Lecţia de iubire

O zi specială ieri. S-a terminat târziu, în orele dimineţii, şi pe tot parcursul îţi primeşti infuzia de iubire de la oamenii ăştia atât de simpli şi de săraci.

Lucrurile încep de dimineaţă, când îţi administrează îmbrăţişarea (Funi) şi sărutul pe obraz (Roxana, soţia lui). Apoi, şamanul şef, Francisco, apare şi el, iaca încă o îmbrăţişare. Începem să ne contaminăm, cad barierele, realizăm că avem un corp pentru contactul fizic iubitor. 😀

E uluitor şi cum îşi tratează copiii, cu nesfârşită dragoste şi răbdare. Îi cară după ei. Le vorbesc cu voce scăzută. Chiar aşa: aici nimeni nu vorbeşte tare, parcă s-ar feri să deranjeze pe cineva.

Coptul fierturii pentru ceremonie e o întreagă chestie. Curăţăm împreună lianele, băieţii  le zdrobesc cu bâta cea primitivă, fetele desfac fâşiile. E iubire şi veselie în jurul cazanului. Apoi vine seara, suntem îmbrăcaţi de ceremonie, în alb. Întunericul ne înghite ca un pântece de mamă şi, când suferinţa cuiva devine evidentă, Francisco vine, fără să îl simţi, şi atinge, din nou, cu Iubire punctele secrete ale corpului, de unde deblovhează dureri, tristeţi, staze, ruşine, frică, neiubire.

Mâinile sunt fierbinţi, şi parcă te asigură, într-un fel matern, că totul e bine. Cântecele lui de început seamănă cu cele cântate unui copil micuţ, ce are nevoie să se liniştească. Totul pluteşte în iubire şi respect pentru procesul prin care trece fiecare. Şi procesul nu este unul uşor…

Conectarea cu Madrecita e ca atunci când cureţi o ceapă. Începe din fizic, apoi se mută din ce în ce ma iadânc, în emoţional, în ancestral. Ralizez că avem un mecanism de a stoca toate aceste deşeuri toxice de energie la nivel celular, pentru că senzaţia este că se rupe o bucată din tine, cu fiecare program negativ extras.

Francisco încheie ceremonia cu o invocaţie christică – deşi cântă în Shipibo, disting ici – colo câteva cuvinte în spaniolă. Îl invocă să spele corpurile energetice, şi cântecul seamănă uluitor, ca invocaţie, cu cel de vindecare al lui Kailash Kokopelli.

Părăsim adunarea abia când suntem reîmpământaţi. T. vine şi îmbrăţişează pe fiecare, cu energie de echilibrare şi o scanare scurtă, pentru a evalua dacă eşti apt să mergi pe picioarele proprii, din buştean în buştean, până la dormitorul propriu. Tot iubire aş numi-o, într-un fel extrem de aplicat 😀

Apoi ajungi în cameră.  Cineva a intrat şi a aprins lampa de gaz, ca să vezi pe unde mergi. Cineva a făcut curat în această cămăruţă modestă, din cinstrucţia suspendată la trei metri desupra mocirlelor Amazonului. Cineva a lăsat cu grijă perdeaua de la fereastra cu plasă, ca să poţi dormi până târziu.

Mă rog… târziu e un fel de a spune. Dar iubirea se manifestă în feluri mici şi semnificative. Rufele spălate în fiecare zi. Mâncarea pregătită cu drag. Prezenţa şamanului care îţi atinge genunchii şi deschide barajul tristeţilor străbunicilor tăi, blocate undeva, într-o celulă, într-un fir de ADN.

Ne-am contaminat. O să dezvoltăm o adicţie faţă de iubire.

Ascult poveştile celorlalţi despre întâlnirea cu această ciudată inteligenţă cosmică feminină, stocată în trupul unei plante, şi înţeleg că Ayahuasca e o uşă care te duce unde vrei tu. Proiectează ceea ce interiorizezi. Descărcări: viol, abuz, doliu, pierdere. Conversaţii de informare. A te lăsa purtat. A preda controlul. A capitula. Măsor cu ansa câmpurile, scorurile sunt uluitoare.

E o zi lentă azi, natura încă sclipeşte, până la baia în râu. Dejunul cu ouă şi somnul de după amiază ne dau putere pentru cantica de seară. Iubirea e peste tot, inclusiv în vocea noastră.