Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des găsesc poteci către viitor care, de fapt, închid cercul cu trecutul.
Am petrecut două zile la un curs de aromaterapie, despre care o să spun doar atât: credeam că e o chestie legată de confortul personal, dar constat că e mult mai serioasă. Pe masa mea stau vreo treizeci de sticluţe, din Franţa vin încă vreo zece. Fiecare e sufletul unei plante care ştie exact unde să se ducă.
Dacă până acum alegeam arome în funcţie de stare, intuitiv, am intrat într-o matematică extrem de precisă a efectelor şi capacităţilor fiecărei plante. Am creat primele trei remedii complexe, simt că sunt ceea ce trebuie. Mai mult, aceste lucruri au venit la timpul lor, ca să completeze ceea ce era de completat. Terapiile se aşează, cuminţi, fiecare pe orbita ei: reiki în astral, tehnicile şamanice în eteric, apoi vin lucrurile care conectează în fizic.
Însă ceea ce e important e înţelepciunea cu care – în sfârşit – europenii încep să reconcilieze aroganţa lor de copii răsfăţaţi ai omenirii cu visul străvechi. Regăsesc plantele bunicii în remedii moderne despre care se scrie în studii medicale. Copii fără timus, post Cernobâl, supravieţuiesc perfect echilibraţi, numai cu asemenea metode de terapie. Copiii autişti progresează. Se vindecă cancere şi chisturi. Asist, cu bucuria aceea de copil, la reîntoarcerea la vindecarea holistică şi mă bucur că, în ploaia grecească de martie, cândva, în viaţa asta, am reuşit să pun piciorul pe altarul luminat de lucrarea lui Asklepios.
Pisicka's Book of Life 