la linia de finish

A cincea ceremonie şi ultima s-a încheiat. A fost ca un fel de oglindă amplificată a primei ceremonii: profundă, liniştită, plină de bucurie, o concluzie calmă la toate frământările, vindecările, eliberările din parcursul magic prin care am trecut, unul câte unul Uitasem cum e să stai liniştit pe salteaua ta :)))). Spaţiul tăcut al întunericului este populat de siluete de lumină, care sunt atât de reale, încât, dansând, le ocolim: au aceeaşi consistenţă ca aura lui Toni, într-atât încât nu mai poţi distinge ce anume este material şi ce nu. Cercul de dans este întrerupt şi deformat, pentru că e plin de personaje plasmatice, albe, multe. Sub pleoapele închise apar din nou structurile repetitive, de data asta mult mărite, şi baza este o structură diamantină, tetraedrică, bazată pe lanţuri de carbon care, împinse de o forţă formidabilă, se curbează şi se încolăcesc. Creştetul capetelor oamenilor este deschis şi conectat, în spirale, cu tot ceea ce e viu. Spiralele se transformă in ţesătura iluzorie de lumină în şiraguri de frunze verzi, care parcă se întorc în marii arbori ca să se reataşeze de ramurile imense, populate cu papagali, maimuţe şi miliarde de insecte. O fulgerare aduce cu ea prezenţa plutitoare a unor forme uriaşe, metalice, care seamănă cu vechile pompe de apă de pe străzile Bucureştilor, doar că sunt argintii, perfecte, iar la îmbinarea dintre cele două segmente apar jeturi de propulsie. Plutim, lin, din ceremonie în vis, de data asta totul e foarte fluid. După ceremonii urmează vise foarte vii, intense, de multe ori răspunzând la întrebări de strategie personală sau arătând o altă faţă a unei dorinţe sau relaţii, de parcă cineva ar trage cortina care ne împiedică să înţelegem, profund, trecutul, prezentul sau viitorul.  Noaptea alunecă, încet, către lumina cenuşie şi apoi aurie a dimineţii, şi te trezeşti într-o lume curată, pură, în care Henrietta, puicuţa de vanilie, curăţă potecile din scânduri de lemn de gâze reale sau imaginare, netulburată de trecerea ta, parcă ştiind că ea rămâne şi tu pleci. Mai e doar o zi şi apoi vom urca din nou, în barca lentă, pentru a putea să ne apropiem, încet – încet, de noua destinaţie: solstiţiul la Macchu Picchu. Ziua curge fluid, ne jucăm, din nou, în bucătărie şi amuzăm bucătăresele Shipibo cu o reţetă de orez cu legume, în care strecor seminţe de mărar bio, de la Legume Fericite, şi turmeric. Lumea înnebuneşte de plăcere, mâncarea chiar are gust. Am făcut o cantitate considerabilă, pentru că speram să mănânce şi gazdele noastre, dar ei doar gustă şi rămân la orezul lor, cu supă de peşte şi platanos fierte. Între pictură şi poveşti în hamac (nimeni nu mai simte nevoia să îşi relateze experienţa în ceremonie), ziua curge până spre apus, când punem de ultima cină – de data asta, în templul golit de mantas-urile pe care fiecare şi le-a rezervat în timpul şederii aici. Scot din fundul rucsacului tirbuşonul, care a aşteptat, liniştit, până acum, şi I. desface cele şase sticle de merlot bun, gustos, scump, de Chile. Am invitat lucrătorii, şamanii şi familia. În anii trecuţi, am cedat conceptului Funi de petrecere de final, şi ne-am trezit cu un generator zgomotos şi urât mirositor, alimentând un ansamblu ciudat de dvd, televizor şi boxe pe care curg, întrerupt, melodii salsa pe care localnicii, ameţiţi de la al doilea pahar de bere, le agreează maxim. Deci, cina noastră liniştită, de mulţumiri pentru toţi cei ce au muncit ca nouă să ne fie bine funcţionează mult mai bine, şi ajungem să cântăm :). Toni e invitat la un bis şi e ciudat să vezi cum acest şaman cu o siluetă şi o prezenţă uriaşă în ceremonie e, de fapt, timid. Cavi ne cântă din nou un icaros pe care nu l-am mai auzit până acum, şi le cântăm şi noi cântece româneşti de petrecere, care îi amuză grozav. E o întâlnire caldă şi bună, care nu are nimic din zgomotul şi ameţeala alcoolului petrecerilor săteşti din anii precedenţi, şi simţim că am construit încă un pod de Iubire cu aceşti oameni care ne-au predat, încă o dată, lecţia de cunoaştere profundă a naturii şi a sufletului nostru. Mâine dimineaţă plecăm:  la cinci pornim, ca să avem timp în Iquitos. Sosirea este estimată la 11. Împachetăm rucsacii, şi pare foarte ciudat să ne strângem lucrurile… las pentru grupul următor toate rezervele de rechizite, prosoape, cearceafuri, şi depunem, în comedor, bagajele pentru ca ei să le care la barcă. E greu de adormit, pentru că urmează o despărţire temporară, şi în acelaşi timp simţim emoţiile care preced o Mare Întâlnire.