Avioane, trenuri şi maşini

Este timpul să schimbăm, dramatic, decorul. Din aburul umed al Iquitos-ului, cu arme şi bagaje, mergem în platourile înalte din Anzi. Împărţiţi în mai multe avioane, urmează să ne regrupăm la Cuzco pentru ultima etapă de drum.

Avionul pleacă la zece şi jumătate, aşa că avem timp să lăsăm la hotel kitul de rechizite pentru grupul următor şi să constatăm că nu e cafea în zon de plecări a aeroportului minuscul, cu ventilatoare melancolice, uriaşe. Treaba se schimbă când apar – surpriză – Funi, Oscar şi Toni, care au venit să ne conducă :). Sunt extrem de impresionată de legătura care s-a construit cu aceşti oameni în două săptămâni. Şi lor le-a plăcut mult contactul cu grupul ăsta tânăr şi dornic.

Primul avion ne duce la Lima, apoi ne îmbarcăm direct la al doilea, spre Cuzco. LAN-ul zboară corect, dar STAR-ul cu care pleacă cealaltă gaşcă decolează cu o oră mai devreme – ca la nebuni, ce ne făceam dacă nu veneam mai repede la aeroport?…

La Cuzco ne aşteaptă Richard, care l-a plimbat în 2012 pe I. pe aici. Am aterizat prea târziu pentru trenul care face legătura între Cuzco şi Macchu Picchu, aşa că trebuie să mergem până în Ollantaytambo şi să luăm de acolo trenul. Richard ne-a aranjat transferul cu un minivan tare drăgălaş şi plecăm destul de repede ca să nu simţim impactul aerului subţire care îi face pe mulţi să se simtă rău.

În Ollantaytambo trecem printr-un centruleţ care arată grozav de bine şi ne oprim pe strada lungă, ce duce spre gară. În gară intri cu biletul tipărit şi cu paşaportul în mână. Biletele sunt nominale. Îmi caut o pereche de pantaloni, iau ceva care seamănă cu nişte colanţi, doar că sunt tipăriţi cu modele locale :)))) şi flauşaţi. Dimineaţa e frig în munţi… Vis-a-vis, o pizzerie îi face cu ochiul lui I., şi în timp ce îmi mănânc porumbul uriaş, fiert, cu boabe albe şi mari cât fasolea de la noi, el îşi savurează pizza (pizza în Peru… mă rog…) după care ne ducem să ne controleze nenii ăştia de bilete. Totul e foarte bine organizat, cu locuri şi o trataţie inclusă în biletul de tren: cafea sau ceai de coca şi o prăjiturică.

Mâine e Solstiţiul şi e o nebunie cu biletele de tren şi autobuz. Ca să fii sigur că ajungi la Macchu Picchu, trebuie să îţi cumperi pe internet biletele de acces (noi le-am luat cu mai bine de o lună înainte şi tot nu am apucat la Wayna Picchu, unde sunt permise mult mai puţine intrări decât cele 2500 în sanctuarul principal). De trenuri nu eram siguri, pentru că, la cum zboară avioanele în ţara asta, te poţi aştepta la orice… Dar Richard a organizat totul, cu calm, şi ne vine să ne pupăm singuri în oglindă pentru că am pus deoparte bagajul pentru o noapte – fiindcă în trenurile cu geamuri uriaşe nu ai voie cu bagaj mare. Motivul e simplu: suporturile de bagaje au fost desfiinţate şi înlocuite cu ferestre enorme în plafon, ca să poţi vedea înălţimile ameţitoare printre care te strecori, pe singurul drum spre Aguas Calientes, aşezarea de la poalele complexului. Trenul arată foarte bine şi e doar o parte din pregătirile atente pe care peruvienii le-au făcut ca să acomodeze fluxul uriaş, constant, de căutători care vin aici ca să îşi marcheze punctul obligatoriu de trecere pe harta inimii. De altfel, cu excepţia americanilor din faţa noastră, care vorbesc, ca de obicei, foarte tare, despre subiecte total tâmpite, călătorii de aici sunt de un anume fel.

De altfel, linia de tren e stradă principală aici :), coborâm din tren, traversăm liniile şi iată-ne în hotelul prea scump, ca şi toate celelalte cheltuieli, pentru că toată lumea profită de turistul captiv. Ca să fii la răsărit în dreptul pietrei aceleia de altar pe care cade prima rază de soare trebuie să petreci noaptea aici şi să iei primul autobuz (20 de dolari) până sus… sau să te scoli la trei şi să faci pe jos tot drumul în serpentine, care seamănă, ca pantă, cu Jepii mici de  la noi, iar ca distanţă, dublu pe înălţime :D.

Ne lăsăm microbagajul la hotelul cu cămăruţe extrem de modeste pentru banii plătiţi (avantajul e că sari din tren şi intri în hotel) şi plecăm să mănânce şi ceilalţi ceva. Stomacul meu se revoltă – de la pizza din care am gustat o gură, sau poate de la megaporumb, sau poate de la berea căreia nu i-am rezistat – astfel încât mă reped direct în toaletă, în timp ce restul lumii contemplă meniul, fix de două ori mai scump decât în Iquitos. Îmi comand un lichior de anason pentru reparaţiile capitale necesare şi reuşesc să mă apropii de guacamole. Avocado-ul din ţara asta este delicios: bine copt, gustos, bun pentru o masă întreagă. Şi ei ştiu să îl facă salată, cremă, ce-o fi. Fructul-legumă este stăpân peste masa noastră, nu îi putem rezista. Pe masă apare şi berea – în sticle gigantice – şi lucrurile încep să intre în normal: ne bucurăm de seara asta, anticipăm ce va urma şi sfârşim, frânţi de oboseală, în camera de hotel, cu fereastra deschisă hoţeşte pentru un fum: suntem exact vis-a-vis de secţia de poliţie :))))