Universul îți șoptește….

…. și nu are subtitrare la mesaje.

Ai auzit de pronoia? E clasificată la tulburări psihologice :))) și reprezintă ideea că Universul conspiră, în secret, la îndeplinirea planurilor și dorințelor tale.

Da, demență în toată regula, dacă ne luăm după normă. Dar cine a stabilit norma? Câți dintre noi nu au frânat într-o curbă fără vizibilitate doar ca, după colț, să vedem un dement care se băgase într-o depășire decerebrată? Și pe care l-a salvat frâna… Sau câți au continuat, cu încăpățânare un proiect clasificat drept eșec de toți pricepuții în domeniu, ca apoi să aibă succes?

Și mai sunt nebuniile acelea cu semnele. Că te uiți la ceas la 11.11 (despre sincronicitate a vorbit Carl Gustav Jung… pe el îl credem, că e la categoria ”aprobați”). Sau că te gândești la cineva și te sună. Sau că nu mai ai bani și brusc îți înapoiază cineva o sumă împrumutată. Doar de exemplu 🙂

Dacă pronoia ar deveni, misterios, un virus bun, împrăștiat rapid, oare am avea un pic mai multă atenție pentru prezent? În Pinocchio, greierașul Jiminy, ”conștiința”, cum  își spunea el, îl trăgea pe lemnosul vivant de mânecă pentru a-l îndrepta pe cursul bun. Jiminy e mic. Are o voce mică. Poți să o auzi doar dacă faci liniște în cap. Jiminy este peste tot. Dacă te gândești la ceva profund, sau înalt, și auzi tunetul, e vreun fel de ecou care îți arată că Universul ți-a auzit intenția?  Dacă ,după o zi întreagă de vorbit despre miezul feminității, de pe dulap cade borcanul cu trandafiri roz pentru ceai (vă asigur, dragi sceptici, că stătea  bine-merci, nu era pus pe colț, nu era într-o rână, cu alte motive, nimic geometric sau gravitațional nu putea influența stabilitatea obiectului), e  un semn că ești pe drumul corect?

Nu e o întrebare închisă, ci o ușă crăpată pentru explorare. Cu curiozitate, fără judecăți și demiteri premature. Cum ar fi dacă, de fapt, trăim într-un fel de universewideweb în care toată informația circulă, e auzită și se iau măsuri??

Un subiect contemplabil în weekend. Al pietricelelor care cad în apă și fac unde mari, din ce în ce mai mari, până când cercurile se întorc de unde a căzut pietricica. Un Univers care îți răspunde. Un Univers care nu te pocnește peste ceafă când o sfeclești, dar care îți șoptește, în liniștea minții, să te uiți la asta… și la asta… și la asta… Încetinește și privește. Următorul semnal e foarte aproape, undeva, unde vezi doar cu coada ochiului și cu limita conștiinței. Șșșșșșșșșt.