Despre Iubire, numai de Bine.


Image result for red diamond heart image

Deși sunt un Grinch când vine vorba de festivisme gen ”iubește românește”, ”azi e ziua iubirii” etc., mai ales că excesul de zahăr provoacă diabet, recunosc și susțin puterea formidabilă pe care o avem noi, oamenii, când ne concentrăm în aceeași direcție. Se vorbește din ce în ce mai mult despre coerență, acea calitate magică prin care îți poți alinia toate aspectele tale interioare, care permite ca o rugăciune colectivă să aducă ploaia peste focarele de incendiu de la celălalt capăt al Pământului, care ne ajută să vindecăm pe cineva când îi trimitem în colectiv intenția de vindecare.

De aceea, susțin concentrarea asta pe a iubi, chiar dacă media și magazinele au târât-o în derizoriu. O zi de antrenament intensiv, în care să iubești, indiferent pe cine, indiferent când, indiferent unde. Să îmbrățișezi cu toată inima cealaltă persoană, că ți-e mamă , pisică sau zambila de pe geam și să o iubești necondiționat. Gândiți-vă ce aliniere extraordinară se creează în supa asta cuantică pe care o numim Univers când ne gândim să iubim tot. Ce infuzie de Bine pe spațiul ăsta românesc.

Ah, da. Și pe politicieni. Și pe cei care ne iau fața în trafic sau depășesc pe linie continuă. Și pe cei ce înjură și drăcuie. Căci Frecvența asta înaltă saltă tot. Eu cred sincer că, dacă trimitem Iubire necondiționată, acest abur roz al transmutării, putem schimba lumea. Uneori, câte un om pe rând.

Și nu uitați de surorile mai mici ale Iubirii: BunăVoința, Blândețea și Afecțiunea prietenoasă. Le puteți practica oricând, dar hai să o facem azi. De dragul coerenței.

Îmbrățișări iubitoare. Treceți la treabă.

Sărbători cu atenție conștientă


În 12 decembrie, seminarul nostru tradițional de joi s-a transformat într-o seară de învățături oferite de un călugăr buddhist, care arată precum vedeți și numără 53 ani pe răbojul personal.

Venerabilul Tenzin Gendun este liniștit, pozitiv și transmite în jurul lui un fel de concentrare, de parcă poți tăia aerul cu cuțitul.

Am reținut câte ceva din povestea de o seară pe care ne-a spus-o și care se referă la acele comportamente care au puterea de a te reprograma:

Ca orice trainer cu experiență (el este călugăr din 1992 și are rang de profesor) a stabilit obiectivul lecției din acea seară – purificarea minții, vorbind despre existența unei ”minți a constrângerii ”, pe care a asemănat-o cu situația în care ți-e sete, bei apă cu sare și din ce bei, ți-e mai sete.

Problema principală pare să fie acest ”Eu”, care caută plăcere și, când o găsește, are mintea liniștită.Asta pentru că satisfacția este întotdeauna exeterioară. Avem nevoie să ne concentrăm pe bucuria interioară. Dacă ne descotorosim de tendințele negative. care fac mintea să se comporte ca apa care dă în clocot, putem să nu mai primim iar și iar aceleași reacții. Dacă putem ierta cu mintea iubitoare, putem controla furia. Putem să o reducem.

tAșadar, ceea ce avem de făcut este să mergem la cauza inițială, ca să o eliminăm. Agățarea de aces sine despre care credem că este , controlând corpul și mintea, poate fi înlocuită prin obiceiuri noi de fiecare dată când iubim. Buddhismul reprogramează mintea ca să nu urmeze vechile obiceiuri: scade negativitatea, crește ceea ce este pozitiv. Generând iubire, mintea dorește celorlalți fericirea: puterea iubirii și a compasiunii este nelimitată. Beneficiul este că dirijarea aceasta ca compasiunii către ceilalți, fără condiția ca ei să ne ofere vreun beneficiu, ne permite să iubim mai ușor orice ființă cu imparțialitate: putem să ne raportăm astfel la diferite persoane care sunt controlate de propriile lor tulburări.

Căutăm fericirea, dar nu știm unde să ne uităm după ea: am putea să îi iubim pe toți, indiferent cât de nebuni sunt. Pentru a putea ajuta aceste ființe, trebuie să înțelegem ce este în mintea lor. Iluminarea vine din muncă și acumulare pozitivă. Totul de pinde de ceea ce numim cauze și stări. Scopul este să te eliberezi pe tine, să de vindeci de propriile tulburări mentale: aceasta este eliberarea, sau Nirvana. Există tehnica Sunyata, care te face să te resorbi în vacuitate, și care duce la extaz.

Dar ce e important este să luminezi acea persoană, cu bunătate. Gândești: eu trebuie să îi eliberez. Infuzați-vă mintea cu sentimentul dorinței de fericire pentru ceialți. Puteți începe cu rudele de sex feminin – cu mamele. Apoi pteți continua cu această ifuzie a dorinței de fericire pentru cei necunoscuți și puteați teermina cu oamenii dificili.

Dar cel mai bun fel de a ajuta este să știm cum ne putem elibera de propria noastră minte. Cum o putem purifica pentru a obține comportamentul numi Bodhicitta. Există două tipologii: Arhat – eliberatul pentru sine – și Bodhisattva – eliberatul în slujba celorlalți. La primul există încă niște obscurități subtile, amprente ale atașamentului de ego, care construiesc condiționările vieților următoare. Dacă este să vorbim despre aceste condționări, putem cita povestea reîncarnării Annei Frank – Barbara, reîncarnarea ei, a recunoscut casa, avea o problemă cu spațiile înguste și un talent special la scris, la fel ca în încarnarea precedentă (puteți citi mai multe detalii la https://medium.com/@nellrose_3882/the-story-of-barbro-karlens-proof-that-she-is-anne-frank-reincarnated-c678e5d38ca0 ). Așa că aveți grijă ce luați cu voi în viața următoare. Începeți să practicați: compasiunea este cea mai pună protecție. Această compasiune trebuie să fie imparțială: unii copii o au, chiar dacă părinții sunt agresivi sau restrictivi.

Când murim, conștiința se adună în inimă ca o sămânță. De acolo poate pleca prin centrii superiori sau cei inferiori (în al doilea caz aceasta duce la o renaștere în tărâmurile inferioare), iar după 7 săptămâni de stare intermediară, purcede la renaștere. Atașamentul de existență, în sensul ei tradițional, în momentul morții este cel care nepoate împinge în următoarea viață. De aceea, este important să faceți ceva acum, ca să vă puteți influența renașterea.

Halucinația existenței este strălucriea samsarei; pe aceasta trebuie să o sfărâmați. Atașamentul nu este iubire. Iubirea în buddhism este necondiționată : orice ai face, oriunde ai merge, fie ca tu să fii fericit. Acești Gandhi și Maicile Theresa ale lumii au creat condițiile pentru viețile lor celebre în vieți precedente.

Acceptă situațiile dificile. Gândește-te la beneficiile răbdării. Gândește-te la consecințele furiei tale. Fii imparțial. Recunoaște toate ființele ca fiindu-ți apropiate: dorește-ți ca ele să aibă parte de feericire. Aceasta este mara compasiune: Eu voi face asta atingând mintea iluminată.

uAceasta implică o etică înaltă și mintea emergenței definite – adică dorința nestrămutată de aieși din roata samsarei, eliberarea de dorințe, cu sau fără formă. Etica te poate duce către o viață mai liniștită. Ne putem reuferi la cele cinci abțineri din sistemul laic – nu ucide, nu fura, nu folosi cuvinte aspre, nu exercita un comportament sexual nepootrivit, nu păstra convingeri greșite…

Aceasta se realizează prin cele șase cauze și un efect (vezi mai mult aici: https://studybuddhism.com/en/tibetan-buddhism/path-to-enlightenment/love-compassion/seven-part-cause-and-effect-meditation-for-bodhichitta ).

Cele șase pot fi sumarizate astfel: generozitate (astfel puteți merge cu ușurință în retrageri, iar poriectele voastre vor merge bine în următoarea viață), entuziasm (bucuria de a-ți pune energia în virtute), răbdare (o minte care poate suporta situațiile dificile), concentrare și înțelepciue.. Există bucurie în a fi generos. Există bucurie în a crea acțiuni bune. Există bucurie în virtute.

Sunteți ocupați cu alte lucruri? care dintre ele are prioritate?nȘi cât efect? Calmați-vă. Un mod simplu de a vă calma este să vă imaginați, la distanță de un braț în fața ochilor, imaginea lui Buddha, mare cam cât o palmă, plină de lumină. Și mîine fiți mai atenți 🙂

Meta Momentul


Image result for mindfulness images

De foarte multe ori suntem luați prin surprindere de situații relativ banale, care ne fac să ne simțim foarte furioși… foarte răniți… înspăimântați… toată cohorta de negativități. Creierul nostru, drăguțul, își face de cap cu orchestra lui de substanțe de manevră, care ne aruncă în reacții emoționale, pe care, adesea, nu ni le dorim, dar care par imposibil de controlat.

Totuși, există o soluție, din familia instrumentelor de mindfulness, numită Meta Momentul. Ea presupune să rupi fluxul șantajului neurochimic și are următorii pași:

Image result for mindfulness images

  1. Simte schimbarea. Te activezi, ești prins pe picior greșit sau ai un impuls de a spune sau face ceva ce ai putea regreta. Simți că se schimbă ceva în corp sau în minte sau în amândouă.
  2. Oprește-te sau fă o pauză. Un pas înapoi. Respiră. Respiră. Din nou, respiră. Asta e, clar, metoda bunicii, care spune că, dacă te ia flama, e bine să numeri până la 10. În care fiecare cifră este o pereche completă de inspirație-expirație.
  3. Vezi varianta ta cea mai bună. Gândește-te la adjective sau o imagine care te ajută să aduci la suprafață cea mai bună versiune a ta, cu detalii clare, vii, sau privește la un obiect care îți amintește asta – cruciulița de la gât, inelul de logodnă, poza de la absolvire. Cum ai vrea să fii văzut? Cum ai vrea să ți se vorbească? Ce experiență ai vrea să ai? Ce ar gândi despre tine, acum, cineva pe care îl respecți?
  4. Planifică și acționează. Bagă mâna până la cot în valiza ta cu instrumente pentru răspunsuri sănătoase: conversații interioarepozitive, reframing, ancorarea în ceva pozitiv la cel care ț-a prpodus reacția și închide bucla între sinele provocat și sinele optim emergent. Acesta este ultimul pas.

După aceea… dă-mi de știre dacă a funcționat 🙂


3 lecții


Pe Papa Francisc l-am întâlnit acum câțiva ani, la Vatican, într-o întâmplare providențială și o lecție despre ce înseamnă să trăiești din inimă – lecție desprinsă din școala iezuită care pune amprenta pe această personalitate a secolului XXI. În întâlnirea de atunci m-au marcat două lucruri: hotărârea cu care a aruncat pe jos discursul scris de cine știe ce cardinal și vorba moale, dar radiantă, liberă, cu care a făcut Piața Sf. Petru să onduleze ca un ocean – era plin, oameni veniți din toate colțurile lumii.

Ieri am avut șansa să percep o altă dimensiune, făcută din trei bucăți principale:

Bucuria

Deși stătea să plouă, eram super liniștiți, pentru că aveam în spinare un săculeț galben din polipropilenă nețesută, în care era tot ce îți trebuia: o șapcă pentru soare, o pelerină galbenă pentru ploaie, scriptul liturghiei, ca să o poți urmări, un mic cadou – un rozariu cu imaginea Papei și cu întreaga explicație a Rozariului (mărturisesc că știam doar o bucățică) și din care m-a marcat rugăciunea lauretană. Oamenii veniseră în grupulețe și era o veselie greu de descris. Cea mai puternică senzație, însă, a fost în clipa în care s-a arătat papamobilul, moment în care mulțimea a izbucnit într-un sunet greu de descris, era strigăt, era vuiet, era Bucurie, oamenii râdeau și salutau o persoană care – pentru mulți – are doar un rang de personalitate de stat. M-am bucurat că putem arăta lumii și altceva decât ură și învrăjbire

BunaVoință

Oamenii de la controlul de securitate zâmbeau și erau atenți să primească mai întâi o mamă cu copii, spuneau glumițe, erau atenți și respectuoși. Voluntarii, în număr mare, care aveau să să răspândească în mulțime pentru a susține preoții veniți cu împărtășania, au cerut voie să stea lângă gardul de delimitare ca să poată proteja preoții. La finalul slujbei, au apărut în procesiune , purtând fiecare câte o cupă plină de ostii. Franciscani, catolici, uniforme de tot felul, dar o singură direcție: bunăvoința.

Lângă noi s-a oprit un preot tânăr, zâmbitor, care a întrebat dacă suntem catolici. Nu eram decât prin aspirație. Dar am primit, fiecare, câte o binecuvântare surâzătoare, și parcă se simțea semnul crucii pe frunte, ca o formă ușoară, maggnetică, vibratorie, care ușura greul minții.

În contextul ăsta, era normal să te strângi ca să faci loc celuilalt, să te uiți cu mirare la cineva care, deconectat de unda asta specială, urla în telefon către altcineva lucruri fără nicio legătură cu situația, să te miri că oamenii se înghesuie ca să ocupe un loc iluzoriu într-o ierarhie iluzorie a vizibilității. N-au fost mulți, dar am avut un moment în care nu mai puteam trece din cauză că unii își alocaseră un spațiu ce nu le aparținea…

Iubirea

Dăruiți-vă Pacea, scria în broșurica liturghiei. Dăruiți-vă Pacea, s-a auzit de pe scena cu boxe și ecrane, care transmitea în direct ce se întâmpla în catedrala noastră, cea catolică și prea mică pentru tot sufletul Bucureștilor care ar fi dorit să încapă acolo. Învățată tot într-o catedrală catolică, de la St. Maximin, de o franțuzoaică amabilă ce înseamnă această dăruire a Păcii, mi-am îmbrățișat tovarășii de grup, cu bucurie. Apoi, cei de lângă noi au vrut și ei. Și cei de mai încolo, și ei. Căci nu există leac mai bun decât o îmbrățișare.

Precedată de micul grup care însoțea mașina prezidențială, coloana papală a sosit în fața noastră, iar Francisc a deturnat, ca de obicei, traseul, intrând, efectiv, în mulțimea de vis-a-vis de Muzeul Național de Artă ca să poată fi aproapeși de cei care, aflați prea departe de linia drumului ca să îl vadă, îl salutau de la distanță. Panică în coloană. Panică în trupele de pază. Extaz în mulțime.

Ceea ce iradia din acest punct alb, de Lumină, era senzația clară de iubire. Indiferent de religie, confesiune, cult, era vorba despre acea conectare din Inimă, despre care Papa Francisc mi-a vorbit într-o dimineață de martie, în oceanul de mulțime din piața Sf. Petru. Pentru mine, cercul înțelegerii interioare, adânci, se închisese. Nu a ma avut nicio importanță că, în clipa în care papamobilul a părăsit Piața, a început ploaia torențială. Căci eram îmbrățișați în Bucurie, Bunăvoință și Iubire.

fotografii din goană


Image result for sad child imageDuminică. La masă, într-o braserie italiană, se așează această femeie suprabronzată, cu pielea îmbătrânită de atâta solar. E greu să spui câți ani are, pare, în general, de 30 și ceva, dar corpul s-a scorojit, cumva, către 40.  Subțire, dar cu sânii nenatural de mari, sprâncene tatuate, buze cu acid hialuronic și pomeții obrajilor înălțați. Mușchi lucrați la sală, cu o piele fără tonus. Stă pe telefonul mobil, într-un scroll continuu. Lângă ea, melancolic și cuminte, uitându-se în gol, un copil de vreo cinci ani. Se plictisește, încearcă să pună întrebări care să solicite prezența mamei. Ea îl demite de fiecare dată, apoi pune mâna din nou pe telefon. Are, printre altele, o conversație de afaceri, răstită, cu cineva care, evident, nu a făcut ce i se ceruse. Copilul este aproape inert. Te-ai aștepta să lunece de pe scaun și să se topească în podea. Aș vrea să îl iau în brațe. Să îl mângâi. Au un moment de contact când citesc meniul, apoi mama este resorbită înapoi, în lumea ei, copilul, în cumințenia lui tristă. Lucrurile se însuflețesc când apare tatăl, aparent mai tânăr decât Ea, iar copilul capătă, în final, un părinte care se joacă și vorbește cu el.

Image result for high heel green shoesLuni. Alt mall, o întâlnire de business. Stând la cafea, privesc oamenii. Zăresc o a doua femeie, evident ieșită în pauză, evident corporatistă, poartă pantalonii pecheur gri și un sacou contrastant, în dungile marinărești, completat de un tricou alb, simplu și niște pantofi spectaculoși, verde – scarabeu, cu toc foarte înalt, să tot fie vreo 12 cm. Merge cu un chin evident pe pantofii prea cocoțați, prea înguști, prea strâmți, prea, prea, prea. Este ceva trist în efortul ăsta de a dovedi, de a prezenta.  Un pantof de seară, rătăcit și nepotrivit, o femeie care se străduiește prea tare. Mersul chinuit și evident dureros, un cârcel continuu, stoarce orice e feminin și natural din ea. Mă uit și îmi pare rău. ă.

Miercuri. Sală de training. În grup, un personaj care domină, corporal și vocal, o echipă care ascultă, de milă, de silă, ce are ea de spus.Image result for office image dominating woman Foarte masculină, are drept unică țintă ceea ce ea gândește, ea concepe, ea validează. Voce puternică. Uneori, se ridică în picioare și gesticulează. Nu are nicio secundă vreun gând să vadă dacă ceilalți sunt în aceeași barcă în care e ea. Nu cere opinii. Dacă opiniile se pronunță, nu le aude. Pur și simplu, nu le aude. E, categoric, singură, în preajma ei nu plutește niciun semn al unei prezențe masculine. Vătaf al vieților celorlalți, merge prin lume dictând și așteptând supunere totală. Undeva,în sinea ei, se întreabă de ce nu e iubită, acceptată, inclusă, fără să vadă bârna de ego înfiptă în ochi. Undeva, în sinea ei, e tristă, iar puterea pe care nu ezită să o arate cu orice ocazie e doar o contragreutate.

Cred sincer în Feminin. Sper ca Mamele să nu uite să dea fiicelor lor siguranța, iubirea și susținerea de care are nevoie orice fetiță… astfel încât să ajungă femei armonioase și asumate. Pentru copiii copiilor lor.

 

Consecvență


Image result for consistency imagesAm învățat asta, spune ea. O știe, o descrie, ,are conceptele foarte bine așezate. O privesc. Totul e în minte. O fantomă de cuvânt. Nimic altceva.

Așa, zic, și cum te-ai hotărât să practici noțiunea asta? Urmează o pauză cu miros de disperare. Nici măcar nu s-a mai gândit. Noțiunea stă frumușel, picior peste picior, în capul ei, fără vreun fel de legătură cu realitatea.

M-am uitat puțin la șirul de oameni cu care vorbesc, săptămână de săptămână.

Related imageVăd un fel de model:mai întâi, un entuziasm. Vai, ce frumos. Vreau să învăț asta, vreau să fac asta, vreau să vin la curs. Apoi, ajungând acasă, bilețelul (e întotdeauna scris) rămâne uitat, undeva, într-un buzunar de haină sau de geantă. Mâine, de la capăt, pe pilot automat, făcând același lucru ca și înainte, în același fel obișnuit. Rezultat zero.

De fapt, reușita e o serie de demersuri repetitive, care să aibă disciplina pendulei, ritmicitatea și perioada potrivită. Nu faci mușchi dacă te uiți la filme despre fitness – nici dacă te duci o zi pe an la sală. Așa e și cu obiceiurile, comportamentele… Dacă vrei să schimbi ceva, schimbă ceva. Apoi continuă să faci acel ceva schimbat. La un moment dat, se deschide o portiță și dezobișnuirea devine o obișnuință nouă.

Image result for escher repetitive

Fără asta, vezi oameni care vorbesc, cu siguranța cunoscătorului, despre lucruri pe care le gândesc, le-au aflat de undeva, dar nu le practică. O asemenea învățătură are credibilitate scăzută, pentru că nu e dublată de testul practicii. Ea patinează peste mintea ascultătorului și nu găsește rădăcină. Este superficială. Superficială este lipsa practicii constante. În fața ta sunt oameni cu standard dublu – una spun, alta fac – sau, în cel mai bun caz, cu o poleială subțire, lucitoare, peste o structură mucedă.

Sigur, nu e ușor. Tot ce e nou te strânge, te roade, ca un pantof abia cumpărat. Apoi pantoful e sculptat lent de picior și devine confortabil. Repeți. Ritmic. Încăpățânat, aproape. Iar într-o zi îți dai seama că acel lucru, care părea greu de făcut, a intrat deja pe pilot automat. E timpul să te apuci de următoarea schimbare.

Maestrul meu de Reiki mi-a spus un lucru care mi s-a înfipt bine de tot în creier: Maestru e cineva care a hotărât să își continue Calea. 

Continuați.

În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

Lecția de la Karmapa XVII


Exact cu  o săptămână în urmă decolam către Paris ca să îl reîntâlnesc, după 7 ani , pe unul dintre maeștrii tibetani care m-au fascinat. Karmapa este al șaptesprezecelea purtător al unei conștiințe vechi de 900 ani, după cum el însuși afirmă. Dincolo de metempsihoză și dezbateri religioase inutile, Karmapa oferă un exemplu de leadership de o frumusețe aparte, pentru că se bazează pe valori universale.

A venit la conferința de două zile, bolnav fiind. Nu s-a văicărit, ci și-a cerut scuze la finalul primei zile pentru lipsa de formă (puțin evidentă pentru cei ce nu îl cunoșteau). Un băiat a fugit, demult, din Tibetul ocupat de chinezi, trecând granița în India, care l-a primit cu brațele deschise și protecția cuvenită unui refugiat de rang înalt. Acum, copt, la treizeci de ani, radiază o prezență puternică, riguroasă, blândă și puțin ghidușă. Ne-a vorbit de subiectele preferate ale buddhiștilor: suferința, meditația, compasiunea. Conceptele, clare și articulate. Cu o direcție clară către acțiune: căci cunoașterea intelectuală nu servește la nimic dacă nu o aplici. El spune să încorporezi în practică noțiunile pentru a le înțelege cu adevărat.

Ce îmi trebuie cu adevărat? Care sunt lucrurile de care trebuie să mă feresc?

O simplificare necesară, care scoate toată umplutura cotidiană și îți aruncă mintea într-un fel de miere cristalină. Karmapa vorbește despre trei tipuri de suferință: una fizică sau emoțională, care doare direct. Una generată de schimbare. Și una, pe care el  numește suferință atotpătrunzătoare, sau formarea suferinței, care necesită ceva reflecție: spune că oamenii nu o simt, dar maeștrii da. O aseamănă cu o geană: dacă îți pică pe mână nu o simți, dar dacă intră în ochi te doare. Mă gândesc la tipul acela subtil de sensibilitate pe care îl sugerează și îmi propuun să mă gândesc serios la asta.

Suferința este un semnal prin care creierul nostru transmite că există ceva ce trebuie respins… ceva periculos….. Și important este să înțelegi obiectul suferinței,  pentru că nu este vorba de un input senzorial, ci despre înțelegerea naturii suferinței. Schimbarea normalității care producea satisfacție și care devine altfel… Avem nevoie să facem o distincție între suferință și senzația suferinței. Mai ales acum, că trăim într-o civilizație care te împinge să cumperi mai multe produse și astfel îți creează mai multe probleme. Sugestia este că obsesia exterioară nu poate duce la nimic durabil în termeni de satisfacție.

La fel de dur ca în 2009, Karmapa spune că nu mai suntem fericiți, deoarece cheltuim mult prea mult timp cu gândul la lucruri. Apoi vorbește despre suferința atotpătrunzătoare – lucruri care, cumva, există în subconștientul colectiv, pe care le petrecem neutru din punct de vedere al senzației, dar care sunt suferință. E ca un fel de mânjire a stării perfecte, pe care  nu o mai recunoaștem, așa că e dificil să o eliminăm. Ne-am născut cu normalitatea foametei din Africa, secetei din anumite regiuni. Poluare. SIDA. Suferință. Ne agățăm de ceea ce ne place și asta ne ocupă mintea. Există, însă, o suferință a suferinței. Complexul de împrejurări pe care buddhiștii îl numesc Samsara: dorința eliberării de Samsara este primul fel de aspirație către dezvoltare.

De ce suferim? Pentru că fiecare acțiune produce un efect de bumerang. Asta se cheamă karma. E o lege a acțiunii și reacțiunii, atât tot: ce semeni, aceea culegi… Apoi, avem tot felul de obiceiuri mental-emoționale ca dorința, ura, iluzia, mândria care derivă, toate, absolut toate, dintr-o lipsă fundamentală de  înțelegere a adevărului. O agățare de fizic ca suport pentru toate celelalte – de parcă tot ce e concret și solid este real și există independent. De fapt, nu există independență, a spus Buddha în prima sa lecție, și nici sine fizic, în a doua lecție. Toate există în relație cu celelalte. Tot ce facem în viață depinde de altcineva sau altceva sau altundeva 🙂

Eliminarea suferinței se bazează pe protejarea celorlalți și pe a le aduce bucurie. Dacă suntem dependenți de emoție, nu putem face asta. Controlul emoțiilor se bazează pe

  • recunoașterea lor
  • identificarea problemei
  • o abordare pas cu pas pentru rezolvarea problemei.

Extrem de cartezian pentru un un mistic din Himalaya, nu?

Ne agățăm de lucruri ca și cum ar fi reale: sunt ele reale sau nu? De fapt, există un alt fel de realitate, de care avem nevoie să ne detașăm, ca să putem ajunge la bucurie. E un fel de puritate ultimă. Asta deja sună ca o metodă. Și este o metodă la care mă gândesc de mult, pentru că, în ultimă instanță, toate curentele spirituale o promovează. Doar buddhismul vorbește de 37 de practici pentru iluminare, iar cele trei ”vehicule”, cum le numesc ei – Mahayana, Hinayana și Vajrayana – au, fiecare anumite practici asociate – cum ar fi calea acumulării, calea fuziunii și tot așa. Karmapa vorbește de cei patru piloni și cele patru miracole. E clar că mai am de  citit :).

Esențial, însă, este că aderarea la una dintre căi deschide posibilitatea de lbertate. Că toate presupun un anumit fel de comportament, numit de tibetani bodhicitta, care presupune, mai întâi și mai întâi, să fii mulțumit. Cum poți face asta fără o sursă exterioară?

A doua zi de învățături a început cu un pic de explorare a meditației exploratorii și analitice.Karmapa a vorbit de Shamata și Vipassana, cele două tipuri principale de meditație și despre cum vin ele în ordine logică. Într-o lume în care din ce în ce mai mulți sunt astrași de meditație, dar se plâng că în minte e gălăgie mare, maestrul a vorbit despre trei lucruri:

  1. să ai un singur obiectiv (sau punct de concentrare)
  2. să lași totul să vină și să plece
  3. să privești perturbările ”drept în ochi”, pentru că astfel te liniștești natural

Suferința provinedin dorințe egoiste. Bucuria provine din dorințe altruiste. 

-Shanti Deva

Interesantă abordare, nu? Ea vne dintr-o schemă mai largă, bazată pe interdependență: buddhiștii demonstrează (și neuroștiința modernă validează) că nimic nu există în sine. Avem o formă de interdependență cu tot ceea ce este, așa că nu existăm așa cum credm că suntem (adică independenți). Sinele creează legături cu orice. Și acum vine accentul pe care l-am resimțit diferit de ce am învățat până acum – și iată cum a spus Karmapa asta:

Compasiunea este ca un hotspot: suntem conectați la TOT. Ceilalți sunt o parte din noi. Fericirea lor este fericirea noastră, așa că asta implică responsabiltate. 

În acest ”intranet” al compasiunii, nu poți fi fericit când ceilalți sunt nefericiți. De aceea, dezvoltarea unei atitudini de bunătate iubitoare este capitală. Dacă ne gândim la conștiințele noastre ca interconectate, fiecare gând aruncă în rezervorul ăsta colectiv o informație. Iar rezultatul combinat al tuturor gândurilor, emoțiilor, cuvintelor, atitudinilor este ceea ce trăim azi, ca realitate, în lume. Ați văzut oameni care ”luminează” locurile în care se află? Ei bine, despre asta, exact despre asta este vorba.

De aici, de dincolo de religii, din tărâmul eticii în care trăim, nu pot decât să mă înclin în fața clarității și energiei care îți mișcă inima și face corpul să ia foc. Îmi amintesc de ultima vizită, providențială, la mănăstirea Caraiman, cu zece zile înainte ca luminosul părinte Gherontie Puiu să se mute la cele veșnice: omul ăsta ne-a privit cu infinită bunătate și cu iubirea pe care o ai pentru cineva dinfa milie, pe care nu l-ai mai văzut de mult, ne-a pus mâinile pe creștet și a spus atât: Să fim Bine cu toții. Să dea Dumnezeu să fim Bine cu toții. A trebuit să mă duc până la Paris și să ascult un maestru tibetan ca să înțeleg sensul profund: nu era vorba despre a ne fi bine. Era vorba despre a fi Binele.

Am să închei, așadar, cu ultimul lucru care m-a marcat: dacă un bodhisattva are o aspirație pentru viitor pe care nu o poate realiza acum, el va trimite în viitor o emanație a acestei aspirații. Zis și făcut. Să fim Bine.

 

Să faci ce te pricepi tu mai bine


E duminică dimineața, foarte devreme. În jurul casei, o liniște de lume care se naște în secunda asta. Timp de reflecție. Mai ales după ce ai o săptămână în care vezi filmul sufletului atâtor oameni. Lumea e un caleidoscop – îți permite să alegi din milioanele de sclipiri pe cea mai relevantă pentru tine, dacă așa alegi. Plonjând într-o asemenea selecție, poți să te uiți doar, să te uiți ajunge, la lecție 🙂

Mai sus se află unul dintre miile de clipuri care se încarcă pe YouTube în fiecare zi. Oportun, fiindcă Prince și-a terminat treaba aici, în delegație, și s-a întors la sediul central. Dar nu e vorba de Purple Rain aici, ci de alte trei lucruri:

  1. Cât de bine cântă omul ăsta
  2. Ce cuvinte incredibile are partea vorbită (dați rewind și ascultați)
  3. cât de puternic contrastează acest cover cu standardul călduț-mediocru menținut cu încăpățânare de main stream media. Nu am nimic cu semi-vedetuțele întreținute cu grijă de ”profesioniștii” cu pricina, dar mi-aș dori să văd oameni care au ceva de spus, de cântat, de oferit 🙂

Am văzut un clip. Fulgerarea este cât de important e să fii conștient (Mulțumesc, Monica, pentru cuvântul ăsta ridicat la fileul minții, ieri) și să te uiți la intenția, la energia din spatele lucrurilor care se întâmplă, pe repede înainte, în fiecare zi în care deschizi ochii și respiri, uitându-te la lume ca prin niște ochelari  de scafandru. Căci, la capătul șirului de Nu potNu știu, Am obosit, Pe mine de ce nu mă iubește cineva  și tot așa există un sipet personal cu comori.

Unii l-au descoperit – ca oamenii din clipul ăsta. Alții șed, literalmente, cu fundul pe capacul sipetului. Și se lamentează: da, viața  nu ne dă.

Ai un mega-cont de monede de schimb în sipet – talentele și abilitățile tale. Și nu le practici, sau le practici unilateral. Poate vorbești bine o limbă străină: de ce nu e asta parte din ce faci? Poate conduci grozav mașina: de ce lucrezi la un birou? Poate prezența ta le face bine oamenilor cu care intri în contact: de ce te înconjori de singurătate?

E șase dimineața. Fac unul dintre lucrurile pe care le ador: scriu. Lumea zice că scriu bine. Cred cu tărie că e important să îți deschizi taraba în târgul ăsta universal. Să  pui pe ea ce știi tu să faci mai bine. Să faci asta din toată inima.

Tu ce faci azi?