Into the Matrix

Prima ceremonie, extrem de diferită de ceea ce am experimentat în călătoria precedentă. Licoarea pare mult mai tare, dar experienţa începe similar: cu vâjâitul energiei în toate canalele subtile ale corpului şi vizualizarea Matricii, sau a Reţelei, care apare în tot felul de forme structural geometrice. Sunt comune hexagoanele şi secvenţele de unghiuri drepte în progresii cu linii de fugă.  Imaginile sunt proiectate cu culori fluorescente pe fundalul întunecat, negru sau bleumarin. De multe ori, intrarea în viziune este precedată de un portal care arată ca o floare – este acea imagine repetată cu obstinaţie, în reprezentările vizuale shipibo – din care ţâşnesc lăstari de lumină care cresc, sau de un şarpe. Ei spun că e Anaconda, dar legătura intrinsecă a imaginilor cu şarpele şi poziţionarea lor în zona cefei mă face să cred că, totuşi, e un fel de a percepe Kundalini, energia serpentină de bază.

Unii sunt înghiţiţi de anaconda, alţii doar o văd – mie mi-a apărut doar o dată, dar imaginile reţelei, ale structurii energetice matriciale, şi cele ale portalului – floare îmi sunt foarte cunoscute. În urechi şuieră fluierături de parcă ai merge cu viteză uriaşă printr-un tunel cu cotituri bruşte, şi totul, absolut totul vibrează.

Prima şi cea mai lungă viziune e, în mod straniu, legată de copiii lui Y. Îi văd ca pe nişte fiinţe fabuloase. Ea e un fel de zână cu părul din fire de aur, o coamă imensă, care vine în faţă, încolăcită peste umăr şi curgând pe lângă gât, iar ochii sunt enormi. El este o fiinţă de lumină, foarte înaltă, cu stele pe umeri, extrem de suplu şi îmi dă senzaţia de putere. Am încercat să îi pictez, ca să îmi amintesc ce şi cum, dar mi-ar trebui o mână mult mai bună ca să pot reda intentsitatea şi frumuseţea imaginilor.

Apoi se dezlănţuie iadul: L. începe să râdă, dispreţuitor, cu o voce care nu e a ei… şi îl aud pe Don Francisco spunând „E o problemă”. Simt negativitatea, densă, plutind în aer, şi ne cuprinde pe toţi o stare de rău şi vomă, ca şi cum am expulza, pe nevăzute, printr-un contact de neînţeles, tot ce e întunecat în corpul ei energetic. Vocea ei alternează cu cealaltă voce şi, de câte ori apare tonul acela rece, gâjâit, arogant, Francisco bate cu maracasul în pământ, de parcă  i-ar spune „taci”. Şi apoi, treptat, treptat, din centrul pieptului ei începe să iasă o chestie uriaşă, verde închis, cu aripi ca de molie, cu fălci şi gheare, colorată de parcă ar avea print de camuflaj, şi are trei metri şi fălcile şi ghearele se mişcă de parcă ar căuta ceva de care să se agaţe. Am cătat o imagine care să semene cât de cât cu chestia… dar tot ce găsesc e destul de paşnic în comparaţie cu senzaţia pe care am resimţit-o când dihania a început să se desprindă. Lupta e încordată. Simt cum nu doar Francisco, ci încă trei alte persoane lucrează pe dizolvarea acestei entităţi negative, şi la un moment dat e absorbită în pâlnia răsturnată care duce Sus, resorbită în Lumină, transmutată, integrată. Urletele încetează şi călătoria reîncepe.

Ca un film dat pe repede înainte, văd un obelisc uriaş, auriu-rozaliu, care difuzează o aură de lumină, şi ştiu într-un fel că e parte dintr-un fel de trusă de instrumente, dar nu am idee ce e de făcut cu el…apoi  văd ochi, mulţi ochi, care apar, fosforescenţi, din marea de întuneric.

Următoarea imagine este cea a unui altar imens, şi ştiu exact de ce sunt acolo, şi ce am de făcut… Şi apoi totul se topeşte într-un inel uriaş, roz, de foc, şi am certitudinea că acolo e şi destinaţia, şi adevărul.

Bâzâitul şi vâjâitul continuă, şi parcă se aud sunete de clinchet de pahare, în timp ce experienţa spiralează înapoi, în jos. Stările continuă, însă, până dimineaţă, şi somnul nu e chiar somn. Ne trezim devreme pentru a povesti şi avem primele conflicte după tensiunile de peste noapte. Percepţiile sunt diferite… ayahuasca a scos demonii la suprafaţă. Pe cei exteriori, dar şi pe cei interiori.

Funi ne pregăteşte chapo, un fel de supă caldă făcută dintr-un anumit soi de banane, foarte ascuţite şi foarte dulci, e ca un smoothie cald, ţine de foame şi parcă mai alină asperităţile. După timpul petrecut în hamace, ne alinăm cu o baie în râu, ceva pictură, prânzul şi îl aşteptăm pe Funi… şi Funi nu mai vine.

Partea cea mai frumoasă în zilele de după ceremonie sunt hamacele, în cele zece cuiburi de tip Avatar suntem împachetaţi într-o frumoasă senzaţie de protecţie şi confort, şi glumim şi povestim. Băieţii sunt răsfăţaţi – unii… iar ceilalţi vor şi ei 🙂 – şi ne răsfăţăm cu head massage.

Formatul în care au lucrat şamanii e diferit, pentru că nu le-am impus nimic. Înainte de ceremonie, Funi şi Francisco au făcut un ritual cu o rugăciune şi un ritual de binecuvântare şi protecţie. Lucrează în perechi: Funi cu mama lui, Cavi. Francisco, cu soţia lui, Maricela, care se pregăteşte să devină şi ea maestră. Maricela cântă cu o voce subţire, subţire, de colibri, dar cântecele ei au o forţă uimitoare.  Suntem într-un univers magic, în care nimic nu este ce pare a fi, iar degetul de lumină al Ayahuascăi tocmai ne-a arătat tuturor ce avem de reparat, ca persoane şi ca grup.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s