fotografii din goană


Image result for sad child imageDuminică. La masă, într-o braserie italiană, se așează această femeie suprabronzată, cu pielea îmbătrânită de atâta solar. E greu să spui câți ani are, pare, în general, de 30 și ceva, dar corpul s-a scorojit, cumva, către 40.  Subțire, dar cu sânii nenatural de mari, sprâncene tatuate, buze cu acid hialuronic și pomeții obrajilor înălțați. Mușchi lucrați la sală, cu o piele fără tonus. Stă pe telefonul mobil, într-un scroll continuu. Lângă ea, melancolic și cuminte, uitându-se în gol, un copil de vreo cinci ani. Se plictisește, încearcă să pună întrebări care să solicite prezența mamei. Ea îl demite de fiecare dată, apoi pune mâna din nou pe telefon. Are, printre altele, o conversație de afaceri, răstită, cu cineva care, evident, nu a făcut ce i se ceruse. Copilul este aproape inert. Te-ai aștepta să lunece de pe scaun și să se topească în podea. Aș vrea să îl iau în brațe. Să îl mângâi. Au un moment de contact când citesc meniul, apoi mama este resorbită înapoi, în lumea ei, copilul, în cumințenia lui tristă. Lucrurile se însuflețesc când apare tatăl, aparent mai tânăr decât Ea, iar copilul capătă, în final, un părinte care se joacă și vorbește cu el.

Image result for high heel green shoesLuni. Alt mall, o întâlnire de business. Stând la cafea, privesc oamenii. Zăresc o a doua femeie, evident ieșită în pauză, evident corporatistă, poartă pantalonii pecheur gri și un sacou contrastant, în dungile marinărești, completat de un tricou alb, simplu și niște pantofi spectaculoși, verde – scarabeu, cu toc foarte înalt, să tot fie vreo 12 cm. Merge cu un chin evident pe pantofii prea cocoțați, prea înguști, prea strâmți, prea, prea, prea. Este ceva trist în efortul ăsta de a dovedi, de a prezenta.  Un pantof de seară, rătăcit și nepotrivit, o femeie care se străduiește prea tare. Mersul chinuit și evident dureros, un cârcel continuu, stoarce orice e feminin și natural din ea. Mă uit și îmi pare rău. ă.

Miercuri. Sală de training. În grup, un personaj care domină, corporal și vocal, o echipă care ascultă, de milă, de silă, ce are ea de spus.Image result for office image dominating woman Foarte masculină, are drept unică țintă ceea ce ea gândește, ea concepe, ea validează. Voce puternică. Uneori, se ridică în picioare și gesticulează. Nu are nicio secundă vreun gând să vadă dacă ceilalți sunt în aceeași barcă în care e ea. Nu cere opinii. Dacă opiniile se pronunță, nu le aude. Pur și simplu, nu le aude. E, categoric, singură, în preajma ei nu plutește niciun semn al unei prezențe masculine. Vătaf al vieților celorlalți, merge prin lume dictând și așteptând supunere totală. Undeva,în sinea ei, se întreabă de ce nu e iubită, acceptată, inclusă, fără să vadă bârna de ego înfiptă în ochi. Undeva, în sinea ei, e tristă, iar puterea pe care nu ezită să o arate cu orice ocazie e doar o contragreutate.

Cred sincer în Feminin. Sper ca Mamele să nu uite să dea fiicelor lor siguranța, iubirea și susținerea de care are nevoie orice fetiță… astfel încât să ajungă femei armonioase și asumate. Pentru copiii copiilor lor.

 

Consecvență


Image result for consistency imagesAm învățat asta, spune ea. O știe, o descrie, ,are conceptele foarte bine așezate. O privesc. Totul e în minte. O fantomă de cuvânt. Nimic altceva.

Așa, zic, și cum te-ai hotărât să practici noțiunea asta? Urmează o pauză cu miros de disperare. Nici măcar nu s-a mai gândit. Noțiunea stă frumușel, picior peste picior, în capul ei, fără vreun fel de legătură cu realitatea.

M-am uitat puțin la șirul de oameni cu care vorbesc, săptămână de săptămână.

Related imageVăd un fel de model:mai întâi, un entuziasm. Vai, ce frumos. Vreau să învăț asta, vreau să fac asta, vreau să vin la curs. Apoi, ajungând acasă, bilețelul (e întotdeauna scris) rămâne uitat, undeva, într-un buzunar de haină sau de geantă. Mâine, de la capăt, pe pilot automat, făcând același lucru ca și înainte, în același fel obișnuit. Rezultat zero.

De fapt, reușita e o serie de demersuri repetitive, care să aibă disciplina pendulei, ritmicitatea și perioada potrivită. Nu faci mușchi dacă te uiți la filme despre fitness – nici dacă te duci o zi pe an la sală. Așa e și cu obiceiurile, comportamentele… Dacă vrei să schimbi ceva, schimbă ceva. Apoi continuă să faci acel ceva schimbat. La un moment dat, se deschide o portiță și dezobișnuirea devine o obișnuință nouă.

Image result for escher repetitive

Fără asta, vezi oameni care vorbesc, cu siguranța cunoscătorului, despre lucruri pe care le gândesc, le-au aflat de undeva, dar nu le practică. O asemenea învățătură are credibilitate scăzută, pentru că nu e dublată de testul practicii. Ea patinează peste mintea ascultătorului și nu găsește rădăcină. Este superficială. Superficială este lipsa practicii constante. În fața ta sunt oameni cu standard dublu – una spun, alta fac – sau, în cel mai bun caz, cu o poleială subțire, lucitoare, peste o structură mucedă.

Sigur, nu e ușor. Tot ce e nou te strânge, te roade, ca un pantof abia cumpărat. Apoi pantoful e sculptat lent de picior și devine confortabil. Repeți. Ritmic. Încăpățânat, aproape. Iar într-o zi îți dai seama că acel lucru, care părea greu de făcut, a intrat deja pe pilot automat. E timpul să te apuci de următoarea schimbare.

Maestrul meu de Reiki mi-a spus un lucru care mi s-a înfipt bine de tot în creier: Maestru e cineva care a hotărât să își continue Calea. 

Continuați.

În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

Lecția de la Karmapa XVII


Exact cu  o săptămână în urmă decolam către Paris ca să îl reîntâlnesc, după 7 ani , pe unul dintre maeștrii tibetani care m-au fascinat. Karmapa este al șaptesprezecelea purtător al unei conștiințe vechi de 900 ani, după cum el însuși afirmă. Dincolo de metempsihoză și dezbateri religioase inutile, Karmapa oferă un exemplu de leadership de o frumusețe aparte, pentru că se bazează pe valori universale.

A venit la conferința de două zile, bolnav fiind. Nu s-a văicărit, ci și-a cerut scuze la finalul primei zile pentru lipsa de formă (puțin evidentă pentru cei ce nu îl cunoșteau). Un băiat a fugit, demult, din Tibetul ocupat de chinezi, trecând granița în India, care l-a primit cu brațele deschise și protecția cuvenită unui refugiat de rang înalt. Acum, copt, la treizeci de ani, radiază o prezență puternică, riguroasă, blândă și puțin ghidușă. Ne-a vorbit de subiectele preferate ale buddhiștilor: suferința, meditația, compasiunea. Conceptele, clare și articulate. Cu o direcție clară către acțiune: căci cunoașterea intelectuală nu servește la nimic dacă nu o aplici. El spune să încorporezi în practică noțiunile pentru a le înțelege cu adevărat.

Ce îmi trebuie cu adevărat? Care sunt lucrurile de care trebuie să mă feresc?

O simplificare necesară, care scoate toată umplutura cotidiană și îți aruncă mintea într-un fel de miere cristalină. Karmapa vorbește despre trei tipuri de suferință: una fizică sau emoțională, care doare direct. Una generată de schimbare. Și una, pe care el  numește suferință atotpătrunzătoare, sau formarea suferinței, care necesită ceva reflecție: spune că oamenii nu o simt, dar maeștrii da. O aseamănă cu o geană: dacă îți pică pe mână nu o simți, dar dacă intră în ochi te doare. Mă gândesc la tipul acela subtil de sensibilitate pe care îl sugerează și îmi propuun să mă gândesc serios la asta.

Suferința este un semnal prin care creierul nostru transmite că există ceva ce trebuie respins… ceva periculos….. Și important este să înțelegi obiectul suferinței,  pentru că nu este vorba de un input senzorial, ci despre înțelegerea naturii suferinței. Schimbarea normalității care producea satisfacție și care devine altfel… Avem nevoie să facem o distincție între suferință și senzația suferinței. Mai ales acum, că trăim într-o civilizație care te împinge să cumperi mai multe produse și astfel îți creează mai multe probleme. Sugestia este că obsesia exterioară nu poate duce la nimic durabil în termeni de satisfacție.

La fel de dur ca în 2009, Karmapa spune că nu mai suntem fericiți, deoarece cheltuim mult prea mult timp cu gândul la lucruri. Apoi vorbește despre suferința atotpătrunzătoare – lucruri care, cumva, există în subconștientul colectiv, pe care le petrecem neutru din punct de vedere al senzației, dar care sunt suferință. E ca un fel de mânjire a stării perfecte, pe care  nu o mai recunoaștem, așa că e dificil să o eliminăm. Ne-am născut cu normalitatea foametei din Africa, secetei din anumite regiuni. Poluare. SIDA. Suferință. Ne agățăm de ceea ce ne place și asta ne ocupă mintea. Există, însă, o suferință a suferinței. Complexul de împrejurări pe care buddhiștii îl numesc Samsara: dorința eliberării de Samsara este primul fel de aspirație către dezvoltare.

De ce suferim? Pentru că fiecare acțiune produce un efect de bumerang. Asta se cheamă karma. E o lege a acțiunii și reacțiunii, atât tot: ce semeni, aceea culegi… Apoi, avem tot felul de obiceiuri mental-emoționale ca dorința, ura, iluzia, mândria care derivă, toate, absolut toate, dintr-o lipsă fundamentală de  înțelegere a adevărului. O agățare de fizic ca suport pentru toate celelalte – de parcă tot ce e concret și solid este real și există independent. De fapt, nu există independență, a spus Buddha în prima sa lecție, și nici sine fizic, în a doua lecție. Toate există în relație cu celelalte. Tot ce facem în viață depinde de altcineva sau altceva sau altundeva 🙂

Eliminarea suferinței se bazează pe protejarea celorlalți și pe a le aduce bucurie. Dacă suntem dependenți de emoție, nu putem face asta. Controlul emoțiilor se bazează pe

  • recunoașterea lor
  • identificarea problemei
  • o abordare pas cu pas pentru rezolvarea problemei.

Extrem de cartezian pentru un un mistic din Himalaya, nu?

Ne agățăm de lucruri ca și cum ar fi reale: sunt ele reale sau nu? De fapt, există un alt fel de realitate, de care avem nevoie să ne detașăm, ca să putem ajunge la bucurie. E un fel de puritate ultimă. Asta deja sună ca o metodă. Și este o metodă la care mă gândesc de mult, pentru că, în ultimă instanță, toate curentele spirituale o promovează. Doar buddhismul vorbește de 37 de practici pentru iluminare, iar cele trei ”vehicule”, cum le numesc ei – Mahayana, Hinayana și Vajrayana – au, fiecare anumite practici asociate – cum ar fi calea acumulării, calea fuziunii și tot așa. Karmapa vorbește de cei patru piloni și cele patru miracole. E clar că mai am de  citit :).

Esențial, însă, este că aderarea la una dintre căi deschide posibilitatea de lbertate. Că toate presupun un anumit fel de comportament, numit de tibetani bodhicitta, care presupune, mai întâi și mai întâi, să fii mulțumit. Cum poți face asta fără o sursă exterioară?

A doua zi de învățături a început cu un pic de explorare a meditației exploratorii și analitice.Karmapa a vorbit de Shamata și Vipassana, cele două tipuri principale de meditație și despre cum vin ele în ordine logică. Într-o lume în care din ce în ce mai mulți sunt astrași de meditație, dar se plâng că în minte e gălăgie mare, maestrul a vorbit despre trei lucruri:

  1. să ai un singur obiectiv (sau punct de concentrare)
  2. să lași totul să vină și să plece
  3. să privești perturbările ”drept în ochi”, pentru că astfel te liniștești natural

Suferința provinedin dorințe egoiste. Bucuria provine din dorințe altruiste. 

-Shanti Deva

Interesantă abordare, nu? Ea vne dintr-o schemă mai largă, bazată pe interdependență: buddhiștii demonstrează (și neuroștiința modernă validează) că nimic nu există în sine. Avem o formă de interdependență cu tot ceea ce este, așa că nu existăm așa cum credm că suntem (adică independenți). Sinele creează legături cu orice. Și acum vine accentul pe care l-am resimțit diferit de ce am învățat până acum – și iată cum a spus Karmapa asta:

Compasiunea este ca un hotspot: suntem conectați la TOT. Ceilalți sunt o parte din noi. Fericirea lor este fericirea noastră, așa că asta implică responsabiltate. 

În acest ”intranet” al compasiunii, nu poți fi fericit când ceilalți sunt nefericiți. De aceea, dezvoltarea unei atitudini de bunătate iubitoare este capitală. Dacă ne gândim la conștiințele noastre ca interconectate, fiecare gând aruncă în rezervorul ăsta colectiv o informație. Iar rezultatul combinat al tuturor gândurilor, emoțiilor, cuvintelor, atitudinilor este ceea ce trăim azi, ca realitate, în lume. Ați văzut oameni care ”luminează” locurile în care se află? Ei bine, despre asta, exact despre asta este vorba.

De aici, de dincolo de religii, din tărâmul eticii în care trăim, nu pot decât să mă înclin în fața clarității și energiei care îți mișcă inima și face corpul să ia foc. Îmi amintesc de ultima vizită, providențială, la mănăstirea Caraiman, cu zece zile înainte ca luminosul părinte Gherontie Puiu să se mute la cele veșnice: omul ăsta ne-a privit cu infinită bunătate și cu iubirea pe care o ai pentru cineva dinfa milie, pe care nu l-ai mai văzut de mult, ne-a pus mâinile pe creștet și a spus atât: Să fim Bine cu toții. Să dea Dumnezeu să fim Bine cu toții. A trebuit să mă duc până la Paris și să ascult un maestru tibetan ca să înțeleg sensul profund: nu era vorba despre a ne fi bine. Era vorba despre a fi Binele.

Am să închei, așadar, cu ultimul lucru care m-a marcat: dacă un bodhisattva are o aspirație pentru viitor pe care nu o poate realiza acum, el va trimite în viitor o emanație a acestei aspirații. Zis și făcut. Să fim Bine.

 

Să faci ce te pricepi tu mai bine


E duminică dimineața, foarte devreme. În jurul casei, o liniște de lume care se naște în secunda asta. Timp de reflecție. Mai ales după ce ai o săptămână în care vezi filmul sufletului atâtor oameni. Lumea e un caleidoscop – îți permite să alegi din milioanele de sclipiri pe cea mai relevantă pentru tine, dacă așa alegi. Plonjând într-o asemenea selecție, poți să te uiți doar, să te uiți ajunge, la lecție 🙂

Mai sus se află unul dintre miile de clipuri care se încarcă pe YouTube în fiecare zi. Oportun, fiindcă Prince și-a terminat treaba aici, în delegație, și s-a întors la sediul central. Dar nu e vorba de Purple Rain aici, ci de alte trei lucruri:

  1. Cât de bine cântă omul ăsta
  2. Ce cuvinte incredibile are partea vorbită (dați rewind și ascultați)
  3. cât de puternic contrastează acest cover cu standardul călduț-mediocru menținut cu încăpățânare de main stream media. Nu am nimic cu semi-vedetuțele întreținute cu grijă de ”profesioniștii” cu pricina, dar mi-aș dori să văd oameni care au ceva de spus, de cântat, de oferit 🙂

Am văzut un clip. Fulgerarea este cât de important e să fii conștient (Mulțumesc, Monica, pentru cuvântul ăsta ridicat la fileul minții, ieri) și să te uiți la intenția, la energia din spatele lucrurilor care se întâmplă, pe repede înainte, în fiecare zi în care deschizi ochii și respiri, uitându-te la lume ca prin niște ochelari  de scafandru. Căci, la capătul șirului de Nu potNu știu, Am obosit, Pe mine de ce nu mă iubește cineva  și tot așa există un sipet personal cu comori.

Unii l-au descoperit – ca oamenii din clipul ăsta. Alții șed, literalmente, cu fundul pe capacul sipetului. Și se lamentează: da, viața  nu ne dă.

Ai un mega-cont de monede de schimb în sipet – talentele și abilitățile tale. Și nu le practici, sau le practici unilateral. Poate vorbești bine o limbă străină: de ce nu e asta parte din ce faci? Poate conduci grozav mașina: de ce lucrezi la un birou? Poate prezența ta le face bine oamenilor cu care intri în contact: de ce te înconjori de singurătate?

E șase dimineața. Fac unul dintre lucrurile pe care le ador: scriu. Lumea zice că scriu bine. Cred cu tărie că e important să îți deschizi taraba în târgul ăsta universal. Să  pui pe ea ce știi tu să faci mai bine. Să faci asta din toată inima.

Tu ce faci azi?

Unul. 1. Și-atât.


Image result for 7 steps imageNa, că am luat și noi boala de circulă prin State: cinci pași ca să slăbești, zece lucruri pe care să nu le faci ca să fii fericit, opt căi de a-ți îmbunătăți satisfacția la serviciu… Nu știu cum arată paginile voastre de Facebook, dar a mea aproape că se îngrețoșează de atâtea rețete, atâția pași. 20 de alimente care nu știu ce mai fac și ele. Rețetele nu-s rele… densitatea, însă, e cea care creează confuzia.

Image result for 12 steps imageProblema, de fapt, stă în claia de rețete cu care ești inundat. Și curg, una după alta, înstr-un șir nesfârșit, spălând, fiecare, amprenta celeilalte. La fiecare dintre ele te gândești: ah, ce idee bună. O să mă apuc de asta chiar de mâine. Și apoi altele, și altele. Acum, și drumul către iad e pavat cu bune intenții… dar mai grozav de atât ar fi să valorifici una dintre ideile astea bune. Una.
Ce-ar fi de făcut în năvala asta de informație? Ascultam, mai de mult, o predică a unei călugărițe budiste despre multitasking… spunea că dacă faci un lucru, energia se împarte la 1. Dacă faci 5, energia se împarte la 5. Logic. Știm că suntem mai neproductivi când suntem întrerupți tot timpul. Ieșirea și intrarea în fluxul de activitate ne costă timp. Logic ar fi să ne apucăm de un lucru. Unul singur. Nu de cinci. Nu de zece. Îl facem pe primul până îl stăpânim bine și apoi ne apucăm de ceilalți pași…

E simplu:

  • mintea reține, de obicei, vreo cinci lucruri. Hai șapte. Asta în RAM-ul imediat. Dacă trei sunt lucrurile de cumpărat pentru diseară, mai rămân două spații libere :))). Mama uitării e lista, așa că ia-ți caietul sau agenda sau telefonul mobil și fă-ți  o notă cu ce vrei să faci.
  • apucă-te imediat, chiar din ziua respectivă. A doua zi n-o să ți se mai pară important și o iei de la capăt cu spălarea la creier.
  • menține intenția în funcțiune minimum trei săptămâni. Cam atât îi trebuie minții să se familiarizeze cu ideea că tu faci, regulat, un anumit lucru.
  • evaluează intermediar. Nu te pedepsi dacă nu a funcționat încă.

Dar lucrurile importante sunt două, a propos de numere:

Ai decis să faci ceva ca să crești, ca să te dezvolți, ca să îmbunătățești calitatea vieții tale. Ai decis? Dacă rămânem doar la nivelul de a fi inspirat de o idee trecătoare, nu avem nicio garanție că o să ne putem menține nivelul de hotărâre în privința acelui lucru.

Dacă ai șapte alimente, doișpe pași, cinci comportamente și tot așa, începe cu unul. Unul singur, pe care să îl practici și să îl practici și să îl practici până l-ai învățat. Firește, dacă e vorba de turmeric, nu e nimic de învățat, în afară de rețete… dar te provoc: poți să faci 21 de rețete diferite, toate cu turmeric? Și uite-așa venim de-acasă.

 

puțină numerologie, ceva astrologie și în rest, intenție


maha yantraE plin, pe mediile electronice, despre vorbe referitoare la 9 aprilie. 9. 2016: 2+1+6=9. Peste blatul ăsta cu cifra 9, care reprezintă realizarea, numărul Maestrului, cum i se mai spune, faza de coacere și completare, năvălesc crema și glazura: Soarele și Luna, în maximă exaltare. Suntem fințe cosmosensibile și cine spune că nu simte influența planetelor e, probabil, prea prins în treburi.

Nouă sunt lumile, în înțelepciunea indiană străveche, și nouă – triunghiurile în Maha Yantra, imaginea sacru-geometrică a universului. Plouă cu nouă 🙂

Ce e de făcut într-așa o perioadă  de activare majoră? Simplu: decide că nu există limite(chiar nu există) și purcede la proiectele tale cele mai dragi, cele mai de suflet, de care ți-a fost frică până acum, că prea păreau nebunești. Este timpul să îți scrii Zână pe cartea de vizită, să îți scoți polonicul din bufet și să îl transformi în baghetă. Pentru că, în special azi, dar și mâine, 10 aprilie, Cosmosul ți-a pus la dispoziție tot combustibilul de care ai nevoie ca să îți pornești vehiculul spre destinația visurilor personale.

haipule techniqueIa-ți un bilet. Scrie pe el proiectul și, dacă ai idee, un plan mic. Pentru că pașii manifestării sunt așa:  energizezi, verbalizezi, mentalizezi, acționezi. La primul pas, aduni, conștient, energie, ca un burețel: ziua de azi e plină de poțiunea miraculoasă, nu ezita să te gândești cum curge energia cosmică în corpul tău, ca să dai subconștientului ceva constructiv de făcut. Dacă nu poți face asta, imaginează-ți că energia frunzelor care se mișcă, energia care proiectează imaginea în televizorul tău sau mișcă mașinile pe drum se revarsă către tine. Ai grijă să vezi sursa energiei dacă lucrezi așa.

Ia bilețelul și pune-l la treabă. Lipește-l pe oglinda de la baie, sau pe spatele telefonului mobil, sau pe volan. Ai un proiect în gestație, trebuie vizitat din când în când. Apoi imaginează-ți cum o să te simți când proiectul va fi adus la îndeplinire. Ce o să vezi, ce emoții o să ai. Emoțiile radiază și manifestă.

În fine, stabilește un prim pas către proiect. Poate este să îl așterni pe hârtie, sau să faci o etapă practică, de evaluare de necesități, sau, dacă e vorba să slăbești, îți schimbi masa de seară :). Dar important este să ancorezi intenția. Nu știu dacă merge cu schimbatul culorii părului… dar pentru asta există coafor.

Pe urmă îți poți umple cada și te poți relaxa – căci lucrurile nu se întâmplă atunci când încă suntem îndârjiți pe ele, ci când ne putem decontracta :). Sau cuibărește-te în pat, diseară, cu viziunea lucrului gata făcut. Și, dacă te inspiră, aprinde și o lumânare. Tot pentru subconștient, ca să îi spui că e treabă serioasă, de data asta; și că ar face bine să își suflece mânecile.

Spor la treabă 🙂

 

E cineva în casa sufletului tău?


blowDuminică, foarte de dimineață pe ora nouă, vorbeam cu doi domni foarte activi despre stress. Fermecători cum sunt, au dus discuția în toate părțile, așa că îmi permit să fac un sumar, până duminica viitoare, ca să recapitulăm ce a curs în conversație.

Există o tendință de a acumula atâtea lucruri de făcut, din cauza vitezei cu care curge lumea în jurul nostru și a lipsei obișnuinței de a spune NU, încât ne trezim, la un moment dat, înăbușiți de ele. Palpitații, hipertensiune, diabet, probleme de tiroidă, gastrite și lista poate continua. Stressul te face să te simți de parcă nu îți mi trăiești viața, ci asiști l un film prost, regizat de cineva incompetent. De parcă nu ai mai fi acasă, ci plecat pe termen nedeterminat.

Nu e nevoie de o retragere în  vârful munților și nici de mii de lei cheltuiți pe detoxurile spa, ci doar de 15 minute… iată nouă rețete de diminuare a stressului:

1. Încetează să faci și alege zece minute în care să fii. Doar să fii. Să nu faci nimic. Groaznic de greu, nu? Da, la început :). Apoi se întâmplă ceva magic, dacă te încăpățânezi să continui antrenamentul: de unde nu aveai loc de atâtea gânduri, ele încep să se spațieze, apoi se topesc…. după câteva luni de exersat acest spațiu personal de liniște.

E simplu. Pune picioarele pe podea. Închide ochii. Dacă mintea nu-ți tace din gură, creează-ți o mantra, cum ar fi ”inspir. expir” sau ”simt liniștea”. Sincronizează mantra cu respirația. Lasă gândurile să vină și să treacă la fel cum trec norii pe cer.

S-a demonstrat că zece minute (sau cincisprezece, dacă te hotărăști să îți faci un asemenea cadou) fac minuni. Creierul se recablează – ceea ce se numește, în limbaj de specialitate, neuroplasticitate. Crește rezistența la stress 🙂

2. Dacă nu poți sta în liniște, măcar respiră. Ia-ți o pauză de cinci minute și respiră adânc, lent. Inspiră pe nas, expiră pe gură. Simte cum respirația se balansează între cap și diafragmă: curge în jos când inspiri, apoi în sus, când expiri. De obicei, exercițiul acesta simplu normalizează ritmul cardiac și tensiunea.

3. Vino înapoi, aici, acum, în viața ta. Încetinește din gândit, regretat, îngrijorat și vino înapoi, uită-te împrejur. Cum se simte aerul în jurul feței? Dar picioarele pe podea sau pe sol? cum se simt hainele de pe corp? A ce miroase? E cald?  E frig? Cuplarea asta la senzații te scoate de prin cine știe ce rotiță de hamster te învârți, garantat. Mintea obosită primește și ea o pauză… și nu uita că după fiecare pauză îți crește productivitatea :).

 

4. Sună un prieten 😀

Vorbește cu cineva, față în față, sau măcar la telefon. Spune-i ce se întâmplă. Poate privești după aceea lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nu te enerva dacă primești sfaturi. Tu ai sunat :). Oamenii normali și sănătoși mențin contactul cu ceilalți. Când îți povestești problema ai o șansă să te uiți mai bine la ea.
mindful5. Ascultă ce îți spune corpul.

Dacă îți privești corpul cu inima, poți simți unde sunt punctele critice, pe care stressul și-a lăsat semnătura: relaxează-te, întinde-te sau așează-te cu picioarele pe podea. Începe să te ”uiți” la corpul tău, pornind de la degetele picioarelor și încheind cu creștetul. Vezi unde se simte tensiune sau durere… și închipuie-ți că inspiri și expiri în și din acel punct. Dacă faci lucrurile cu răbdare și cu atenție, vei vedea cum tensiunea sau durerea se diminuează și dispar.

6. Ieși afară din casă, din birou, dintre pereți, chit că e ploaie, soare sau frig. Nimic nu vindecă mai bine ca natura, așa încât caută un parc, mergi cu tălpile goale pe iarbă în zilele calde (nu călca pe albine), atinge un copac sau, dacă stai mai bine cu planificarea, dă o fugă în pădure. O să ai parte de mai multă liniște în ziua respectivă.

 

7. Pune mâna și scrie.  Scrie ce nu poți să spui, scrie cum te simți, scrie dimineața sau seara, scrie când ai nevoie să îți ordonezi gândurile. Sau scrie, pur și simplu, tot ce îți trece prin cap – cine știe ce James Joyce zace în tine :). Oricum ai alege să faci asta, fie că e pe un caiet frumos, cu toc și cerneală, fie că e pe cinci post-it-uri de la birou, funcționează. Nu uita de sinceritate când te apuci să scrii.
8. Dormi cum poți tu de bine. Cuibărește-te. Culcă-te devreme și ia cu tine o carte bună, dacă nu îți este somn. Ia o melatonină pe la opt seara, dacă nu poți dormi. Brumează-ți perna cu ulei de lavandă ( nu mai mult de patru picături, pe colțurile pernei, sau un puf de spray cu ulei diluat în alcool – 6 picături la 10 ml de alcool  de 96 grade). Visează cu ochii deschiși până vine Moș Ene pe la gene.

 

9. Ai grijă ce îți iese pe gură… Subconștientul așteaptă, ca un burețel cumințel, să se impregneze cu toți ce emiți. Dacă emiți judecată, frustrare, dacă critici și condamni, aceste direcții se vor impregna în subconștient, iar în jurul tău vor radia mai multe lucruri care să îți dea motiv de critică și condamnare. Evită umorul acid. Arde și emitentul, și destinatarul. Gândește-te că stressul e o formă de asprime, care poate fi contracată cu blândețe – pentru tine, pentru ceilalți.

Și păstrează-ți disciplina. Dacă ai început cu una dintre metode, ține-te de ea măcar trei săptămâni, înainte să te vaiți din nou de stress (dacă o faci, tocmai ai încălcat punctul 9).

 

 

În fluviul emoțiilor


Astăzi, 23 martie, o zi mai specială: după eclipsele de Soare vin, negreșit, cele de Lună. Ca o zi de lună plină, dar amplificată zdravăn, cu energie din plin, cu valuri neașteptate de emoție, cu senzația aceea, de accelerație și frână și accelerație… Unii pot simți stări neplăcute, de la durere de cap la greață sau diaree, amețeală, somnolență inexplicabilă: suntem cosmosensibili :).

Unul dintre lucrurile care ies major la suprafață în asemenea zile sunt emoțiile. Zile de certuri, de iritare, de exacerbare a sentimentelor bune și mai puțin bune.  Ce este de făcut cu ele?

În primul rând, merită puțină recunoaștere și acceptare: sunt părți din noi, care ies la suprafață, ca urmare a unui gând fugar. Sistemul de control al corpului eliberează, ca urmare a acelui gând, o substanță chimică, rezultatul fiind o stare. Suntem doar controlați chimic de propriul nostru corp. Bine-bine, am înțeles, dar ce e de făcut?

Primul remediu: respirația.

Respirația este grozavă – se întâmplă involuntar, dar o putem face și voluntar. SFatul bunicii, cu număratul până la zece, este minunat, mai ales dacă îl extindem până la o sută. Așează-te undeva, în liniște, și respiră-ți starea până se atenuează. Numără fiecare respirație. Dacă te distrag gândurile, întoarce-te la numărătoare. În zece minute te vei simți mai bine.

Al doilea remediu: curățarea.

Transpiră la sport și apoi fă-ți un duș prelung. Sau scufundă-te într-o cadă cu sare și uleiuri esențiale. Cele mai bune sunt: portocală, pentru depresie. Lămâie, pentru stări inerte, de inactivitate. Ylang-ylang, pentru tristețe. Mentă, pentru stări negative, blocaje. Poți folosi plante, dacă nu te deranjează obiectele solide în cadă: flori de lavandă, ceva rozmarin măcinat…

Remedii avansate: respirația de foc

De aici încolo, nu te apuca de nimic pe cont propriu. Caută un terapeut, asigură-te de recomandări, căci e plină lumea de oameni cu bune intenții și lipsiți de tehnică, sau, mai rău, cu focus pe bani și nu pe procesul de vindecare al celor cu care lucrează. După ce te-ai decis, adună-te, sacrifică un weekend și mergi la o sesiune de respirație de foc.

Metoda e străveche și a fost redescoperită ca metodă modernă de câteva decenii. A fost folosită de șamanii din toată lumea, de vindecătorii sufiți, de vraci… iar acum, de terapeuții holiști. Fie că i se spune respirație holotropică, fie că i se spune rebirthing sau All Love, totuna. Principiul este simplu – se respiră conștient în zona abdominală,  sub supravegherea terapeutului, care știe și la ce să se uite, cum să te corecteze în procesul de respirație și cum să te ajute să extragi cu ajutorul corpului fizic emoțiile reprimate. Foarte important este cât durează procesul și câte sesiuni de respirație implică. În general, dacă se lucrează 1:1, îți ia cam trei ore. Dacă se lucrează în grup, așteaptă-te la un atelier de o zi și jumătate (orice demers mai scurt te stârnește fără să te elibereze). În metodologie trebuie să existe cel puțin un episod de focus, în care terapeutul te ajută să identifici împrejurările care au produs emoțiile latente, și câte un debrief după fiecare sesiune de respirație. Nu îți planifica nimic după terapie, cel mai bine este să te duci acasă și să reflectezi, să te cuibărești, să dormi. Liniște. Pregătirea pentru sesiune se face cu mâncare foarte ușoară sau deloc, îndepărtarea excitantelor – ceai negru sau verde, cafea, ciocolată, ca să nu vorbim de alte substanțe chimice. Un atelier de respirație de foc, de obicei, te eliberează de cele mai traumatice surse de emoție, dar am întâlnit situații în care eliberarea completă a intervenit după trei asemenea ateliere.

Orice opțiune am alege, un lucru este clar: suntem pe deplin capabili și responsabili să lucrăm cu propriile emoții. Dacă ieșim din dramă și intrăm în practic, singurul lucru este să ne hotărâm să facem ceva. Apoi, lucrurile devin simple.