Iluzoriul delfin roz

Image result for pink dolphins amazonDupă isprăvile cu şi despre lumina aurie, o zi liniştită, cerem să vedem delfinii :). Ca de obicei, ritmul Shipibo vine cu texte gen „e vreme urâtă”, ” e prea devreme”, ” e apa scăzută”, dar insistenţa lui I. biruie şi Juni ne urcă pe (aproape) toţi în barcă. La plimbări, avem deja oameni care spun pas, preferă liniştea din tabără.

Bărcuţa mică păcăne din motor în jos, pe râu. Sunt câteva coturi cu apă adâncă unde delfinii apar şi stau la respirat.

tot ce se vede sunt cele două creştete de cap, ieşite la respirat

tot ce se vede sunt cele două creştete de cap, ieşite la respirat

Nici vorbă de fotografii spectaculoase, cum e cea alăturată: dacă ai noroc, vezi creasta şi înotătoarea când superbele animale ies la suprafaţă, iar latenţa aparatelor de fotografiat face extrem de dificilă capturarea vreunei imagini. Câţiva dintre noi decid să filmeze – e singura opţiune, dar apoi trebuie să stai şi să cureţi filmul până păstrezi doar cadrul cu pricina.  Minunată este,  însă, liniştea.  Fiindcă trebuie să aşteptăm în linişte, singurele sunete sunt şoaptele, atenuate de zgomotele junglei. Ocolul pe râu e momentul de interiorizare: ascult, cu tote simţurile deschise, ecoul vietăţilor din râu, iar când ajungem în locurile cu delfini, din apă se simte un fel de căldură ciudată. Deşi nu am văzut, într-un asemenea cot, niciun Mare Roz, se simte acea căldură, iar la întoarcere primesc şi proba: o pereche valsează lent între adâncul mâlos de după ploi şi suprafaţa plină de gândăcei care aleargă, susţinuţi de tensiunea superficială. Şi Juni îi simte pe delifini, de obicei e primul care ne înştiinţează. Urmărim, cu motorul pe încet înainte, mişcarea hipnotică a cuplului care pendulează încet între suprafaţă şi apele adânci. Cei din tabără vor regreta că nu au venit 🙂

la lucru

la lucru

După debarcare, inevitabil, avem de făcut o oprire în bucătărie, pentru diriguirea prânzului. A început să funcţioneze comunicarea cu cele două bucătărese – e suficient să pornim mâncarea şi să o vizităm când e aproape gata. Ceea ce ne lasă loc pentru o terapie. Oamenii se aşează aici şi încep să scoată la suprafaţă tot felul de urâciuni pe care le-au purtat cu ei, uneori ani întregi. Timpul fuge şi nu mai apuc să ajung la râu până după amiază, când sunt salvată de o altă criză, care necesită prezenţă… şi subiectul e la râu :D. Discuţia continuă în grup şi unul dintre participanţi se „declanşează”. Asta îmi place aici, una o provoacă pe alta, ies la iveală egoismul, nevoia de a controla totul. E ziua a şaptea, mă mir că a durat atât: de obicei, furtunile izbucnesc prin ziua a cincea, a şasea. M. plânge, C. se irită, D. moare iar şi iar. Nu putem sfârşi ziua asta decât, iar, patru într-un pat – în patul meu cel micuţ. Între vindecare şi amuzament, salteau ţâşneşte din ramă şi trebuie să refac tot patul înainte de a mă culca.

După revenirea armoniei, am puţin timp de poveşti cu I. Despre oamenii de aici, despre copii, despre proiectele îndepărtate sau apropiate. Întotdeauna, aici îmi devine clar ce am de făcut. Respir şi aştept să ajung înapoi în lume ca să îmi suflec mânecile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s