diferenţa între un proiect şi o agendă….


În continuarea exerciţiului de redescoperire a Sibiului (care îmi reuşeşte de fiecare dată, nu pentru că sunt eu cel mai iscusit explorator, ci pentru că oraşul ăsta e uluitor), ieri am alunecat pe lângă Zidurile cele mari şi în interiorul lor, umbră prin stratul gros de istorie.

Pe străzi stăruia plasticul ce imită zăpada – amintire a filmărilor pentru spotul Orange, şi amintirea merilor din piaţă (aud că a fost pe bune) din spotul Volksbank, care îmi place la nebunie. În jurul nostru se aud tot felul de limbi de pe Pământ, Sibiul a rămas capitală culturală.

Nu zic că Bucureştii nu ar avea cultură. Ceea ce le lipseşte, însă, e modul organizat şi structurat în care se întâmplă cultura la Sibiu.  Oamenii ăştia au o agendă (cea pentru 2012 e în facere) şi un mod articulat de a o comunica. Un mod structurat de a gândi un şir de proiecte.  Şi un alt fel de suflet de la care încep proiectele.

Aş vrea să dau un exemplu despre acest suflet care animă lucruri despre care spunem, de obicei, după ce se întâmplă: uite ce proiect bun. Uite ce idee de succes.

O instituţie publică are ateliere pentru copiii cu probleme. Face terapie în nişte moduri absolut surprinzătoare. ieri ne-am oprit într-un magazinaş mic, mic, ca să luăm nişte seturi de lucru (proprietarele magazinului – de decoraţiuni – au agreat să ofere gratuit aceste materiale de artă plastică pentru şedinţele de terapie alternativă cu copiii autişti, fără să ceară expunerea x, condiţiile y, rapoartele z) pentru următorul atelier, în care se va face „cămara bunicii”: soluţiile sunt inspirate din remediile antice de prosperitate.

Până să plecăm la acest magazinaş, de unde veţi mai vedea nişte producţii, pentru că m-au inspirat, am zăbovit într-un birou unde, aşternut cuminte pe mocheta curată de pe jos (biroul era prea plin de proiecte) stătea desenul alăturat. Mi s-a părut extraordinar de inspirat. Am aflat şi povestea lui. Unul dintre aceşti extraordinari copii autişti, senzitivii lumii noastre nesimţite de azi, l-a desenat. Am urmărit cu gura căscată filmul în care acest desen era încheiat în trei minute. Din motive lesne de înţeles, nu pot prezenta nici filmul, nici numele copilului în chestiune. Dar cred că pot face ceva – şi anume să prezint ideea.

Ideea e simplă. Acest copil, să îi spunem Dănuţ, va desena o carte de colorat pentru copii. Această carte ar putea fi editată de o editură care să scoată un tiraj mare şi susţinută de o agenţie de comunicare care să dea drumul unei campanii pro bono pentru copiii autişti.  Dacă vreţi să susţineţi ideea asta, pentru ca aceşti copii extraordinari să capete instrumente cu care societatea noastră de azi să devină mai suportabilă pentru ei, puneţi mâna de împrăştiaţi informaţia asta, poate găsim editura şi agenţia.

Sau poate vreţi să contribuiţi în vreun fel.

Cert e un lucru. Dacă ăsta e un proiect, imaginaţi-vă agenda acestui oraş în care până şi ciorile zboară şi dorm organizat.

somnul națiunii naște monștri


Trăiesc într-o țară în care știrile sunt ținute de divorțul unei curve de un moșneguț, căsătoria unui model cu proaspăta sa pradă smulsă din mâna soției deținătoare, iar parveniții cu 4 x 4 mă claxonează fiindcă vor să facă dreapta de pe banda din stânga și eu le stau în drum.

Lucrurile care păreau odată foarte simple și clare sunt, acum greu de detectat. Bunul gust e primul care ne-a dispărut. Fincă putem. Șortul de baie purtat pe stradă, cu papuci de plastec. Rochia fără umeri purtată cu bretele de sutien. Bluza albă cu sutien negru dedesubt. Clește de plastic peste un coc de teatru. TRicou cu spate decupat și garnitură de copci pe dantelă ieftină. Multe grătaare de poorc moort. Într-un amestec aiuritor.

Disprețul față de cei din jurul nostru. Mergând de la mâncare stricată, la servicii proaste, la afișe scrise cu nepăsarea și necunoașterea de limbă română a arogantului care nu se sinchisește să controleze un text pe care îl propune clientului, sau care e atât de incult încât nu poate formula un cuvânt corect. Aici, în exemplu, nu vorbim despre o greșeală tipo. Nu, nu e decât o mare mârlănie.

Să continuăm cu mostre de viol al limbii române.

Care e pluralu de la poker? Pokere, normal, frățioare. Incult patronul locantei obscure, incult muncitorul producător de semne . Who cares.

Pentru îndulcire, niște înduioșătoare mostre de publicitare și semnalistică oscilând între arta naivă și faliile temporale. Oricum, sunt mai interesante decât nunțile de un milion de euro cu babuini dansând, reclamele pe care ăștia ni le bagă la sonor mărit ca să ne intre bine în cap și violurile de la ora cinci.

O prietenă bine  plimbată prin mintea oamenilor spunea mai ieri că toate aceste lucruri care ne agresează treptat sunt echivalentul  execuțiilor publice din piețele mari ale Evului Mediu.

M-am simțit extraordinar trei zile fără televizor și laptop. Chiar dacă am dat de cele mai stupide metode de semnalizare =)).

branding regional


În zidurile vechi şi groase ale Sibiului ai parte tot felul de surprize. O plimbărică de o oră într-un fel de nu se ştie ce ritm, pe străzile care urcă şi coboară pe metereze, te plimbă prin secole şi straturi sociale.

Te opreşti, alene, la magazinul de vinuri care nu se cheamă nici Il Vino, nici Ethic Wine, ci Magazin. Mândrul proprietar e PFA, nimeni nu mai e ca el. Nene Costică, chapeau. Îmi pare rău că era duminică, era închis şi nu puteam intra să cunoaştem inventatorul şi produsul muncii, aparent alb, dacă e să privim imaginile.

Puţin mai spre centru, bine ascuns într-o curte interioară, prin care navighezi ca vaporul prin Suez, găseşti un magazin cu un afiş aiuritor. Un magazin de copii. Păi, fraţilor, la cerere de tratamente de fertilitate şi adopţii, trebuia să aveţi reţea naţională până acum!…

Trecem în zona de maximă cultură şi ne delectăm cu ziceri latineşti. La plăcinte înainte, deci. Mulţumim lui Dumnezeu pentru asta.

Culoarea locală nu se lasă aşteptată. Ne izbim de una bucată cârciumă scoţiană, nici mai mult, nici mai puţin. Şi aceea închisă, pentru că nu e sezon, sau e duminică, sau scoţianul economiseşte curent 😀 .

Oricum ar fi lucrurile azi şi orice ar spune firmele sau zicerile trăsnite, tip slogan, ale vremurilor tulburi pe care le trăim, vechile porţi zâmbesc în sinea lor: oamenii ăştia sunt nebuni, efemeri şi noi ştim mai bine care-s lucrurile care rezistă.

Sigur, am întârziat la o întâlnire ca să pozez această din urmă poartă bătrână şi înţeleaptă. Dar cred că e un bun semn de exclamare după toată nebunia, entropia şi schizofrenia prefacerii moderne.

estetică. urât. kitsch comme il faut


Există momente care pendulează între sublim şi ridicol, când te învârţi într-o cacofonie perfectă, creată de o baghetă de artist. Am avut şansa să fug în lume pentru câteva zile, şi am venit cu colecta locală.

Probabil e mai simplu să spui „poze din vilegiatură”, dar insist: am găsit, la o sută de metri distanţă una de alta, două imagini – florile Paştelui, străpunse prin pătura de frunze vechi de anul trecut, şi cea mai urâtă statuetă ever,

dintr-un lung şir infam de străjuitori ai unei fântâni

făcute dintr-o piatră ce seamănă ameţitor cu betonul colorat şi e tapetată cu neşte travertin…

ce mai, arată ca nuca nucii în peretele peretelui.

Apăi, staţi aşa, că mai avem. Străzi vechi de când lumea, pe care nici cărătorul de cobiliţă nu intra în vremile acelea întunecate, pietruite

şi luminate cu felinare tremurânde. În magicul cerc interior al cetăţii, timpul devine mai vâscos şi imobil. 

Îngheaţă coaja caselor, felul în care oamenii se îmbracă, etichetele străzilor, firele şi duzele electrice. Şi acest timp prefăcut şi gros cojeşte pe nesimţite spaţii şi materie. Într-o degradare lentă şi invizibilă, de parcă ar fi băut Apa Morţii, casele şi străzile îmbătrânesc cu o viteză neasemuită. Cu toate acestea, frumuseţea persistă. Totul e să nu te întorci cu spatele la această minune şi să vezi, din nou, hobbiţii de piatră.

kafka, frate.


A purta robe lungi, medievale este amuzant dacă faci asta într-un oraş uscat şi curat. După o zi de tropăială în standul magilor, despre care se vorbeşte în şoaptă în restul pieţei, picioarele sunt extrem de murdare de la tivul robei, care s-a frecat succesiv de tină şi de piele.

În clipa în care vine ploaia, roba se udă şi se lipeşte, rece, de picioarele ude şi ele, se îngreunează, şi o târăşti după tine ca pe o greutate suplimentară. Unde mai pui că mai trebuie să mai te ridici, să sari peste băncuţa pe care şedeai, na. Fă asta cu poalele până la pământ, fără să te împiedici.

Apoi, târând poalele mov prin praf vezi casa calfelor. Clişeul cu băieţi transpiraţi şi tatuaţi, îmbrăcaţi în pantaloni de piele, funcţionează.

Piaţa e plină de fierari, alchimişti, cioplitori în lemn şi ţesători, toţi foarte harnici sub soarele toropit, de fine de august, care anunţă furtună. Săpunuri meşteşugite, lumânări din ceară de albină cu miros de roiniţă, porumb fiert şi migdale toropite în caramel şi vanilie, câte şi mai câte minuni.

Vasele de tot felul se umplu cu mirodenii care se amestecă, leneş, în ulei, pe tocătorul cu roţi solare au rămas ineluşe de chives şi se face seară, ploaie, suficient de ploaie ca să ne rătăcim unii de alţii şi să nu mai găsim maşină.

Alerg, cu pelerina de satin fleaşcă şi roba de mătase lipicioasă şi udă şi rece, după pasagerii maşinii şi, în trecere, un aspirant medieval mă onorează cu titlul de regină şi mă întreabă dacă vrem să împărţim taxiul. Scena e la fel de kafkiană ca proprietarul de restaurant scurgând surplusul de apă de pe parasolarele uriaşe direct în capul mesenilor din vecinătatea marginilor apoase.

Ei bine, nu ştiu unde să mă opresc între dadaism şi suprarealism, cert este că îmi place la nebunie joaca de-a evul mediu. O să plec înainte să fiu arsă pe rug.

Romeo v 2.0, cu muc de ţigară şi mobil


e două dimineaţa  şi cetatea de ev mediu construită în centrul Sibiului a adormit.

după fastuoasele cortegii cu breslele adunate din casele breslelor şi plimbate prin târg, cu prinţul şi prinţesa de rigoare în capul cortegiului, un Romeo de ocazie, cu obligatorie mantie de catifea neagră şi părul frumos prins cu o bentiţă cu fir de aur, fuma un chiştoc vorbind la mobil.

Prezentul a năvălit înapoi în trecut, noi, breasla magilor, am învăluit realitatea în mister, cele două straturi de timp s-au amestecat şi, iată, festivalul medieval de la Sibiu, ne-a făcut pe toţi, pentru scurt timp, fii de breaslă sau admiratori temporari.

frumos, bine făcut, aterizat la timpul cuvenit, îndărătul acesta ne-a făcut cel mai mare cadou: ne-a permis să ne jucăm de-a prinţii, prinţesele, zânele, magicienii, breslaşii. Eu zic că a meritat. Şi mă mai gândesc ce groaznic e să organizezi aşa un balaur cu o mie de cozi, care, pe deasupra, îţi şi mai alunecă din mână pentru că e dat cu săpun.

Aşadar, taximetriştii au dus acasă nobili şi şerbi, beţi sau treji, iar mie îmi rămâne doar să fac un duş şi să mă pregătesc să întâmpin mâine lumea cu leacurile din cristale. Dulce târg medieval.