comunicare outdoor de criză

Unul dintre miturile dragi nouă e să nu foloseşti negaţia în comunicarea „mare”.
Fireşte că la primul semafor de la intrarea în Sibiu nu poţi să nu remarci (iată câte nu-uri) un ditamai billboardul în care primul cuvânt care se detaşează este NU.

Vorbim de execuţiile tipic amatoare, cu un milion de elemente care înghesuie până la dizolvare mesajele, Ultima creaţie de acest nivel era cam acum vreo doi ani, la Metro, un landscape frumos, plin de nişte rafturi pe care scria o nuvelă,nu un text. Realizat de nişte începători transformaţi brusc în mică agenţie, nu spun mai mult.

De parcă acel NU, care în situaţia de faţă respectă întru totul regula cărţii, arată de parcă ar spune NU CONSUMA CARNE, nu era de ajuns 😀 , mai avem un cuvânt minunat, CRIZĂ. Probabil acţionarul a dat indicaţie şi cineva a executat, conştiincios.

Pe exemplul din imagine apare şi celebrul „fă sigla mai mare”, şi – în general – cam tot zarzavatul care s-ar putea pune într-o imagine. Noroc că ţine mult semaforul, pentru că abia am reuşit, cu ochiul antrenat, să văd despre ce e vorba.

Cum aş fi făcut eu comunicarea? Ok, dacă clientul îşi vrea carnea,  bine, carnea, foto de studio, pe background omogen care să îmi permită să scriu, cu galben, că e culoare de ieftin, un frumos mesaj de genul „cheltuieşti la fel de puţin” sau „orice altceva care să sugereze că e mai bine acolo decât dincolo”.  Nu ştiu dacă oamenii ăştia s-au hotărât unde trebuie să stea sigla lor, care conţine, şi ea, mult prea multe elemente şi ar necesita o curăţenie generală, dar aşa o gogoşică ar arăta mai bine ca semnătură, în colţul din dreapta jos, astfel încât să nu şadă ca bulgărele de sare deasupra capului privitorului.

Spor la treabă, dragi colegi.

kafka, frate.

A purta robe lungi, medievale este amuzant dacă faci asta într-un oraş uscat şi curat. După o zi de tropăială în standul magilor, despre care se vorbeşte în şoaptă în restul pieţei, picioarele sunt extrem de murdare de la tivul robei, care s-a frecat succesiv de tină şi de piele.

În clipa în care vine ploaia, roba se udă şi se lipeşte, rece, de picioarele ude şi ele, se îngreunează, şi o târăşti după tine ca pe o greutate suplimentară. Unde mai pui că mai trebuie să mai te ridici, să sari peste băncuţa pe care şedeai, na. Fă asta cu poalele până la pământ, fără să te împiedici.

Apoi, târând poalele mov prin praf vezi casa calfelor. Clişeul cu băieţi transpiraţi şi tatuaţi, îmbrăcaţi în pantaloni de piele, funcţionează.

Piaţa e plină de fierari, alchimişti, cioplitori în lemn şi ţesători, toţi foarte harnici sub soarele toropit, de fine de august, care anunţă furtună. Săpunuri meşteşugite, lumânări din ceară de albină cu miros de roiniţă, porumb fiert şi migdale toropite în caramel şi vanilie, câte şi mai câte minuni.

Vasele de tot felul se umplu cu mirodenii care se amestecă, leneş, în ulei, pe tocătorul cu roţi solare au rămas ineluşe de chives şi se face seară, ploaie, suficient de ploaie ca să ne rătăcim unii de alţii şi să nu mai găsim maşină.

Alerg, cu pelerina de satin fleaşcă şi roba de mătase lipicioasă şi udă şi rece, după pasagerii maşinii şi, în trecere, un aspirant medieval mă onorează cu titlul de regină şi mă întreabă dacă vrem să împărţim taxiul. Scena e la fel de kafkiană ca proprietarul de restaurant scurgând surplusul de apă de pe parasolarele uriaşe direct în capul mesenilor din vecinătatea marginilor apoase.

Ei bine, nu ştiu unde să mă opresc între dadaism şi suprarealism, cert este că îmi place la nebunie joaca de-a evul mediu. O să plec înainte să fiu arsă pe rug.

reportaj de acum şapte secole

Muzica medievală continuă până târziu, în plină lună plină. Terasele gem, e două dimineaţa şi nimeni nu are vreun gând de culcare.

De dimineaţă, la obligatoriul iaurt (organizatorii gătesc dumnezeieşte, dar, din păcate, ardeleneşte, adică tot cu carne) din Billa, puteai vedea o imagine cel puţin insolită. Un cavaler cu ditamai sabia îşi lua o sticlă de Coca Cola de pe un raft ca să o pună pe pâinea feliată. O domniţă din trupa Arcaşilor, cu arcul pe umăr, negocia cu fructele din lăzi. Eu târâiam poalele de mătase ale robei cu phoenix şi dragon, adusă tocmai din Nepal.

Astfel încât băbuţele ocazionale de vineri dimineaţă au petrecut mai mult timp în Billa ca să se uite la noi, extratereştrii, iar noi, extratereştrii, am produs astfel, iată, vânzări record pe o zi de vineri dimineaţă la Billa „de pe centru”, cum spun sibienii.

Un început normal pentru o zi în care am vândut poveşti pe bile de cristal colorat, am ascultat dureri şi întristări şi, într-un fel foarte medieval, am făcut training de body language, NLP şi elemente de comunicare interpersonală 😀

Romeo v 2.0, cu muc de ţigară şi mobil

e două dimineaţa  şi cetatea de ev mediu construită în centrul Sibiului a adormit.

după fastuoasele cortegii cu breslele adunate din casele breslelor şi plimbate prin târg, cu prinţul şi prinţesa de rigoare în capul cortegiului, un Romeo de ocazie, cu obligatorie mantie de catifea neagră şi părul frumos prins cu o bentiţă cu fir de aur, fuma un chiştoc vorbind la mobil.

Prezentul a năvălit înapoi în trecut, noi, breasla magilor, am învăluit realitatea în mister, cele două straturi de timp s-au amestecat şi, iată, festivalul medieval de la Sibiu, ne-a făcut pe toţi, pentru scurt timp, fii de breaslă sau admiratori temporari.

frumos, bine făcut, aterizat la timpul cuvenit, îndărătul acesta ne-a făcut cel mai mare cadou: ne-a permis să ne jucăm de-a prinţii, prinţesele, zânele, magicienii, breslaşii. Eu zic că a meritat. Şi mă mai gândesc ce groaznic e să organizezi aşa un balaur cu o mie de cozi, care, pe deasupra, îţi şi mai alunecă din mână pentru că e dat cu săpun.

Aşadar, taximetriştii au dus acasă nobili şi şerbi, beţi sau treji, iar mie îmi rămâne doar să fac un duş şi să mă pregătesc să întâmpin mâine lumea cu leacurile din cristale. Dulce târg medieval.

Liviu, Cristi, alex, Marius, George…

Există agenţi… şi există oameni de vânzări adevăraţi.

Ce îi deosebeşte pe unii de alţii?

Aş zice aşa, în şapte puncte:

1. Agentul e şmecher şi speculează, omul de vânzări planifică şi valorifică.

2. agentul atacă aleator, omul de vânzări are o schemă de abordare

3. agentul se duce oriunde în speranţa că „prinde” ceva. Omul de vânzări are o metodă de a selecta potenţialii clienţi.

4. agentul se dă jos din maşină, îşi scutură tricoul şi intră cu factura neachitată în mână. Omul de vânzări se dă jos din maşină, îşi îndreaptă cravata şi intră salutând şi zâmbind.

5. agentul trage tare când îi aminteşte şeful că nu şi-a făcut targetul pe luna asta. Omul de vânzări şi-a împărţit targetul pe zile şi urmăreşte cât a făcut în fiecare zi.

6. agentul promite orice, numai să îi iasă comanda. Omul de vânzări promite prudent şi, de obicei, face mai repede sau mai bine sau mai mult decât a promis.

7. Agentul umblă numai cu şi după bani. Omul de vânzări se gândeşte să facă o carieră.

De-aia îmi plac mie băieţii deştepţi, cu ego maaare, de gaşcă şi pe fază din vânzări. În poză, cinci dintre ei.  Care ştiu vânzări pe note, nu după ureche 😀

farmecul discret al burgheziei

există un lucru pe care locurile bune, rafinate îl au în comun: o combinație mătăsoasă, palpabilă, de culori și forme moi, care te învăluie și te leagănă într-un fel aproape hedonist.

În Casa Vernescu, opulența de pe vremea bunicilor se revarsă peste o gașcă mai puțin conformistă. Locul a fost invadat de bloggeri. Unul din cinci scrie repede, repede ceva pe terminalul său mobil. Pălăriile de vară, tip Justin Timberlake, contrastează puternic cu stilul subretă ușor perversă al fetelor îmbrăcate în uniforme cochete, cu print scoțian, croială englezească și fuste de Soho. În lobby-ul clădirii atât de celebre, care a văzut multe la viața ei, cafeneaua s-a trezit la viață. Ceaiuri complicate, aduse de un italian cunoscător, biscuiții păcătoși ai lui Haddad și plonjoanele repetate în pahare cu iaurturi sau ciocolate savante fac casă bună cu porțelanurile pictate de mână și albumele de artă descompusă, dincolo de modern și postmodern. un concoct echivoc, pentru care merită să dai o raită în ceasurile moi și leneșe ale amiezelor de august, când cauți înțepătura unei cafele cu zvâc sau alintul unui ceai la o palavră.

când ai foarte puține opțiuni de comunicare…

… te concentrezi pe ce ai . Miniecranele Kent de la punctele de vânzare a tabacului sunt completate de glorioase monitoare Samsung. Care, evident, nu merg. Mi se pare cel mai genial mesaj referitor la consumul de tutun, cu toate că, în inocența sa, e o pură întâmplare.

Oricum, în lipsa reglementărilor legale care să împiedice tinerii să bage în ei tot felul de porcării, acest request cannot be processed rules.

şase lucruri ce-au mai rămas în Vamă

insecticiiiiid!

când m-am mutat afară din Bucureşti, m-am reîntâlnit cu o populaţie de insecte care mi-au vindecat, până la urmă, într-o proporţie considerabilă, fobiile.

Păianjeni cu cruce, nu mulţi, păianjeni mici, albi, sau cei care fug repede+repede pe pămţnt, maro închis, păianjeni graţioşi, cu corp mic şi picioare îndelungi. OK.

Anul ăsta asist la invazia unui nou fel de păianjen. Mai fioros şi cu o viteză uluitoare de creştere.

sunt peste tot. Pe faţada casei, în zonele de umbră din curte. Deja enervanţi, pentru că îşi re-ţes pânzele cu o iuţeală uluitoare.  Şi nu se vede că ne-ar scăpa de ţânţari. Poate doar liliecii…

Aseară, oblojindu-mi înţepăturile de ţânţar de Corbu (agresivi, domnule, cum s-a lăsat soarele, cum s-au năpustit de ne-au luat la fugă pe plajă. mi s-a rupt papucul şi m-am împiedicat, deci aş putea spune că la genunchiul stâng am o julitură de ţânţar), remarc o muscă oribilă.

Nu ştiu dacă e soră cu tăunul care m-a muşcat (aia nu mai e înţepătură) în Făgăraş sau cu cel care m-a atacat tot pe malul mării, dar e, certamente, îngrozitor de mare şi urâtă.

O fi celebra muscă de latrină, dacă stau să mă uit la starea naţiunii.

În orice caz, am luat o decizie şi am scris primul articol de pe următoarea listă de cumpărături. Se cheamă INSECTICID. Gata cu ecologia.

A propos, de ce alea gen K800 nu au reclamă?!?!

eu nu fac banking.

Eu am conturi și carduri la o bancă. Eu nu fac banking. Și dacă aș face, probabil că m-aș gândi la un HSBC, un City sau alți cunoscuți de prin perindările internaționale.

Așa că degeaba mă întreabă o bancă românească, fostă de stat, actualmente vie datorită clienților captivi, o întrebare care nu se potrivește de niciun fel cu campaniile precedente (familie, cadouri, chestii, socoteli). ATerizarea forțată peste granița limbii române, plus sporturile de elită sunt o direcție care mă face să mă întreb dacă BCR vrea clientelă de private banking. Și, dacă da, de ce Dumnezeu vorbește cu clientela asta prin mijloace de mass market.

Sunt blondă azi, chiar coafată, și singura opțiune la campania asta care mă depășește e una sinceră, onestă și foarte românească, precum imaginea de pe mâna stângă.

Fără farafastâcuri, cinstit, de pe la noi. Chiar, dacă iaurturile s-au întors la tradiție, de ce numai CEC-ul a avut curaj și alte bănci date pe internaționalizare nu?

E sâmbătă, e foarte cald afară și probabil că de aici vin întrebările retorice de mai sus.

Mai am numai una și mă duc: cu ce agenție lucrează banca asta? o fi tot una spaniolă?…