti un avans enorm pentru un proiect despre care nu ştii încă dacă şi cum va ieşi. Să îi spui TE IUBESC unui om care nu ţi-a transmis niciun semnal convenţional că ar fi valabilă şi reciproca. Să îţi ceri iertare chiar dacă ţi se pare că asta te termină ca reputaţie socială.

GO FEARWARD. Mergi în direcţia fricii, nu fugi de ea. Îmbrăţişeaz-o. Spune-i, privind-o în ochi, că o accepţi, e parte din tine. Apoi Uşile Posibilităţilor se vor deschide, cu zgomot, dându-se de perete şi revelând un coridor acolo unde credeai că e un perete.

limonadă cu gheaţă şi ceai fierbinte


Am admirat întotdeauna oamenii care au curajul de a admite că nu se pricep la tot. Aceşti oameni au succes în două direcţii:

  1. în plan personal, îşi găsesc prieteni de la care au ce învăţa şi de la cre primesc sprijin în zone pe care ei înşişi nu le pricep, sau nu le stăpânesc. Cineva îmi spunea că prietenii din colecţia mea sunt ciudaţi ca un insectar exotic. Da, şi tu eşti una dintre insecte, i-am spus eu. Cu cât mai diferiţi, cu atât mai mare aportul la creşterea personală a fiecăruia.
  2. în plan afectiv, cuplurile care sunt foarte diferite; dacă ştiu să comunice, au şansa de a îşi furniza reciproc combustibil pentru o viaţă întreagă. Ca şerpii care îşi înghit coada, se fugăresc prin tot Universul, ca să se iubească din nou, şi din nou, şi de fiecare dată altfel.
  3. în plan profesional, un lider „adevărat” are înţelepciunea să se ţină pe linia lui – să stabilească viziunea, fie ea politică, de business sau umanitară, şi apoi să urmărească dacă echipa, organizaţia sau ţara pe care o conduce se îndreaptă acolo fără să se prăbuşească în şanţul de pe marginea drumului. Ataturk, Gandhi, Papa Ioan Paul al II-lea, o mulţime de CEO celebri, dintre care cel mai charismatic, fără îndoială, e fostul şef de la General Electric. Dar şi alţii, mulţi, nenumiţi.

De fapt, toate ipostazele de mai sus au un punct comun. Să găseşti acea legătură cu cei cu care interacţionezi. Pasiunea, pentru prieteni. Iubirea, pentru cupluri. Cultura, pentru organizaţii. Apoi să fii în stare să creezi acel mozaic de aspecte care să întregească nu o persoană, ci un GRUP. De doi, de mulţi, de foarte mulţi. Să ai curajul să stai la un capăt de fir cu o limonadă cu gheaţă şi să vorbeşti cu celălalt, care se află la capătul celălalt şi îşi bea ceaiul fierbinte. Nu trebuie ca el să bea limonada ta. Nici tu, ceaiul lui. Dar de cele mai multe ori apa şi focul dau bine împreună :D.

A căuta în ceilalţi ceea ce ţie îţi lipseşte face parte din arta de a fi.

Presupune cunoaştere de sine, curaj şi limpezime.

Un bun exerciţiu pentru o seară de miercuri.

să ai curaj în comunicare


Aseară am stat de vorbă, mult, cu un om foarte, foarte important pentru mine.

Un pas într-un parcurs extrem de important pentru noi. Eram conştienţi de asta. Drept care ne-am comportat ca doi idioţi. Am vorbit despre toate prostiile şi am tăcut mult.

Am încheiat conversaţia cu un fel de frustrare, pentru că îmi planificasem să îi spun anumite lucruri… şi singurul care mi-a ieşit bine a fost tăcerea, în reprize prelungi. În cazul de faţă, ne citim bine unul pe altul. Dar niciunul nu are curaj să spună ceea ce, de fapt, chiar ar trebui pronunţat.

Apoi m-am decis şi am scris, pe repede înainte, un email. În care am spus ce era de pronunţat. Pur şi simplu. Nu am ce să stric, în afară de mândria partenerului de conversaţie, care şi-ar dori să aibă iniţiativa, dar ezită să ia o decizie.

Mă gândesc că asta se aplică deplin şi când vorbim despre comunicarea unui brand. Şi cel mai important e că multe se ţin cu încăpăţânare de o linie, cu toate că greşesc major. Îmi vine în minte o campanie în care ideea era că femeia trebuie să muncească fără să îl deranjeze pe bărbat. Apoi – probabil ca urmare a protestului public faţă de dejecţiile de pe outdoor, se schimbă tonul. Ea primeşte cadouri DIY, când aşteaptă flori sau ciocolată sau o cină romantică. Sigur, eu  nu sunt în target, fiindcă nu îmi sună deloc clopoţelul la genul ăsta de mesaje.

Însă ce e de subliniat e că în această campanie, ca şi în conversaţia mea video idioată, nimeni nu a avut curajul să schimbe macazul. Să spună, în cazul ăsta, agenţiei să se ducă acasă, sau să vină cu o idee viabilă de comunicare. Aici nimeni nu a avut curajul să facă pasul şi să spună: ceva trebuie să se schimbe.

Gândeşte-te la ideea că ai putea muri mâine. Cui nu i-ai spus Te iubesc? cu cine nu te-ai împăcat încă, deşi v-aţi certat de la o prostie??

Sau ce ar face directorul cel nou de marketing mâine, când te va înlocui şi va vedea că în comunicarea vizuală nu spui, de fapt, cine e şi ce face brandul de care te ocupi?…

Dacă încă nu ai pus mâna pe telefon sau pe mail, e timpul. Pune de o comunicare cu curaj. Nu poate decât să ajute.

frica de sticlă


Săptămâna trecută, pentru a treia oară în viaţă, am dat – fizic – cu capul de un obstacol mare şi tare.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu aşa ceva s-a întâmplat în şcoală, când unul dintre geamurile batante s-a desprins şi mi-a căzut în cap, spărgându-se în mii de ciobuleţe. Colega mea de bancă a cules, răbdătoare, totul şi am scăpat ca prin minune, netăiată, doar cu izbitura. Durerea de cap inclusă.

A doua, în liceu: căscam gura pe Calea Victoriei, cam pe unde e acum Pizza Hut, la un magazin de vis a vis şi am avut o întâlnire de gradul trei cu un stâlp. M-am lovit foarte rău, iar, la cap (ei, acum se explică multe).

A treia, fără să socotim accidentul de maşină de la 16 ani, pentru că vorbim de o situaţie în care vectorul sunt eu şi celălalt obiect e fix, săptămâna trecută când, scufundată în ale mele, am intrat cu capul într-un geam perfect transparent şi curat. Am auzit nasul trosnind, dar, graţie autoterapiei, am scăpat fără umflătuir şi vânătăi. totuşi, durerea inclusă.

Aşteptând azi, la trecerea la nivel cu calea ferată, zăresc u semn foarte bine ascuns în iarbă. E o placă galbenă, nouă, pe care scrie citeţ „Bucureşti”. Dar nu o vede nimeni pentru că s-a ascuns în flori şi hăţişuri.  Ajung la întâlnire şi constat că mă feresc de spaţiile între coloane şi pereţi, nu cumva să fie pe acolo un perete de sticlă.

Şi, deodată, izbitura a făcut corp comun cu restul experienţelor pe care le-am descris, pentru că arată ca un fel de tango ciudat: întâi plonjezi în situaţie, apoi te ascunzi de ea, nu cumva să îţi facă cineva sau ceva vreun bine. Nu e vorba despre a refuza ajutorul, ci despre un marketing cinstit al propriei persoane, în care să accepţi părţile tale bune ca pe un capital fix, şi mâna intinsă către tine, ca pe un capital circulant fără să te temi de depreciere, amortizare şi dobânzi.

M-am gândit la ocaziile în care, în viaţă, am greşit în accest fel şi apoi m-am gândit că şi alţii au făcut, poate, la fel. Iar un moment de recapitulare nu strică nimănui, nicicând. Poate – cine ştie? – trageţi nişte concluzii şi mi le spuneţi şi mie.  Eu, una, mi-am promis să nu îmi mai fie frică de sticlă.