Protejat: 1 ianuarie. da capo. din nou


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Reclame
De pisicka Publicat în becoming Etichetat

Arta de a fi un om frumos


Unul dintre exerciţiile mele favorite de prezentare şi poziţionare pe la cursurile „de business” pe care le ţin este cel de construcţie a tag-ului personal.

E interesant să te uiţi cum îşi confecţionează lumea „călăreţul” din hârtie îndoită. În trei, în patru, cu clapă. Apoi, majoritatea îşi scriu numele cu pixul. De la tablă aproape că nu îl vezi.

Un alt curs, iar ne pune asta să ne prezentăm. Apoi „asta”  zice: alegeţi o culoare, întăriţi-vă numele, alegeţi un simbol care să vă reprezinte.

Creativitatea scapă din cuşcă, oamenii încep să îşi aducă aminte cât de plăcut este să te joci, iată, identităţile încep să iasă la iveală.  Cad bucăţile de armură. Oamenii se redescoperă. Poţi spune multe despre un asemenea name tag.  Nume scrise cu litere mari, mici, ce culoare, ce spaţiu ocupă, înclinarea literelor, dar mai ales simbolul.

Probabil că, vrând sau nevrând, o parte din aceste cursuri ocazionale e una de terapie personală. În care oamenii să îşi aducă aminte că sunt frumoşi, pe dinăuntru şi pe dinafară.  Ştii că asta a început să funcţioneze când nu se mai prezintă cu „numele meu este…” ci cu „mă cheamă” sau „eu sunt”.

Mă întreba cineva dacă pot sumariza cumva ceea ce fac. Cu ce mă ocup, integral, incluzând toate felurile de consultanţă. Cred că eu sunt aici ca să le aduc aminte oamenilor că sunt frumoşi şi pot să facă lucruri minunate. Uneori le şi iese :D, dar, vorba ceea, important nu e rezultatul, ci procesul prin care se ajunge la acest rezultat.

Importantă nu e destinaţia, ci călătoria. Căci drumul e cel care ne învaţă de fiecare dată ceva în plus. Care ne mai urcă o treaptă. Important e doar să fim siguri că am ales scara potrivită.

Lecţia de leadership


Când Expomedia mi-a propus să facilitez conferinţa de leadership Enlightening, am fost surprinsă. Pe tapet, nume mari – unii, foştii mei şefi sau colegi, alţii – clienţi sau oameni pe care îi admir în tăcere de mult. Şi, deşi pe peretele meu din birou stă centura neagră de facilitator (chiar există:D), mi s-a părut un angajament care obligă. Mult. Pentru că era pentru prima dată când vedeam, în România, o aşa abordare.

 Mă învârt prin management de mulţi ani, mai exact de peste douăzeci. Am citit fiecare bestseller internaţional, am mai învăţat câte ceva în fiecare an… ce mai putea să îmi aducă o conferinţă? Mai ales dacă trebuia să stau concentrată pe procesul în sine. Iată ce mi-a adus enlightening:

  • entuziasmul din care, cumva, am mai pierdut câte un pic pe drum. Mi-am adus aminte, privind oamenii care vorbeau cu pasiune, că dacă îţi place ce faci, nu poţi să nu te bucuri. Fireşte, dacă e pasiune ai parte şi de rai, şi de iad, dar parcă mai mult de rai. Şi apoi, cine are nevoie de gri plat?
  • mi-am reamintit că leadershipul începe de la tine. De la mine. De la noi, ăştia care conduc echipe sau firme sau îi ajută pe alţii să conducă mai bine.
  • latura umană a conducătorului, care e adesea uitată. Emoţiile pe care le ai de fiecare dată când vorbeşti în public. Părerile de rău pentru toate deciziile dure pe care trebuie să le iei, fiindcă ăsta e jocul, pentru cei ce au plecat din jurul tău. Bucuria imensă pe care o ai nu atât când îţi reuşeşte un proiect sau o tranzacţie, ci când te sună peste ani şi ani oameni cu care ai lucrat, ca să îţi ureze la mulţi ani sau să te întrebe ce mai faci.
  • rigoarea procesului strategic şi ascuţimea inteligenţei emoţionale pe care trebuie să le păstrezi şi să le lustruieşti zilnic: sunt săbiile tale de samurai aflat în fruntea unei organizaţii.

 De aceea, cred că enlightening trebuie să aibă un „va urma”, şi între acest moment şi acel „va urma” cred că trebuie să mai existe ceva de legătură. De aceea, promit să vorbesc cu organizatorii şi să vedem dacă putem pune pe picioare ideea.  Până atunci, ca să vă daţi seama cam despre ce a fost vorba…  intraţi la http://www.enlightening.ro/the-story.html

Sărbători bune tuturor. Puneţi-vă în practică ideile, planurile, visurile în 2012. Va fi un an extraordinar.

câştigat temporar. pierdut definitiv.


Un bloc din Piaţa Romană are un geam care nu a fost schimbat de cel puţin 22 de ani. Da, vine 22 decembrie şi, iată, prin clădiri pitite, sau uitate, sau neglijate, mai răzbate încă şuierul glonţului de decembrie.

Pentru cei ce s-au născut după marele tămbălău, e greu de înţeles. Eu una, sunt fascinată de perfecţiunea cu care acest glonte ucigaş s-a centrat în miezul lui cinci. Traiectoria arată că a fost tras de sus, cel mai probabil de pe ASE. Despre calibru, tipul armei şi identitatea trăgătorului nu vreau să vorbesc, deşi am făcut armata şi ştiu cum arată o gaură de la un anumit fel de glonte. Ce e ciudat, însă, e vârtejul de sentimente pe care mi l-a stârnit această gaură aparent inofensivă, prin care frigul lui decembrie intră în holul blocului gri. Amestecul acela de teamă, speranţă, euforie, produs de câştigul temporar de libertate. Oamenii plângând de bucurie pe stradă. Nu ne aşteptam la nimic, trăiam momentul.

Am revenit acasă, tulburată de impactul acestei minuscule găurele într-un geam anonim, şi am lăsat ziua să se scurgă peste mine, cu toate momentele ei de creaţie, de vindecare şi de frustrare. Proaspăt aciuitul motan roşu, cu care m-am trezit într-o dimineaţă pe terasă şi care a acceptat să primească necesarele reparaţii capitale de la familia noastră, a plecat aseară şi nu s-a mai întors. Şi aşa am realizat că am uitat de exerciţiul deprins în timpul comuniştilor – să nu consideri nimic drept garantat, şi să te bucuri atunci, acum, cât ai timp. Motanul, vindecat şi gras, a dispărut, pur şi simplu, aşa cum a apărut, şi analizez gaura – ceva mai mare decât cea de glonte – pe care a lăsat-o. Şi, odată cu ea, faptul că, deşi mi-am promis să nu mă aştept să revină, m-am aşteptat să îl revăd pe terasă, la două ore după ce ieşea.  Aş fi vrut să îi pot dărui mai mult. Nu ştiu dacă se va întoarce, ceva îmi spune că am trecut într-un soi de ireversibil în relaţia asta om-motan, dar iată cum un glonte mic, cu blăniţă caramel şi ochi aurii, poate lăsa o gaură neted tăiată în tine, doar pentru că ai presupus că acel lucru temporar e permanent.

Indienii din America de Nord spun, de câte ori un animal piere, de mâna lor sau nu: Îţi mulţumesc că ai ales să îţi împarţi Spiritul cu mine. Bătrâni, buni şi mult mai înţelepţi decât mine, îşi amintesc permanent că totul e temporar, lucru care ne obligă la intensitatea maximă a lui acum.

interlop deluxe


Decembrie, 6. Moş Nicolae nu a avut timp să presteze acţiunea ghetuţe şi cizmuţe. Zi cu ploaie şi biz meetings. Prima, într-un loc cu canapele catifeloase. Deschid meniul şi îmi sar ochii. O cafea e 33 de lei. Un sandvici e 90. Un fel de mâncare, 220, la care mai pui 30 garnitura.  Ceaiul meu e mega ieftin- doar 20 de lei 😦 …

Serveşte o chelneriţă care ne împiedică, în cafeneaua goală, să ne aşezăm unde voiam – masa aia e rezervată. Ceva îmi spune că salariul ei nu este corelat cu preţurile din cărticica minunată. Se poartă de parcă i-ar ploua şi ei direct în gât.

Produsele nu strălucesc prin nimic, iar locul e pustiu. Apare un nene cu vestă Burberry, care se aşează la o masă. Dacă bea în fiecare dimineaţă o cafea şi mănâncă un croissant aici, cred că ajunge repede în sapă de hârtie.

Apare şi o blondă cu picioare foarte lungi şi palton roşu, care anticipează sosirea starului – patronul, cam mito de felul său. Iar cireaşa de pe tort o pune un interlop clasic, venit cu şoferul – sau sclavul, nu e foarte clar, dar parcă mai degrabă sclav după body language – care îşi cioflăie prăjitura şi îşi soarbe cafeaua cu nişte zgomote care mă îndeamnă să mă ridic şi să plec repede.

Ceea ce se şi întâmplă, întâlnirea se zoreşte, să plecăm mai iute de acolo, dar nu înainte de a întreba chelneriţa sastisită de ce toate astea. Patronul era deranjat de gălăgie, a spus ea, şi de aceea a mărit preţurile.

Nu înţeleg de ce cineva şi-ar face o cafenea în care să vrea să nu intre lume. E mai ieftin să îţi mobilezi sufrageria şi să chemi pe cine vrei tu. Sau poate sunt eu pe partea prea legală a aspectelor financiare.  Dacă voiai target de fiţe, nu trebuia pusă pe Ceaikovski taraba asta, la poala unui bloc… căutai şi mata, nene, ceva mai a la Pascucci… by the way, şi ăştia s-au evaporat… se pare că şi spălarea de bani e o chestie prea dificilă.

Dacă vreţi, puteţi vizita muzeul, e gratis, cu tot cu speciile incluse, doar să aveţi grijă să nu consumaţi nimic. Sau poate vreţi un fois gras de trei sute de lei?…

sub semnul Lupului


Am avut ceva mai mult timp ca de obicei ieri :D, aşa că am apucat să reflectez puţin la ziua asta naţională, stabilită la 1 decembrie. Ţările mari şi frumoase şi foarte capitaliste sărbătoresc lucrurile astea vara, când poţi ieşi la un grătar, la un picnic, la un foc de artificii fără să simţi că te muşcă gerul de obraji şi de degetele picioarelor.

Apoi m-am gândit că, de fapt, 1 decembrie vine după 30 noiembrie, care e sărbătoarea apostolului protector al românilor. O dată inspirată, deci, din punct de vedere al auspiciilor. Am cercetat puţin mai adânc decât de obicei cum e cu Sf. Andrei, deci, şi am reconsolidat concluziile: sărbătoarea nu e creştină, ci a fost adoptată ulterior de creştinism. În satele care au avut norocul să îşi păstreze cultura veche, se mai aude de Indrea sau Undrea ca nume al sărbătorii de iarnă. E debutul sezonului festiv, iar noaptea de dinainte de  Sf Andrei se mai numeşte Noaptea Lupilor.

Imaginează-ţi o haită de lupi care cutreieră planurile nevăzute ale realităţii, conduşi de un Lup Alb. Vin să deschidă Porţile Iernii, şi, odată cu năvala întunericului hibernal, se răscoală şi se frământă şi spiritele inferioare, de joasă vibraţie, pe care le evităm cu usturoiul binecunoscut, cu lumânări… Dar noaptea e întotdeauna şi constructorul potenţialului: acum se seamănă cele ce vor rodi când întunericul va scădea.  Acum se plantează grâul, care trece abundenţa dintr-un ciclu în altul.

În fine, Lupul Alb, simbolul vindecătorului la fraţii noştri de peste ATlantic, este animalul de putere al lui Apollo. Se spune că în anotimpul rece şi întunecat, Apollo, zeul Luminii, se retrage în Hiperboreea (adică aici, dragi fraţi luminaţi) sub forma unui lup alb. Poveştile lycantropice mi se epar, în momentul ăsta, o încercare de negativare a unei fuziuni fantastice între atributele omului superior şi cele ale lupului magic, Lupul Alb.

Lupul Alb există şi îl purtăm în ADN-ul nostru, acela românesc, îi trebuie doar un suflu uşor şi rece, de iarnă, ca să îl aducem înapoi, în realitatea pe care o tot blestemăm. Eu sunt doar pe jumătate româncă, dar – poate pentru prima oară – de 1 decembrie am refuzat să mă conectez la orice media care transmitea festivităţi cu parade sforăitoare, şi să mă gândesc mai degrabă la cât de necesară e identificarea cu bucuria profundă de a împărţi ceva cu pământul ăsta românesc, pe care călcăm zilnic.

O ţară pe care toţi o blesteamă zilnic nu va avea niciodată un guvern luminat, oameni care cooperează şi noroc în clasamentele mondiale. Ca să se îndrepte ţara asta, primul lucru pe care ar trebui să îl facem ar fi să încercăm să nu mai înjurăm şi să proiectăm, mai degrabă, speranţa pentru ceea ce ar putea deveni. Pentru că avem puterea să migrăm visul în realitate, iar dacă suntem suficient de mulţi, se poate întâmpla.

Eu nu îmi mai blestem ţara, deşi pentru mine e pe jumătate adoptivă. Mi-am trasat sarcina zilnică de a-i trimite un gând bun, care să facă lumină în jur, şi o să fac asta până văd rezultatul. Între timp, permiteţi-mi să mă bucur de românii care au ales să îşi pună drapelul în faţa casei sau la geamul maşinii, ieri. Cred că e, în fine, un semn de revenire la normalitate.