ţara mea de dor


Trăiesc într-o ţară paradoxală în care foarte, foarte mulţi oameni se fac că muncesc, o altă grămadă muncesc mai puţin şi toată această gloată se bazează pe ce muceşte un grup de fraieri.   Nu ştiu cum să o spun mai elegant, dar am găsit, cu două seri în urmă, exemplul vizual caracteristic.  Nu o fac ca să comentez, pentru a miliarda oară, ce popor ticăloşit, ce ţară blestemată, ce vremuri întunecate. Nu.

o fac pentru că mă întreb ce fel de mesaje funcţionează la băieţii ăştia, care contemplă îndelung problema, fără să se gândească în vreun fel să intervină,  În afară de greţosul GRATUIT, scris cât mai mare şi mai roşu, pe fond cât mai galben. Ce fac oamenii ăştia, în viaţa lor de zi cu zi? Alergând azi să încerc să dau de capătul alunecosului dragon al birocraţiei româneşti, ca să pot face un certificat de cadastru şi să reuşesc să vând apartamentul, am plonjat în realitatea apartamentului de bloc al administratorului. În afară de gresia puţin mai adusă la zi, apartamentul, mobila, totul era ca acum douăzeci de ani. Un apartament curat de scârţâia, oalele emailate, ciobite pe ici şi colo de folosirea îndelungată, bibliotecile acelea din două culori de lemn pe care le cumpărai înoptzeci şi ceva de la Pipera, acesta este consumatorul care munceşte, nu neapărat pe rupte, sigur pe un salariu mic. CE aş putea să îi propun eu acestui cosumator care coboară la parterul blocului şi cumpără de acolo, nu merge la hipermarket ca să nu cumva să cumpere ceva în afara listei?…

Balaurul cu şapte capete e un fel de dragonel mic, care nu mai poate scuipa foc, ci – în cel mai bun caz – fum, şi pe care golanii l-au potcovit cu grafitti când dormea.

Reclame

etica vine tare din urmă


Produse care nu conţin nimic toxic. Produse care nu conţin nimic rău, nici măcar cruzime . Se poartă din ce în ce mai puţin testarea pe animale.

Lăsând la o parte evidenţa, în economia brandurilor cosmetice intră o bucată din ce în ce mai mare de responsabilitate socială. Intangibil în intangibilul mare reprezentat de marcă, miracolul implicării în acţiuni caritabile, de ajutorare a celor care au nevoie sau de protecţie a celor care nu au puterea cuvântului, acest atribut al generozităţii începe să cântărească în alegere. Dacă bio a ajuns – din diferenţiator –  cărămidă de bază, responsabilitatea socială aleargă tare, din urmă, şi are toate şansele să prindă de codiţă natura bio sau eco a produsului.

Dacă ne întrebăm prin ce se poate diferenţia o nenorocită de folie de plastic, inerentă procesului de ambalare, iată. Dintr-un produs absolut comun, intenţia de protecţie a mediului face un campion.

Iar construcţia declaraţiilor tip cartă devine un ingredient necesar şi obligatoriu pentru orice produs înscris în maratonul eticii.

După proba de civism produsă de celebrul nor de cenuşă, care a blocat autorităţile la mantinelă şi a reînvăţat oamenii să se ajute, cred că suntem, în continuare, pe drumul cel bun.

less is more. but bigger.


Aventurile de la Cosmoprof, din Bologna, mi-au facilitat reflecţia asupra modului în care o marcă se prezintă în relaţia business-to-business.  Lipsa unei părţi semnificative a participanţilor a creat o bruscă vizibilitate a standurilor. Am avut, deci, spaţiu şi timp pentru contemplare 🙂

În primul rând, am văzut o mărire a standurilor, mai ales pentru firmele mari. O afirmaţie masivă, punctată fie de logo-uri imense, fie de construcţii luminos-futuriste.

Imaginile variază de la aspiraţionale, cu veşnicele modele subnutrite şi suprafardate cu iluminatoare de ten, la logo-uri masive. Am văzut mult design minimalist, mult alb şi negru şi – revelaţia sezonului – o tonă de orhidee albe. Săracele orhidee, care – oricum – sunt flori cu conotaţie puternic sexuală, au ajuns în zona banalului.

Produs puţin, superselectat, de preferinţă pus în evidenţă cu lumină, pe formate de retail de lux sau adaptări speciale pentru expo.

Dacă la brandurile mari mă aşteptam la arhitectură, design, declaraţii non verbale de putere, am fost plăcut surprinsă şi de branduri mici, care nu au avut bani să cumpere un hectar de spaţiu dar au avut suficientă creativitate ca să acopere vizual ce vrea brandul să spună, într-un mod care să atragă vizitatorul pentru o discuţie.

Exemplul alăturat mi s-a părut cea mai bună combinaţie, gândită în paşi în funcţie de apropierea treptată de stand. De la distanţă vezi florile luminate, vezi numele mărcii, apoi, pe măsură ce te apropii, spoturile îţi aduc în atenţie produsele – din nou, super selectate şi expuse mai degrabă ca exemplu decât ca descriere exhaustivă de game.

Produsul în sine are şi el parte de fantezie în expunere. Mi-a plăcut foarte mult ideea unui producător de săpun sub marcă proprie – peretele principal al standului îţi arată, practic, că poţi face orice formă şi mărime de săpun, şi nu trebuie decât să iei o decizie, experienţa e demonstrată. Cred că tifonul şi cartonul au costat mult mai puţin ca ideea 🙂

Ultimul exemplu, la care cu greu m-am oprit, pentru că am văzut o grămadă de execuţii interesante, este cel de ingrediente. Nu, nu este masa de deserturi a unui restaurant. Deja, de câţiva ani, vezi la târguri cine ştie ce scrub pe care îl lpoţi, literalmente, gusta, pentru că  e făcut din fructe, legume şi cristale de zahăr în ulei de măsline 🙂

Dar, din nou, simplu, la obiect, fără declaraţii stupide, o prezentare inovativă care vorbeşte de la sine despre natura bio a unui produs cosmetic.

Mă opresc aici, dar, pentru cei însetaţi, restul fotografiilor de la târg sunt disponibile la https://pisicka.wordpress.com/2010/04/17/stuck-in-italy/

Asta doar în cazul în care nu le-aţi văzut deja 😀

1179 km, 200 euro, 31 ore


La capătul unui maraton de două zile, pot spune cu mâna pe inimă că m-am mai gândit la cât de mici şi de incapabili să ne controlăm soarta suntem.

Sâmbătă după amiază, după documentarea de business, trântesc, în hotel, vraful de cataloage şi mostre şi dau drumul, fireşte, televizorului ca să află ce se mai întâmplă cu norul de cenuşă. Aflu că spaţiul aerian italian e închis pentru cel puţin trei zile şi dau fuga imediat la autogară. Din fericire, hotelul e aproape de hub-ul autobuzelor.

Am primul contact cu ceea ce, constat, este sindromul vulcanului. Lume care vine şi întreabă, caută alternative, brusc confruntată cu atitudinea companiilor de transport auto şi căi ferate cărora, sincer, nu le pasă că vrei să ajungi acasă şi că e o situaţie de criză. Relaxaţi, au închis ghişeele sau au lăsat o fătucă să îţi spună că  până mâine dimineaţă nu face nimeni nimic.

Revin la hotel, rog recepţia să caute primul tren spre Budapesta. E 6.28. Singurul interesant, evident, îl voi pierde. E la şapte. Mă decid să plec oricum, dau un sms de scuze partenerilor de biz, explic că trebuie să mă întorc şi îmi fac bagajul cu o viteză care uimeşte recepţionerul. Din lobby-ul elegant, cu forme organice şi orhidee albe, exclusiviste, ajung pe caldarâmul ud, târând după mine kilogramele de cataloage. Fug la gară pentru a da de un al doilea balamuc. Coada la informaţii e enormă. Ghişeele de bilete sunt închise, funcţionează doar automatele la care trebuie să stai la cozi enorme. Mi se spune să mă urc în tren, oricum. Mă urc până în Veneţia, unde sunt ceva conexiuni. E un Eurostar, plătesc cei douăzeci şi ceva de euro regulamentari plus cincizeci de euro amendă că nu mi-am luat bilet de pe peron. Nu am niciun comentariu care să fie suficient de literar pentru a descrie cum m-am simţit.

Cobor, şi aia, şi ailaltă, şi cu banii luaţi, pe peron în Venezia Mestre. O clonă amplificată a balamucului din Bologna. La biroul de informaţii nici nu se poate ajunge. Conform practicilor cunoscute, in punctul acela fierbinte erau de serviciu trei persoane care, când au văzut gloata, au închis uşa şi au lăsat un singur funcţionar să se descurce. Mă duc la automate, stau la coadă după un nene expat care nu are nimic în comun cu metoda  încâlcită de emitere a unui bilet, ei bine, nu, nu. Nu se poate bucureşti, nu se poate budapesta. automatul spune cu încăpăţânare că nu există nicio opţiune pe destinaţia asta şi îmi arată că primul tren disponibil e mâine seară…

Mă întorc, oarecum resemnată, pe peron şi decid să mă urc în primul tren care pleacă la Budapesta. Ici şi colo aud vorbindu-se româneşte. Unii au bilet, după cinci ore de stat la coadă, alţii nu. Întreb un conductor dacă putem lua bilete in tren, zice sa vorbim cu şeful. Tabăr pe şef, mă împrietenesc instant cu două doamne venite de la un congres de hematologie din San Marino (auto până în Rimini, aproape pierdut trenul de Venezia Mestre, apoi în aceeaşi situaţie cu mine) şi, iată, mergem cu naşul într-un tren internaţional în care, culmea, primim şi cuşetă. Contra frumoasei şpăgi de optzeci de euro, nedecontabili. Lângă noi, cele trei graţii, care eram atât de feicite că ne putusem urca în tren, apar încă trei români plătitori de şpagă, iată, compartimentul cuşetă clasa a doua, o primă experienţă pentru mine, este complet. Dormim pe apucate, între nenumăratele controale de acte, punctate cu insistente examinări cu lupa (nu glumesc) ale documentelor, scanări cu lampa de ultraviolet şi, în general, o atitudine menită unor infractori, nu unor călători, dar suntem într-un tren care ne duce la Budapesta, avem un pat în care să aţipim şi chiar că nu mai contează nimic.

De dimineaţă, salvatorul nostru ne scoală ca să strângem repede urmele conspiraţiei: Lenjeriile de pat dispar, banchetele se strâng, compartimentul redevine normal, suntem şase oameni care călătoresc spre Budapesta, iar controlorul de bilete ne „sare” şi trece direct la următorul compartiment.  Complicele nostru ne răsfaţă cu un ceai, un suc de portocale, o cafea, un croissant pe care le agrementăm cu cumpărăturile mele pentru acasă: prosciutto şi parmigiano, mâncate la botul calului, cu sărăţele de San Marino 🙂

Primim, bonus, o perindare pe prelungul mal al Balatonului, în timp ce schimbăm sms-uri şi mesaje şi apeluri cu cei care, sub presiunea timpului, cercetează internetul mincinos de acasă. Ş5tirile spun că s-au suplimentat trenurile, dar nu e adevărat. Ajungem în gară la Budapesta când megafonul anunţă plecarea unui tren numit Transilvania Express. Ajunge la Sibiu, merită să încercăm. Aşa că fugim la casa de bilete, iau rapid pe card (Doamne, bine că există…) bilet pentru mica găşcuţă de trei, urmând să decontăm pe urmă şi alergăm, literalmente, după tren, pe care îl prindem.

Doăuzeci de minute şi o bere mai târziu, suntem oarecum recompuse, intrăm în ritmul trenului, cu poveşti, intervenţii de salvare a italiencelor de lângă noi (trebuiau să ajungă la Vâlcea, aveau bilet de Deva, organizăm prelungirea oarecum neoficială a biletului şi preluarea de către românii care le aşteptau pentru cursul de eco acvatic pe care urmau să îl predea timp de o săptămână şi le vedem, mai târziu, predate, safe and sound, partenerilor din România). E timp suficient, mâncăm prima masă normală, la restaurant. O supă evident reconstituită, dar cui îi pasă, se balansează periculos şi dă peste marginile bolului, supusă balansului de capăt de linie ferată maghiară şi începutului de ţară românească. Ne serveşte unul dintre cei doi stewarzi de restaurant: o pereche stranie. Bucătarul, rotund, roz, extrem de placid, şi chelnerul, care mai străbate, din când în când, culoarele trenului să ne întrebe dacă vrem o cafea sau un suc. Dialogul cel mai eficient se desfăşoară în germana de grădiniţă, mulţumesc, Tante Niculescu, pentru cărămizile de bază ale unei conversaţii despre meniu. Oricum, chelnerul are toate simptomele unui retard uşor, dar apreciez căile ferate maghiare pentru că angajează persoane cu handicap. Totul adaugă şi mai multă culoare unei aventuri deja saturate de adrenalină.

Trenul ne leagănă între două conversaţii despre cărţi şi filme (dah, iată, te poţi întâlni şi cu oameni care citesc, nu numai cu manelişti burtoşi), din ce în ce mai gol pe măsură ce combatanţii îl părăsesc. Un personaj insolit, pe care colegele mele de suferinţă l-au cunoscut în timpul acestul drum al calvarului, american vorbitor de română, coboară şi el pentru a prinde o legătură spre… Caracal, unde are câteva mici afaceri cu producţie şi servicii, şi ajungem la Sibiu, noi trei şi italiencele redirecţionate, unde suntem salvate, la propriu, de deus ex machina. Soţul aflat în portofoliul uneia dintre simpaticele refugiate vine, ca Ana lui Manole, cu Dăciuţa până la gară, ne încarcă şi ne duce acasă, într-o stare de euforie vecină cu drogul, datorită oboselii şi a bucuriei enorme, enorme, că suntem, în fine, acasă.  Ultimul tronson de traseu, cu un şofer de taxi amabil şi mirosind a colonie bună, mă depune, epuizată, în faţa uşii de la intrare. Sticla cu gel antiseptic s-a vărsat, scot cheile extrem de dezinfectate din chestia aia rece, intru în casa neîncălzită, pentru că piticul a fost ocupat în weekend cu petreceri, constat că au îndepărtat cu oarece eficienţă urmele exceselor şi mă prăbuşesc în pat, adormind undeva, la jumătatea distanţei către pernă, într-un somn fără vise.

Bilanţ general:

Bologna- Venezia Mestre, 1 oră, 78 euro (Eurostar, deh)

Venezia Mestre- Budapesta, 13 ore, 80 euro

Budapesta- Sibiu, 10 ore, 80 euro plus încă vreo douăzeci pe lichide şi solide

Sibiu-Bucureşti, 4 ore, cu prietenii

Taxi până acasă: 20 lei, 15 minute 🙂

E că am reuşit să facem legături bune?…

stuck in italy


Ei bine, da.

Italia a inchis aeroporturile, Romania anunta zboruri anulate… asa ca nu imi ramane decat sa fac un review al lucrurilor care se intampla la Cosmoprof, targul de cosmetice laudat, hulit, lovit de lipsa de participanti din cauza nebuniei cu liniile aeriene…

Pe scurt. Verde, mult verde, mult bio, atat de mult, ca nu mai stii cat e adevar si cat e mit.

Apoi. Un balamuc de nepovestit in legatura cu parul, frate. Stilisti nebuni, imbracati fistichiu, demonstratii, hale intregi pline cu meshe, shuvitze, culori, echipament.

Spa-ul, mic si foarte cuminte anul asta. Se pare ca nu a fost un an grozav. Oricum, pe echipamente, chinezii vin tare din urma.

Si, in fine, marele pavilion selectiv, la care spatiile de expunere sunt uriase, si nu are acces decat cine are legitimatie VIP. Pustiu.

Ca sa nu mai bat campii, las imaginile sa vorbeasca.

bologna, aprilie


E straniu cum curg lucrurile.

Începutul săptămânii, întunecos şi fără ieşiri, urmat de note bruşte, care te determină să iei repede un bilet de pe internet, să îţi faci un bagaj sumar şi să mergi să întâlneşti oameni pe care îi cunoşti.

Colac peste pupăză, un vulcan din Islanda se aliniază la balamucul general, cu cutremure, şefi de stat ucişi şi inundaţii, şi se hotărălte să arunce un nor de umbră deasupra unei jumătăţi bune de Europa. Spaţiile aeriene de deasupra nordului continentului s-au închis şi te întrebi dacă vei putea decola spre Bologna.

Fireşte, la aşa un short notice nu mai erau de găsit bilete decât la cursele low cost… aşa că te resemenezi cu compoziţia populaţiei muncitoare în străini şi aştepţi cu mare răbdare, să vină autobuzele bleu care să te urce în avion. E ciudat cum o întâmplare ca aceea cu vulcanul te poate da peste cap întrţun asemenea fel. Douăzeci şi una de mii de curse aeriene sunt anulate în lume. În avionul tău, care – poate – mai zboară se aliniază şi o trupă de fete evident îmbrăcate cu gust de designer, probabil hair styilist-e sau ceva în genul ăsta. Stilul trashy, amintind de anii optzeci, face notă discordantă major cu restul populaţiei plecate la lucru. Apoi le auzi vorbind. accentul de peste Prut…

Băieţi cu mâini bătătorite, şuţi, dame de companie, femei de serviciu… se poate face un profiling extrem de clar al populaţiei româneşti care migrează, regulat, către locurile de adăpat 🙂

De data asta, cu toate emoţiile cenuşii şi ale zborului,  este mai mult timp pentru plimbare decât două ore furate într-o seară, ca să pot contempla efectul tradiţiei asupra unui oraş care, iată, este placa turnantă a comerţului de două milenii. Am decis să plec pentru că Bologna oferă zilele astea un peisaj rar, o privire înainte asupra lucrurilor care urmează să se întâmple în industria frumuseţii (ce ciudat sună) şi cele legate de evoluţia lentă, dar sigură a curentului bio şi eco în domeniu. Expresia reîntoarcere la natură sună aproape ciudat, dacă ne gândim că lumea e invadată de silicon, unghii cu gel, gene false, sutiene push up şi toate celelalte lucruri care creează îmagine în detrimentul fondului. Se poartă cizmele acelea ciudate, tricotate, care ucid glezna femeii- fiziologic şi vizual . Pantalonii cu fundul căzut, recuperaţi parcă din ultimele războaie otomane şi căzuţi pe funduleţul, altfel interesant, al câte unei femei, care nu mai are nicio şansă să provoace în vestimentaţia aceea oribilă. Lucruri cu un număr mai mici, doar -doar o slăbi personajul, din care ţâşnesc colăcei, sâni şi toate celelalte. Un melange de clişee nepotrivite – atât cu cel care le expune, cât şi cu ceea ce ar vrea, de fapt, să exprime. Iar toate aceste lucruri se vor scurge pe un aeroport al unui oraş elegant şi cosmopolit, care ridică, profesoral, degetul arătător al unui turn care stă în picioare de mai bine de o mie de ani, într-o tentativă inutilă de a aminti oamenilor ce e cu adevărat important.

Emotia unui peisaj de-a dreptul straniu. Zburăm spre sud, sunt pe partea dreaptă a avionului şi văd, mult deasupra stratului superior de nori, o pânză subţire, cenuşiu-gălbuie. Nu cred că există îndoială în privinţa naturii acestui nor ciudat. Cenuşa a ajuns în Spania, norul se roteşte spre sud-est, iar vulcanul continuă să scuipe praful dăunător. Cel puţin am ajuns în Bologna, rămâne un semn mare de întrebare în legătură cu felul în care voi ajunge la Bucureşti.

Oraşul se scaldă într-o lumină de primăvară, cu tonuri de miere. Autobuzul de la aeroport ajunge pe strada cu hotelul în douăzeci de minute, stau la o aruncătură de băţ de piaţa centrală, cu palatele şi statuile năucitoare. De data asta, cu inima plină de regretul vizitei precedente, nu mai ezit şi mă reped, direct, către zona veche a oraşului. La pas, pe sub porticurile infinite, am auzit că sunt zeci de kilometri de porticuri în oraşul ăsta, parcă auzi foşnetul fustelor mari, din mătase, şi al dantelelor care au măturat dalele vechi atâtea secole la rând. Cu un comerţ parcă paralizat într-un refren care se repetă – cinci euro, zece euro, douăzeci de euro, oferte peste oferte – şi magazine goale, viaţa de pe stradă mai capătă câte o gură de oxigen de la grupurile mari, gălăgioase de copii de şcoală ieşiţi de la ore sau veniţi împreună cu profa în vreo vizită de documentare. Plecată din hotelul incredibil de modern pentru clădirea veche în care e adăpostit, dau de cărămizile roase de vremuri, de turnuri care se surpă şi ruine dezgropate şi protejate de trafic. Se circulă pe punţi de sticlă, iar dedesubt, vechile arcade, coridoare şi curţi dorm liniştite în iarba înţesată de păpădii. E mult mai primăvară ca la noi, de la aeroport am admirat cireşii japonezi înfloriţi şi tufele de liliac mov. Oraşul miroase bine, verde, cu excepţia momentelor de încăpăţânare când insisşti să traversezi.

Langa hotelul cu tuşe de art nouveau, o arenă mare, supraînălţată, este loc de alergare pentru joggeri şi de visare pentru vagabonzi. Imediat dincolo de zidurile acesteia, dau de un târg aşa-zis etnic 🙂 si mă izbesc de rochiile indiene, strident colorate, de parcă nu aş fi revenit din Asia încă. Asta e a doua coincidenţă după prima (mult mai supărătoare): computerul meu refuză să se conecteze la reţeaua hotelului, aşa încât am cerut asistenţă şi a venit. Octavian vorbeşte româna cu acel accent moldovenesc din locuri care au fost odata ale noastre, inconfundabil. Nu a reuşit nici el să mă conecteze…

Peste drum de târgul etnic găsesc tarabele creatorilor semi-artişti, semi-hippie. Chestii tricotate, ceramică, bijuterii expuse ciudat, pe umbrele negre sprijinite în trepiezi de aparate foto, zânişoare plutitoare făcute din materiale uşoare, transparente. Între această insuportabilă uşurătate a obiectului şi declaraţia solemnă a turnului înalt şi drept, ciudat de bine conservat, din centrul oraşului, contrastul se joacă, unduieşte ca arcurile curţilor interioare ale clădirilor bătrâne, din cărămidă, cu inserţii din acea piatră sedimentară gălbuie de care te izbeşti în tot nordul Italiei. Fântânile din centru scuipă apa ignorând complet agitaţia dimprejur, erupţia, târgul din oraş.

Pe un colţ extrem de bine expus, văd – şi mă crucesc – un MacDonalds care a trebuit să se plece rigorilor urbanistice ale unui oraş-muzeu în conservare. Nici vorbă de roşu şi galben – totul e în tonuri calde de bej, maro, armonizându-se cu clădirile din jur şi cu oraşul colorat de petele obraznice ale florăriilor şi jardinierelor. Într-o piaţă uitată de vremuri, corturi mari, elegante, albe adăpostesc un târg de anticari. şi mai luminate, dar discreţia cu care se ascund în penumbra trecerilor nu face decât să cadă şi mai bine lumina pe ghiulelele vechi, din piatră, uitate dintr-un război străvechi lângă un şanţ de apărare, acum plin cu iarbă incredibil de verde şi flori, sub paza atentă a porumbeilor care pozează în ogiva sfărâmată a unei foste ferestre, dintr-un fost turn, într-un fost castel.

jargon multinaţional


Un amic mă sună, disperat, că şeful lui îi cere cu insistenţă o strategie de website. Îşi întreabă, conştiincios, şeful care sunt obiectivele de marketing şi nu primeşte niciun răspuns. Ca atare, e expus dublu suspiciunii de incompetenţă: dacă face aşa-numita strategie după capul lui s-ar putea să nu se potrivească deloc cu ce vorbesc şefii în sala de consiliu. Iar dacă nu o face, sigur va fi etichetat ca incapabil.

Dilemă grea, când te izbeşti de o greşeală de definiţie. Web site-ul ar putea fi o strategie de marketing… dacă e nucleul afacerii tale e-commerce, de pildă.  În general, managerilor le place la nebunie să folosească termenul strategie, pentru că amplifică dimensiunea unui proiecţel amărât care nici la tactici nu se poate încadra.

Poţi, de exemplu, să îţi setezi un obiectiv, ca, de pildă, acoperirea naţională. Atunci strategia poate fi extinderea rapidă, ca să satisfaci obiectivul. Iar tactica se referă la modul în care vei reuşi să deschizi locaţii sau puncte de vânzare într-un interval de x luni, în toate zonele în care nu ai acoperire. Ssu recrutarea a 3 dealeri principali care să asigure acoperirea zonelor în care nu eşti prezent cu afacerea.

Revin la povestea cu website-ul. Website-ul e un instrument de comunicare şi recrutare clienţi. În niciun caz o strategie. Putem vorbi de o tactică de abordare a publicului consumator de mijloace electronice de informare, din care website-ul face parte, alături de mediile sociale, de pildă. Pe scurt, răspunsul la inepta întrebare ar fi aşa:

  1. Să presupunem că obiectivul este cel de recrutare clienţi şi, în secundar, mărirea volumului de business cu cei existenţi
  2. Ne ducem la şeful acela nevinovat şi verificăm dacă, într-adevăr, astea sunt ipotezele de lucru
  3. Restructurăm site-ul astfel încât să poată acomoda, vizibil, din prima pagină, recrutarea de clienţi (formular, ofertă specială de welcome, mecanică automată de CRM care să le trimită un mail de bun venit imediat după prima cumpărătură)
  4. Tot din prima pagină trebuie să ne asigurăm că un client existent, alocat uui segment (asta nu e practica de web, ci clasa întâi la şcoala de marketing) poate accesa ofertele alocate acelui segment. Deci, cineva, în fundal, trebuie să ia promoţiile şi ofertele şi să vadă care, pentru ce segment e. În baza de date, segmentele trebuie să aibă coduri numerice, ca să se poată filtra şi analiza rapid rezultatele campaniilor. Şi segmentarea aceea ar trebui verificată măcar o dată la doi ani, ca să se vadă dacă nu s-au întâmplat schimbări în structurile demografice şi comportamentale.
  5. Se stabileşte o politică de comunicare care să lege propunerile de vânzare de informaţiile suplimentare şi ofertele web exclusive, astfel încât pagina de internet să devină un instrument activ de vânzare şi comunicare cu clientul, nu o poză pasivă. De aici, toate micile acţiuni şi subproiecţele care afectează structura şi managementul conţinutului paginii web.
  6. Se analizează rezultatele şi se comunică aceluiaşi şef inocent, pentru a scoate în evidenţă succesul strategiei de website 😀

Doamne-ajută.

expresii de brand


Florin Chilian şi-a construit încet, răbdător şi by the book, un brand foarte solid. Răzvrătit, cinic, sensibil, analitic şi, în cele din urmă, ales de băieţii de la Jack Daniels ca ambasador 🙂

Cea mai recentă lansare de disc, la fel de non-conformistă ca toate cele cu care ne-a obişnuit deja, a trecut de clasicul stat pe scaun, cu chitara în braţe.

Am ascultat un disc – matriţă, care urmează să intre în producţie, iar al doilea a fost spart în maniera petrecerilor mediteraneene (sau Middle East), la pâlpâirea molcomă a unei lumânări purtând, evident, brandul naşului lui sour mash.

O potrivire perfectă a două branduri – albumul personajului în alb şi negru, care deschide o poartă nouă în muzica românească plină – citez – de rezultatele intervenţiilor chirurgicale, şi afirmaţia demnă şi îndârjită a butoaielor vechi, cu aroma de old No.7, care sunt făcute aşchii şi apoi dăruite sau vândute cunoscătorului, ca să le folosească drept aromă de grătar.

Urmează rugul, şi tare interesant va fi să vedem dacă România va crucifica mesagerul sau propriul ei autism social. Că tot am vorbit de alb şi negru.

florile vorbeşte


Unde sunt zilele când primeai un buchet de flori de la El şi te gândeai ce vrea să însemne, după floare şi culoare? Pragmatismul a învins, din nou.

Băieţi, nu vă mai chinuiţi cu criptări pentru decriptări. A apărut ceva mult mai nou, mult mai cool, mult mai direct, atâta doar că nu ai parte de diacritice şi, într-un local cum e cel în care am descoperit oroarea, nu ştii dacă se referă la pastele delicioase din farfurie sau la sărbătoarea ce tocmai a trecut.

De altfel , aş dori să îi întorc urarea celui care a stricat frumuseţe de boboc de trandafir, şi să îi doresc să pască el, cu toată familia lui şi toate rudele. La noi, la români, se spune sărbători fericite sau, mai ales, Christos a înviat.

Amin.

rolul (de)formator al comunicării


Am crezut, cred şi voi continua să cred că advertisingul e formă de creaţie, una de cultură, una de informare, una de educare. Orice ad care calcă cel puţin una dintre limitele etice mi se pare ieftin, manipulativ, condamnabil, şi lista poate continua.

Cel mai recent exemplu, o secvenţă dintr-un lung şir de flash-uri, unele mai fericite, altele mai ne, e reclama la dedeman.  Linia derogatorie care unduieşte ca poteca de munte de la amor la sex, dragoste, căsătorie şi relaţie de cuplu, în general, a punctat din nou. Eu nu aş fi aprobat asemenea execuţie, chit că vine de la McCann.

Să presupunem următorul scenariu. Copilul tău, în vârstă de 4-5 ani, se joacă în faţa televizorului, aşa cum se întâmplă în majoritatea apartamentelor româneşti de bloc. Televizoarele, după 1989, au coborât de pe comode pe măsuţe scunde, special croite ca să asigure unghiul corect de privire de pe canapeaua din sufragerie. Copilul tău, deci, vede o scenă de normalitate din viaţa unei familii. Ea face curat, în timp ce el stă tolănit pe canapea şi se uită la meci.  Uşor enervat, el îi spune să se dea la o parte, sau să închidă aspiratorul.  Apare şi line-ul – schimbă ceva în viaţa ta. Doamne-ajută. Apoi se dovedeşte că acel ceva e o cutie de vopsea. cool. Încă o şansă ratată.

Nu sunt feministă. În familia noastră, exista un split clar de sarcini între mama şi tata, astfel încât munca să fie relativ egal împărţită. În familia mea, el dădea cu aspiratorul, iar copilul, proaspăt avansat la stadiul de adolescent, spală rufe şi vase. Găteşte când nu mă simt bine. PENTRU CĂ LOCUL BĂRBATULUI NU E PE CANAPEA, CU TELECOMANDA ÎN MÂNĂ, ci în familie, participând cu ce poate şi cum se pricepe, damn it.

Iar creativului care a conceput această minunată reclamă îi doresc o pereche care să nu pună mâna pe nimic, ca să nu îşi strice manichiura, şi atunci să vedem cât îi place modelul larg difuzat la ore de maximă audienţă.