1. Acasă

E o poveste plină cu întâmplări uimitoare, coincidenţe şi fapte incredibile. Ia-o ca pe o poveste sau, dacă ai curaj, asumă-ţi răspunderea de a crede şi de a te întreba ce ai de făcut cu toate aceste relatări.

Povestea începe cu câteva zile înainte de treisprezece februarie, data decolării către Est şi în Sus: mergem din nou la poalele Himalayei, pentru încă o scufundare la mare înălţime, în mănăstirea budistă albă din Kathmandu pe care deja o cunoaştem, de data asta, însă, într-o companie diferită.

Deci, cu câteva zile înainte de plecare, vocea aceea subtilă, dar impozantă, îmi spune că pentru a ne pregăti bine pentru ceea ce urmează ar fi bine să facem o practică Guru Rinpoche şi una Tara Verde. Guru Rinpoche este o entitate importantă în panteonul tibetan, răspunde de învăţare, progres, educare, purificare şi iluminare.

Plecăm luni, iar joi dimineaţa nu avem încă vizele de India, atât de necesare pentru a putea ieşi să ne luăm bagajele şi pauza între avioane la Delhi.  E clar că trebuie făcut ceva ca să ajutăm puţin soarta. Găsesc atât de preţuita cărticică de practici tibetane adaptate pentru europeni şi pregătesc, din ea, meditaţia pentru seminarul de joi. Vineri seara ,la închiderea ambasadei Indiei, primim viza, cu greutate, pentru că stăm puţin în ţara unde timpul are altă dimensiune. Apoi zilele trec, vremea se strică, se strică şi mai rău, se strică şi maşina pe când veneam de la seminar.

Se spune că fiecare demers spiritual de felul călătoriei pe care o pregăteam de atâta amar de timp este presărat cu teste de toate felurile pentru a verifica dacă aspiraţia ta este reală.  Viscolul ne alungă din casă în oraş, ca să fim sigură că taxiurile ajung până la noi pentru drumul spre aeroport, în timp ce se anunţă avertizarea de cod portocaliu. Trimit mesaj grupului şi iată-ne, duminică seara, adunaţi virtual în invocarea Tarei verzi, doborâtoarea de obstacole.

A doua zi primim mesaj de la Maestru: să spunem mantrele lui Guru Rinpoche

OM AH HUNG VAJRA GURU PADMA SIDDHI HUNG

 şi a Tarei verzi, cea care doboară toate obstacolele, dărâmă toate friciile şi oferă toate beneficiile:

OM TARE TUTTARE TURE SOHA

Ce coincidenţă. De fapt, ştiai: nu există coincidenţe. Există semnale astrale pe care, dacă eşti atent, le poţi decripta şi lega în context.

Podul Băneasa e blocat de un accident, facem mai bine de o oră până la aeroport, pe  un drum care durează, de obicei, 20 de minute. Doi din cei 17 călători sunt blocaţi grav în nămeţi. Mai sunt 30 de minute până se închide check in-ul. Ne gândim, fiecare în felul său, intens, la deblocarea norului gri care stă în calea oamenilor porniţi spre departe şi în sus. Norul dispare, dispar şi liniile vinete de separare şi colegele noastre de călătorie apar aproape concomitent, la timp pentru înregistrare şi emiterea cupoanelor de îmbarcare până la New Delhi.

Urcăm în avion, cu o intenţie clar setată pe timpul rulării pe pistă, după două degivrări succesive şi pe viscolul care se înteţeşte cu fiecare minut: să decolăm, să ieşim din iadul alb. Şi avionul goneşte pe pistă şi se ridică, ne scutură şi ne scoate la lumină. E ciudat cum, după săptămâni de ninsori şi vreme închisă, vederea soarelui te face să realizezi cât de mult ţi-a lipsit lumina.

Ora şi jumătate de zbor, cursă cu întârziere datorită dezgheţărilor succesive, trece repede, primim meniurile vegetariene comandate de agenţie şi aterizăm într-un Istanbul mult mai cald decât Bucureştii. Nu avem foarte mult timp, dar lăsăm bagajele excedentare la repaus contra infamei taxe de 15 ieşim din aeroport, cumpărăm câte o fisă de două lire pentru metro şi fugim către centru, ca să coborâm cu trei staţii prea devreme şi să ajungem abia la zidul vechi al cetăţii, la doi kilometri de TopKapî. Resemnaţi, optăm pentru un prânz turcesc, chelnerul se mişcă rapid, cu acea vioiciune care dovedeşte experienţa cu grupurile mari. Supele de legume, clătitele, vinetele şi iaurtul aterizează şi dispar cu viteză. la timp ca să facem plimbarea înapoi, la staţia de metrou şi la aeroport, prea devreme însă pentru avionul care se urneşte cu aproape o oră întârziere, la fel ca acela din Bucureşti. Dorinţa noastră de a ajunge în împărăţia norilor trebuie să se confrunte cu lecţia răbdării.

Avionul e chinuitor de plin, în ciuda dimensiunilor apreciabile. De la sari la costum european, toate formele, culorile, rasele şi culturile au încăput, înghesuite în scaunele de la „economic”, răbdând cele cinci ore şi jumătate de rotaţie lentă spre est, între cina servită în stil european sau indian, încheiată cu sticluţa de apă pentru somn, filmele de pe ecranele minuscule încastrate în spătarele scaunelor şi trezirea după un somn chinuit, pe bucăţele, de la aterizarea în noaptea mirosind a gunoi ars şi lucind galben de la lămpile cu vapori de mercur din Delhi. Avem opt ore între avioane.

Ne scurgem lent între toalete, bănci, oficii de schimb şi un fast food care numai fast nu e şi în care noţiunea de food corespunde unui amestec de chestii în general prăjite şi cu totul foarte, foarte iuţi. Redescopăr nectarul de mango pe nume Slice, care aduce zahărul atât de necesar în oboseala covârşitoare, apoi urcăm la etaj, la plecări, ca să aşteptăm la poalele unui minunat elefant din cupru, pe scaunele pe care îngrijitorii le mută cu noi cu tot ca să spele pe jos (!),  şi iată că, în fine, avionul de Kathmandu, un Boeing 737 pe care scrie Jet Light, decolează cu preţ de avion normal şi cu trataţie nulă, de low cost, spre ţinta acestui drum lung şi chinuitor.

Aterizarea pe aeroportul micuţ e bruscă, avionul coboară repede, repede, după ce trece de optmiari, ca să prindă suficientă lungime de pistă, şi frânează voiniceşte. Revăd aeroportul de jucărie atât de cunoscut, cu mult lemn, aducând a hotel ceauşist de anii 70, şi aştept, cuminte, la infinitul tranzit lent prin gâtuitura de control paşapoarte, plată şi viză. De la aterizare la ieşire au trecut două ore. Scrutez mulţimea adunată la aşteptare ca să îl identific pe prietenul stareţului, un oficial nepalez „slick”, cum zice englezul, şi dau cu ochii de Sonam, administratorul mănăstirii, care mă ia în braţe cu strânsoarea de urs şi cu bucuria revederii unui prieten bun. Gaşca se regrupează, încet, scăpată din Scylla şi Carybda briocraţiei locale, care ne-a dat o viză de 14 zile în loc de 15, şi ne urcăm în busul rezervat pentru noi, respectiv în 4 x 4-ul mănăstirii cu care a venit prietenul nostru de vază. Curgem lent prin traficul asurzitor, aglomerat, prăfos, atât de cunoscut şi autobuzul parcă se subţiază pentru a intra şi a vira pe străduţele înguste care conduc la poarta mare, dublă, larg deschisă a mănăstirii.

Ca prin farmec, tot drumul a dispărut, au dispărut şi anii de pauză dintre plecarea de atunci şi revenirea de acum. Am senzaţia că tot timpul şi tribulaţiile dintre 2010 şi 2012 au fost doar un hiatus de o secundă, iar acum sunt înapoi, în linia temporală de la Kathmandu, înapoi, acasă, înapoi, în vibraţia familiară şi bună şi învăluitoare, care îţi înceţoşează ochii cu lacrimi şi îţi invadează inima cu bucuria familiară a căminului tău adevărat.

Prietenul oficial, asistat de unul dintre ajutoarele maestrului, Tsultrim (îmi amintesc poza  făcută acum doi ani, când era mic şi înfrigurat şi uneori mucos) ne deschide camerele cunoscute, suntem cazaţi rapid, paturile sunt frumos aşternute cu culori şi modele, iar sacul de dormit e complementat de o pătură pufoasă, chinezească, pentru nopţile neobişnuit de reci care urmează. Chiar aşa, faţă de media de zece grade de acum doi ani, acum ne confruntăm cu nopţi la zero şi două grade, ceea ce necesită ceva înfofoleală suplimentară.

Ni s-a gătit un dejun târziu minunat. Am ghicit imediat strădania când am văzut pâinea europeană, extrem de scumpă, şi mâncarea cu carne de bivol. Oboseala face foame, am devorat tot şi până să terminăm se face de un şase. Ni s-a recomandat să nu ieşim decât în grupuri şi să evităm să circulăm după înserat, dar nu putem rezista atracţiei nemăsurate a marii Stupe, aflată la zece minute de mănăstire. Dibuim scurtătura fără greş, de parcă un ac magnetic ne duce spre nordul sufletului nostru, şi ne întâlnim cu uriaşa construcţie circulară, Rotim, hipnotic, sutele de roţi de rugăciune, mari şi mici, şi la un moment dat tresar, realizând că am pierdut pe cineva. O caut din ochi, nu e. Convocăm grupul şi pornim în două direcţii opuse pe circumferinţa uriaşei construcţii, pentru a o recupera. Strategia funcţionează, dar e ce cel mai interesant este că, de dincolo de giganticul diametru, fusesem strigată. Tare. Imposibil de auzit din cauza distanţei şi a zgomotului, dar am auzit, într-un fel inexplicabil. Şirul minunilor a început şi, cu această realizare subită, ne pornim încet, înapoi, în noaptea fără lumină, căci la ora asta nu e curent, cu lanternele licurici, pe cărarea care ne duce înapoi, la etajul al doilea din mănăstirea regală albă, în călduroşii săculeţi de dormit şi în păturile pufoase, dormind primul somn adevărat în 28 de ore, cu visurile ciudate, specifice locului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s