dreaming of leaders


Visând la un job de management senior ca la o cale de salvare personală, angajați, antreprenori, organizatori și vorbitori se adună la o academie neformală de conducere.

Încă sub imperiul parcurgerii obligatorii a manualului de business studies de la Cambridge, pe care copilul meu trebuie să îl învețe pentru examen, conversez cu straturile diferite ale compoziției menționate. Copii deștepți, care știu ce vor și vor prea tare. Sau copii deștepți care abia acum încep să se gândească ce vor. Oameni care riscă, oameni care fac, oameni care execută.

E ciudat cum fiecare întâlnire cu curricula neconvențională de studiu de la Leaders îmi produce tot felul de impresii, de fiecare dată altele. M-am obișnuit cu organizatorii, un mă mai minunez că niște copii de douăzeci de ani știu să pună în scenă de la cap la coadă un eveniment. M-am obișnuit și cu inteligența participanților. Dar în discuții, care pornesc de fiecare dată de la o temă dată, și la obligatoriul pahar de bere (mulțumim, Ursus) subiectele se schimbă și văd, la fiecare grup, un interes deosebit pentru altceva. De multe ori mă întâlnesc cu oameni care au venit la un curs de leadership înainte de a avea abilitățile necesare unui manager. Sau cu autodidacți care bat multe cadre bătrâne din eșaloanele de conducere. Dar un despre asta e vorba, în fond.

În fond, e vorba de modelarea profilului conducătorului de mâine, iar abordările lor, unele extrem de mature, îmi dau, ca de fiecare dată, speranță. Oamenii aceștia își conduc propriile business-uri sau conduc departamente în multinaționale, și dacă vor reuși să echilibreze corect inspirația, competența și calitatea de a conduce oameni, putem spune că da, iată, noi am fost generația de sacrificiu, dar ei pot avea o altă țară. Mult mai frumoasă și mai bună.

Anunțuri

o viață în care nu contenești să înveți


Din nou la sursa de inspirație și încredere: ”copiii”, cum le spun cu drag, pentru că ne desparte deja o generație, copiii care vor fi liderii de mâine ai României. În cazul în care mâine vom (mai) avea o Românie.

Organizatorii: o mână de tineri. Participanții, o altă mână de tineri, fiecare cu așteptările lui.  Îmi sună în cap vorbele călugărului lama din nepal: sursa nefericirii noastre sunt așteptările.

Vorbim despre descoperirea talentelor, lucru pe care îl face și programul Leadership School. Pentru că fiecare participant e auditat, astfel încât la săptămâna de antrenamente intensive să vină doar cei cărora le vor fi de folos cele văzute, făcute, auzite.

În fine, să nu o mai lungim, că mă pregătesc să intru și să înfrunt auditoriul 😀

Să ucizi o pasăre cântătoare


Mi s-a întâmplat, prin carieră, să văd cum firme mari angajează top executives de succes, în speranța că vor face ceva bun pentru business-ul lor. Mi s-a mai întâmplat să văd cum, deși au adus nume grele și plătesc salarii care îndoaie bugetele, firma în sine, de la un capăt la altul, nu are niciun fel de dispoziție să asculte ce spune omul ăla scump, la propriu și la figurat.

În cazul fericit, executivul își ia fracul și jobenul și dispare în lumea largă, și lucrurile se întâmplă ca la prima relație de după divorț: următorul job e spectaculos, sexy, intens și în final consumat ca o afidă de o gărgăriță (da, gărgărița e un prădător feroce și mănâncă puricii de pe plante).

În cazul nefericit, în care executivul nu poate pleca din varii motive – că nu are o contraofertă, că nu are siguranță, că nu mai poate să o ia încă o dată de la capăt , ca să păstrăm analogiile din lumea insectelor și a amorurilor, scena e ca la mantis religiosa; masculul a venit fericit, a reușit să se cupleze cu marea femelă, și când e în culmea extazului și i se pare că nimic nu ar putea merge mai bine, harșt. Ea îi devorează capul, la propriu și la figurat. Și, cum lucrurile se învață, în general, din experiență, iar prima experiență e fatală, scenariul se repetă, iar și iar, cu alți actori.

În cazul optim, omul reușește să împingă ditamai elefantul și să îl facă să danseze.

Nu cred că există o rețetă, alta decât o listă clară, cu check points, pe care să și-o facă omul, cu ce vrea de la job, ordonată după importanță. Înainte de conversație, astfel încât să se poată pune întrebările la interviul relevant.

conspirația fluorului


Diverse surse de informație circulă cu insistență ideea că fluorul din pasta de dinți e o otravă pentru procesele spirituale din neocortex. Dacă te uiți pe rafturile supermarketurilor, găsești, cu foarte puține excepții, pastă de dinți cu fluor. Colgate și aquafresh, în covârșitoare majoritate. Bravo organizațiilor de vânzări care au reușit să facă loc mărcilor-mamut…

Dar lucrurile nu se opresc aici și, iată, constat că fluorul e o caracatiță cu multe brațe, dintre care unele au început să fie mai vizibile. 😀

De pildă, tortilla cu fluor. Să te tăvălești de râs, nu alta.  Dacă te uiți la procesul din spatele unei etichete de supermarket, e așa:

1. buyerul decide să listeze un produs și stabilește un preț de raft

2. Un personaj separat, de obicei asistent sau o grupă mică de pe la IT, include produsul în baza de date. Unele organizații au o regulă, de pildă pun furnizorul și apoi produsul. Altele, în mod evident, nu.

3. În toate cazurile pe care le-am văzut, nimeni dintre cei implicați în punerea produsului pe raft nu se gândește cum va citi bietul consumator eticheta. Și deși majoritatea organizațiilor au procese de asigurare a calității și tot felul de certificări iso și tuv, pe etichete aterizează tot felul de greșeli, de la celebra pul(p)ă de porc care a fost în oferta Metro acum vreun an și jumătate la tortilla cu fluor de azi.  Așa îți dai seama de mister. Pachetul spune că înăuntru e flour tortilla. Adică din făină de grâu, nu de mălai, cum e cea tradițională. Buyerul neglijent nici nu se gândește să dea un nume decent, flour se transformă în fluor de la o inocentă greșeală dactilo, iar produsul aterizează în mijlocul conspirației ezoterice…

Poftă bună.

unde s-a dus lumea din Vamă?


weekend pe plajă. Mamaia. Interlopi, tanti cu cearceaful în sacoşa de Carrefour, dame cu mega saci de plajă imprimaţi cu desen de leopard. Între frumuseţea obţinută cu 150 euro şedinţa la aparate sofisticate şi cefele groase ale găştilor de Constanţa, într-un loc în care, geografic vorbind, anul trecut regăseam multe feţe normale, cunoscute de prin sudul extrem al litoralului, genul acela laid back, care nu urlă la copii şi care şi-a educat şi copiii să nu urle, care nu ascultă manele şi duduielile de Kristal, m-am rătăcit.

Şmenarii care închiriază „şezloange” nu se mai sinchisesc să îţi aducă salteluţa şi umbrela, îi doare în cot. în apă plutesc dejecţii suspecte şi plante sfărâmate care nu au nimic de-a face cu vreo algă. mistreţii ne invadează ultimele baricade, mai la nord e rezervaţia biosferei. Vama a murit, sufocată în asfalt şi silicon.

Am fugit la Corbu, acolo încă mai adie a libertate, dar plăteşti preţul lipsei de facilităţi. Unica terasă de pe plajă e administrată de un personaj atât de beat, încât în cinci secunde uită ce i-ai spus. camerele singurei pensiuni au sărit la scoruri de 200 şi peste. Marea noastră neagră şi liberă a dispărut, distrusă de poporul care nu o merită. Haideţi la greci, fraţilor, că ne costă tot atât şi apa e, la propriu şi la figurat, curată.

umbre de normalitate


Într-o ţară în care toate sunt cu fundul în sus, scurte năluciri de normalitate te fac să speri, iar şi iar, că.

Şi găseşti un loc în care oamenii te lasă să aduci o bere, să sărbătoreşti o zi, îţi aduc un suc sau o cafea, sunt tineri şi drăguţi şi se străduiesc.  E o normalitate cu care nu te întâlneşti în fiecare zi. Există.

le plastique, c`est fantastique


Ieri, cald. Floreasca, piață. Caut cu disperare o băutură rece în micromarketul cu macroprețuri și constat cum, la un moment dat, încetează zumzetul și toată lumea se uită fix . O apariție cu picioare lungi, bronzate și cu ochelari Police, vorbind oarecum agasată de persoana de la celălalt capăt al conversației fără fir.

A doua privire, mai atentă. Femela scoate ochelarii și pe ochi se mai văd două smocuri de gene false în locuri nepotrivite. Pungi sub ochi, obraji căzuți dar cel mai spectaculos e felul în care arată buzele. Colagenul sau hyaluronul sau ce naiba și-a injectat în ele a început să se resoarbă pe ici, pe colo. Gura arată ca și cum vreo opt țânțari au avut treabă cu ea azi noapte.

Cobor privirea, sutienul leopard susține doi sâni care, Doamne-ajută, nu au fost operați, dar sunt groaznic de lăsați pentru o fată suplă de douăzeci și ceva de ani. Șortul de blugi montat la celălalt capăt al picioarelor cocoțate pe tocuri arată sub  bronzul scump, de Mamaia, lipsă de masă musculară și celulită, deși – repet – personajul e slab ca un fotomodel.

Contemplu jucăria asta stricată de abuzuri și stilul de viață, de aspirația la o imagine de plastic, și mă întreb unde și când, pe drum, s-a pierdut femeia. De ce fetele astea se cârpesc ici și colo pentru ca bărbatul posesor de patru roți să sărute colagen, să mângâie silicon și să strângă în brațe cicatrici.

out of Romania


Sorbiți de mirajul fugii din civilizație, migrăm spre Făgăraș. Drumul acela minunat, pe care mi-l amintesc atât de bine, șerpuint prin spatele căilor bătute, după Predeal, spre Râșnov, Zărnești…

Vremea e închisă, dar verdele e mai verde decât orice verde de București. Oaza de liniște e undeva, pe lângă Sâmbăta de Sus.

Pentru că am comunicat, ca de obicei, aiurea realizez că nu știu drumul, căbănuța nu e la șosea. Nici pe departe. Iei rondul către Perșani, mergi  pe o șuviță de asfalt care taie ca o cărare câmpul plin de ierburi frumos mirositoare și bine unduitoare și intri în Lisa. Treci de biserică, o iei la dreapta și asfaltul se transformă în drum de țară, încă suficient de drept ca franțuyoaica mea să meargă, încet și atent. Plutim prin ultima potecă de apropiere către poala Făgărașului, trecem de troițe uitate de oameni, timp și Dumnezeu, ajungem aproape de un mic curs de apă împânzit de aluni și …. drumul se strică brusc și capital. Roata din dreapta față răposează la trei sute de metri de cabană și trag mașina în primul loc în care pot să o las fără să încurc pe nimeni. Vila frumoasă, gen chalet, cu pajiște impecabilă și crescătorie de păstrăvi (săracii de ei) șterge amarul insuccesului.

Am intrat, cum-necum, într-un netimp din care nu îi vine nimănui să facă pana. După o zi de meditație, vine și clipa în care chiar trebuie reparată roata. Pornim în ceată veselă către locul faptei. Piulițele strânse la service sunt test de mușchi, până la urma urmei ies. După care roata rămâne înțepenită. Sosesc ajutoare de la viluța în dreptul căreia am lăsat, la răscruce de poteci, mașina între două remorci pline cu stupi de albine. Se trage de o siguranță, se emit tot felul de opinii tehnice. La un moment dat, ”vecinul” zice să îl sune pe frate-său, mecanic la un service peugeot. Îi dau telefonul, facem un număr care începe cu 0049. Service-ul cela, bag sama, e în germania. Ni se spune că trebuie ciocănită roata… Apare barosul românesc, neaoș și necivilizat, așa cum e el, și se rezolvă problema. Asistență avem și de la celălalt vecin, un medic simpatic, mare călăreț de ATV-uri, aveam să îl vedem noroit din cap până în picioare zilele următoare. Îi spun că singurul lucru pe care îl vrem e cianura 🙂 și zice că are…

În fine, roata se asamblează, ceata se destramă, fiecare înapoi la trebile lui. Urmează alte două zile de visare. Dau să plec, în fine, duminică după amiază către București… Îmi cade numărul :))

Doctorul, adevărat Deus ex Machina, reapare de nu se știe unde, pe ATV, la timp ca să ne furnizeze multiubita șurubelniță necesară ca să desprindem și să re-prindem plăcuța la locul ei. Franțuzoaica oripilată de countryside-ul românesc își ia, melancolic și ușor vibrant, drumul spre casă.

așadar, un prieten din Austria, un doctor din Mureș, un telefon în Germania, prietena care ne-a salvat bagajele pentru ultimul sprint, experiența locală și multă, multă răbdare au fost utile pentru nărăvașa mică. Privind retrospectiv, poznașă scena asta în România, în afara ei.

trăiesc într-o țară ciudată


Ultimele zile mi-au dat senzația unei realități dezarticulate. Mall-uri în care nu aveai loc să arunci loc duminica arată ca o zi de luni.

Mărci de cosmetice care altădată spărgeau piața și aveau cumpărători constanți de la un catalog la altul fac sampling. Impecabil, aș zice, și într-un loc în care, la o adică, nu înțeleg de ce nu s-au repezit mai mulți. Cred că scăderea de vânzări se datorează, în primul rând, focusului pe parfum, mai greu de vândut decât culorile delicioase de la Avon, care produc impuls și pot trage după ele produse mai complicate. Oricum, chapeau, doamnelor, foarte frumos.

Mergem mai departe, pe străzi, prin birouri. Da, e iulie. Da, oamenii sunt în concediu. Da, au fost inundații și mai vin. Dar nimic nu poate combate senzația aceea de lipsă de legături între lucruri, evenimente, oameni, senzația aceea de entropie mică și proastă.

Locul: în buricul târgului, pe un city light pustiu. Mai exact, lângă Pizza Hut de la Universitate, unde am primit cele mai proaste frigărui de legume într-o viață de om.  Never mind. mă uit, mă frec la ochi și nu îmi vine să cred. E o pagină scrisă cel puțin ciudat, de niște oameni care au avut bani să o multiplice la xerox, dar ceea ce trage semnalul de alarmă e ultimul cuvânt. Suntem într-un fel de război nevăzut, asta e clar. Cu planeta, care nu ne mai rabdă prostia, răutatea și inconștiența. Cu cei care vor să ne conducă, manipulând. Cu propriile noastre slăbiciuni, care devin din ce în ce mai evidente, e suficient să privești împrejur, în ceata subumană care te înconjoară și sufocă, încet, cu lanțuri, mașini, sprâncene tatuate și teanc de bani în buzunar, scos ostentativ când vine nota de plată. Un asemenea cuplu stătea lângă noi. Ea, platinată, tunsă bob, îmbrăcată ca de la second hand cu haine de firmă, istorisind cu voce stridentă toate contactele sociale cu toate cunoștințele, la fel de submediocre ca și ea. El, tăcut și resemnat, purtând tricoul de firmă peste mușchii umflați de steroid și fiare, gândind departe de pledoaria pițipoancei. Ce caută oamenii ăștia aici, de ce nu există o țară a lor, cu cluburile lor și cu hainele și mașinile lor, astfel încât să pot auzi, din nou, pe plajele fără asfalt acele conversații între actori, artiști, profesori de facultate care te sorbeau în construcția subiectului și a frazei?

Țara asta de aici, de acum, nu e a mea. Mi-aș pune rezervoarele auxiliare ca să dau fuga până la cea mai apropiată planetă locuită.

fabricile de citate


 Semnez condica pe Facebook, cu aproximaţie, o dată şi ceva pe zi. M-am conectat şi cu oameni pe care nu prea îi cunosc. Mulţi din ei sunt cam spammeri.  Dar nu despre asta e vorba, ci despre abuzul de business în facebook, promovat necorespunzător.

Proliferează bula demnitarului de supt poala dealului. Ne dăm cu părerea, copiem citate, le spunem ălorlalţi – consideraţi a priori mai proşti ca noi – cum şi ce să facă. Îmi amintesc un curs de Qi Gong, la care maestrul a spus: „Dacă nu îi consideraţi pe toţi ceilalţi mai presus de voi, puteţi ieşi din sală”. Şi nu e vorba de o degradare ca antipod al mândriei stupide.  E vorba despre respect şi lipsa ideilor preconcepute.

Pe de altă parte, acum, că am tranşat cu învăţatul celorlalţi la distanţă, şi mie îmi plac citatele, în măsura în care sunt servite în legătură cu contextul şi interesele celorlalţi, şi nu ca pastile obligatorii. Am înghiţit de la comunişti lozinci şi diplome cu grămada, după care s-a dărâmat fabrica şi iat-o, ca un phoenix malefic, resuscitată din propria cenuşă, şi mai prolifică decât oricând.

Cred că nu e atât de important ce a zis sau zice ăla sau ălălalt. Cred că e important să internalizăm experienţele şi să ne învăţăm fiecare lecţie apoi, dacă suntem întrebaţi, să ne spunem părerea şi eventual să o legăm de un citat, pentru că altfel ne vom transforma într-o hărmălaie de vorbe goale care seamănă cu imaginea în oglindă a pisicuţei de mall. Dacă dai jos siliconul, colagenul şi ţoalele de firmă te alegi cu o ţoapă incultă.