Dancing on the ceiling

avem o casă de construit.

Funi mi-a spus încă de la începutul programului că, pe măsură ce avansăm de la o ceremonie la alta, ele devin mai uşoare, mai luminoase, mai la îndemână. Aş adăuga că, totodată, ele se umplu de sens, de conţinut, de semnificaţii. Ayahuasca este o conştiinţă căreia îi poţi pune întrebări, odată stabilită legătura, cu care poţi conversa, care are disponibilitate să îţi arate şi să te înveţe.

Am întrebat, ce şi cum, şi mi se arată o clădire cu o rotondă interioară, ca un fel de pat de ape în care se adună afluenţii. Spaţiul central, de meditaţie, are ieşiri radiale spre săli de lucru. Podeaua, verde închis, pereţii, albastru închis şi posturile de pe jos sunt luminate individual cu mici lumânări. Energia coboară în viziune şi simt, efectiv, câmpul de vindecare. Senzaţia e extraordinară.

chrysalisUnul dintre lucrurile care se întâmplă într-o asemenea ceremonie fluidă e că seria de secvenţe se produce uşor, de parcă ai fi o cameră video într-un travelling continuu între compartimentele viziunii. Următorul lucru este o transformare a realităţii: îl văd pe Y. lângă mine, întins, dar nu în forma lui fizică, imediată, ci ca mumie cu însemnele regale egiptene – sceptrul şi bastonul. Sunt mult mai aproape de el decât în realitate, foarte liniştită, pentru că îl ştiu viu, într-un fel de stază, parcă e o crisalidă care se va deschide ca să lase fiinţa să iasă de acolo pentru pasul următor. Senzaţia e de linişte, răbdare şi potenţial.

 În a doua călătorie, când a început procesul de descărcare pentru K., eram pe drum spre Marele soare Central, şi m-am întrerupt ca să rămân şi să ajut. Acum, în liniştea şi armonia ceremoniei, îmi reiau, spontan, drumul şi ajung acolo. Văd contururile vibratorii ale marii stele, văd razele care vibrează şi ele, totul e făcut parcă din mici fracţiuni de lumină, corpusculi care mă absorb şi în care mă topesc.

Apoi, sunetele încep să se transforme şi ele. Fiecare dintre vocile junglei devine o şoaptă,  şi prin puterea minţii poţi izola un glas ca să auzi exact ce spune. Nu mi-e greu să înţeleg cum şamanii conversează cu animalele şi plantele, pentru că stările modificate de conştiinţă te lasă să reintri în universul de care ne-am pierdut, probabil, odată cu Căderea din Rai şi în care inteligenţa plantei cu care lucrăm astă seară ne permite să ne reconectăm. E atât de simplu, atât de simplu, şi nu îţi treuie nimic din toate prostiile pe care ne străduim să le acumulăm: toată cunoaşterea e aici, potenţialul e aici, aici e ACASĂ.

Din miezul Soarelui văd cum se formează, se creează contururile luminoase ale unui uriaş trandafir, marginile roz-portocalii sunt fluorescent-fosforescente. Parcă ar fi construit din fractali, e imposibil de desenat, imposibil de găsit o imagine care să semene cum trebuie cu viziunea. Îmi pare rău că nu sunt pictor, pentru că toate imaginile care sosesc ca trenurile în gară sunt puternice, fascinante, copleşitoare. Privesc, hipnotizată, uriaşul Trandafir, pe care îl văd de sus, de deasupra imensei sale corole de lumină. Este Inima, mi se spune.

flăcări, floarea vieţii, parfumuriExperienţa continuă, senzorială şi năucitoare, cu valuri de mirosuri neînchipuit de frumoase,  parfumuri celeste, alternând de la nuanţe de liliac sau lăcrămioare către cele de trandafir şi santal. Toate parfumurile sunt moscate, dense şi nu simt nimic verde sau fresh.

În plan vizual, o flacără imensă arde în tonuri roz, portocalii şi aurii, iar deasupra flăcării zăresc o imensă Floare a Vieţii. Ciudat, când am povestit imaginile şi impresiile din ceremonie, motivul Florii a apărut în 4-5 dintre istorisiri. Toate simbolurile sunt extrem de puternice, nu înţeleg de ce mi se arată, e foarte mult material de procesat într-o astfel de ceremonie, şi foarte mult de meditat pentru a înţelege.  O senzaţie e certă: preocupările noastre mărunte sunt absolut stupide faţă de baletul cosmic care e în plină desfăşurare în jurul nostru.

Prin cercul din jurul altarului, pe la picioarele noastre umblă o pisică mică, parcă ar avea trei-patru luni, e albă cu un fel de pată cărămizie pe spate şi mă întreb a cui o fi. De obicei, simt afinitate pentru feline, dar nu şi pentru asta. Mă întreb a cui o fi, dar uit repede de ea, pentru că atenţia îmi e captată de conturile ferestrelor templului. În loc să văd plasa şi mantas-urile pe fiecare dintre dreptunghiuri, zăresc un fel de lumini fluorescente, irizate, albastre, în tonuri care joacă de la bleumarin la bleu. Valurile irizează aleator pe suprafeţele ferestrelor, şi tot templul e luminat în albastru.

un şaman strălucitorDon Francisco se ridică pentru încă un cântec, în transă, şi întreg corpul lui sclipeşte de scântei luminoase, aurii, iar câmpurile din creştetul capului şi al maracas-ului cu care deschide portalurile, folosindu-l ca pe un fel de cheie laser, vibrează în forme asemănătoare câmpurilor magnetice. Deşi e întuneric, disting culorile în care e îmbrăcat, iar cântecul lui ridică în picioare pe oamenii care la prima ceremonie zăceau, copleşiţi de forţa plantei.

Afară, văd din nou prin ferestrele acoperite, sunt valurile de vegetaţie. Nu se văd negru, aşa cum apare jungla pe întuneric, ci într-o puzderie de scântei luminoase verde, verde deschis, galben şi portocaliu, pete fluide care arată ca într-un tablou pictat de un impresionist nebun.

P. pluteşte, cu picioarele pe stâlp, a pierdut senzaţia de gravitaţie şi încurcă tavanul cu podeaua. A., şi ea după o doză dublă, e greu de adus înapoi şi în pat. Ayahuasca produce foarte multă căldură în corp, fata asta radiază, pur şi simplu, şi petrecem timp, cu apă şi evantaie, ca să revenim în 3D. Y. se topeşte, epuizat, către patul propriu şi eu rămân să pun scaunele pe mese şi lacătul pe uşă.

Visul continuă, ca de obicei, până spre dimineaţă, şi mă trezesc în zgomotul lin, lichid, al ploii. Nu mai e rost de plecat prin junglă când plouă, pentru că ies şerpii. Nu se poate înota, pentru că nu e suficient de cald. Iar hainele noastre nu se mai usucă de trei zile. Timpul se lichefiază şi el, devine dens, curge aiurea, ca un şuvoi de miere.  Suntem în hamace, aşteptând ca Funi să revină din junglă, cu bananele pentru chapo (am resimţit absenţa acestui smoothie cald după ceremonie), mai ales că substituţia superi de banane cu ouă la micul dejun m-a scos de pe listă la prânz.  Funi ne arată cele trei tipuri de banane cu care ei gătesc: cele mici, foarte dulci, pentru mâncat cum sunt. Cele mari, care se mănâncă verzi, ca nişte legume de garnitură – platanos. Şi, în fine, bananele de chapo, lungi, ascuţite, elegante. Aterizăm lin, înapoi, în realitatea tangibilă, şi ne împământăm la loc, treptat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s