Din avionul de Iquitos, în care îl întâlnim, într-una dintre nesfârșitele coincidențe caracteristice Amazonului, pe unul dintre șamanii cu care urmează să lucrăm cincisprezece zile, sărim direct în ”taxi” – un tuk-tuk dintre sutele ce populează străzile hurducate ale uriașei mahalale de pe malul gârlei – și apoi la pontonul unde ne așteaptă echipa. Barca rapidă este amarată, iar Funi îmi cere niște bani în plus pentru a o plăti (uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii ăștia fac focul cu bancnotele, așa de repede le consumă). Apa a scăzut- e târziu și rapida trebuie să ne ducă mai încolo – așa că nu mai comentez. 400 soles mai târziu, suntem pe apă, cu o bărcuță rapidă ceva mai mică decât data trecută și cu discuții referitoare la tariful hotelului. Apa este, într-adevăr, foarte jos.
Călătoria astfel planificată durează cinci ore (doar), așa că ajungem pe lumină, este cinci și jumătate, cina ne așteaptă și dăm piept cu mâncarea de dietă. Pentru mulți, gustul fad, fără sare, programat de Funi, care recomandă cu insistență mâncare monotonă și fără gust, e un șoc. Preferințele alimentare sunt foarte puternice și prima reacție e cea la mâncare…
Vrem să ne culcăm devreme, dar nu înainte de o primă evaluare individuală. Discuțiile durează mai mult decât ne așteptam, pentru că oameniii au nevoie să vorbească despre ceea ce i-a mânat până pe cealaltă parte a Pământului. Ne întindem târziu, în noapte, ca să aud despre familiile care n-au făcut, firește, ce era normal pentru copiii deveniți adulți. Despre nevoia de a lucra mai bine. Despre furie și tristețe. Și, în spațiul de bunătate iubitoare care se deschide în alcovul singurului pat dublu din tabără, devenit sala de ședințe în plin asalt al țânțarilor, lunecăm într-o primă etapă de vindecare blândă a durerilor și frustrărilor.
Poate că nu întâmplător (ce să ne mai amăgim? nimic nu e întâmplător aici) am un episod foarte puternic, cu unul dintre cei cu care îl explorez pe de ce. Stăm de vorbă, iar energia mă aruncă exact cum sare piatra din praștie, și aterizez în alte spații și alt timp, și omul ăsta are alte fețe și face alte lucrurile. La fel ca mișcările din faza REM de vis, ochii îmi sar între această clipă și alte clipe din alt trecut și altă lume. Pare nebunesc, dar a doua vedere se declanșează automat, și știu, simt prin toți porii că primesc prima validare, atât de necesară după des-puternicirea pe care am îndurat-o în ultima jumătate de an. Între uimirea și bucuria experienței și încrederea în ce urmează se țese puntea de viziune, și găsesc, mai târziu, în caiet, note despre unde este fiecare și ce priorități am identificat. Nu îmi amintesc când le-am scris, timpul acesta curge în visarea despre care vorbesc șamanii de pe mai multe continente, acea formă de visare care creează realitatea, o țese de la o respirație la alta, o materializează.
Somnul vine pe nesimțite, e doar o continuare a visării.
Citește și http://wp.me/Pswu1-2kT
Pisicka's Book of Life 