Mi-am adus aminte de bucurii mici


Ianuarie e pe sfarsite, prognozele meteo se imping in avertismente dusmanoase de ninsoare, iar afara am vazut cateva cristale mici, de gheata, pe parbriz.
Am decis, insa, ca azi e ultima zi de iarna, drept care am dat iama in flori si am cumparat trandafiri, primule, zambile, clopotei. Sunt toate prin ghivecele din sufragerie si, deodata, lumea pare mai suportabila.
Intre luptele cu chiuveta din bucatarie, brusc infundata, si listele nesfarsite de lucruri de facut in weekendurile prea scurte pentru viata personala, comprimata ca un arc de suspensie, am redescoperit, cu uimire si incantare, placerea de a avea o zi intreaga numai pentru mine. Sa fac ce vreau eu. Sa nu trebuiasca sa fac conversatie.
Cumparaturi, cadouri, investigatii prin magazinele de kestii naturiste, apoi,, inapoi, in pat, cu pisica fericita !!
Apele vin inapoi in matca, chiar si instaritzii de ocazie care si-au cumparat, fratzioare, bmw-uri trebuie sa le returneze. Nu mai tin afacerile alea „pe nashpa”, gata cu fitzele.
Lumea urla „criza”, eu vad mai degraba normalizare. Iar in casa mea, cu lumanari aprinse mirosind a flori de portocal si cu pisici lenese tolanindu-se unde bate ventilatorul computerului, miroase a primavara si a haine albastre, de vacanta.

Anunțuri

Paradoxurile sociale romanesti


Departe de mine ideea de a deveni vreun cronicar social. Dar ma uit la ce e imprejur cu interesul stiintific pe care il are un colectionar de insecte, care isi studiaza zilnic cutiile cu victime adormite intru vesnicie in borcanele cu eter si prinse, estetic, cu bolduri specializate in cutiile de specimene.

Iar regnurile, genurile, speciile si familiile dau buzna peste mine tot timpul.

Pentru ziua de azi, trei insecte la colectie. Prima e pe deplin descrisa de masinutza din imagine, imortalizata in chinuitoarea procesiune de dimineata catre lucru, in ceata amortita a Bucurestilor albastrui. Soseaua are doua benzi. Prima e blocata de masini parcate, a doua – sir continuu de masinute chinuite, linia de tramvai pe deplin populata de alte fiare pe patru sau mai multe roti. Tablite de inmatriculare de uniunea europeana…. mai degraba arata ca si cum ar fi fost furate, decat legitime. Un ditamai camionul o ia pe linia de tramvai de contrasens si se napusteste pe langa toata coloana, ca sa o ia la stanga la semafor inaintea tuturor celorlalti.

Si cand cugetam eu cat e de neadecvat poporul asta, in fata mea se infige, alunecand prin dreapta, o Dacie. Locuita de tovarashii cu numele respective. O imagine spune cat o mie de cuvinte…

Actul doi. Ma intalnesc cu o dama pe care nu am mai vazut-o, ca sa fim exacti, din 2001. In 2001, era o muiere interesanta, cu care aveai ce vorbi, combinata cu un nene de la care primea o finantare la fel de interesanta. Intre timp, s-a maritat, a devenit blonda si poarta branduri.
Opt ani langa un barbat inferior. Sau efectul diamantelor asupra numarului de neuroni vii, activi si interconectati. Sau, ceea ce imi spunea odata un psiholog, ca oamenii sunt atat de preocupati de exterior, incat schimbarile de look (mai ales cele dramatice, sub cutitul chirurgului) se transfera la nivel subconstient. Cu alte cuvinte, daca arati ca o Barbie, mai devreme sau mai tarziu ajungi sa te comporti ca o Barbie. Plonjonul in lumea antreprenorului neanderthalian a imprastiat, dupa cum spuneam, sclipiri in fiecare miscare a personajului transportat de limuzine cu sofer istet, care luneca tacut si lin prin sincopele strazilor preapline din bucuresti.
Mov, mult mov, si senzatia certa ca personalitatea si farmecul de altadata stau ingropate sub mormanul de bani ca un strigoi tintuit cu piron si placa de piatra.
Plec de acolo cu un feeling ciudat, dorinta de a ma scufunda intr-o apa curata si bine mirositoare si o oboseala care ma doboara pe canapea, in somn semitreaz, pana la sase dimineata.

Actul trei. Doamna directoare, bruneta, volubila, fermecata de genele barbatului care sta vis-a-vis de ea, intre ei e doar masa de conferinte. El se joaca cu tensiunea, lumea dimprejur e prea ocupata sa dovedeasca utilitatea si productivitatea, doamna asculta cu interes si pune intrebari destepte, dupa care isi pune haina facuta din animale omorate si pleaca, apasand barbateste pasii in cizmele de lac cum aveau pe vremuri, la circ, asistentii dresorilor de cai, cu mica ei suita preaplecata de mercenari care asteapta sa gaseasca un salariu mai bun pentru a putea scapa de sub tiranie.

Colectia mea de nevertebrate s-a imbogatit azi cu un vierme si doua artropode – un paianjen si un scorpion…

Urmuz revizitat


Peisaj de sambata, vizite de weekend. Personaje: eu, ea1, ea2. Ele, pensionare…
Ea1 relateaza ciudatenii sociale de la domiciliu: vecinul bine inaintat in varsta a treia afla ca minunea tehnologica poate fi experimentata. Vine la ea in vizita si – fireste – vrea sa vada un site porno.
Minune mare, omul traieste treziri de mult uitate si o roaga pe pretina cu pricina sa imortalizeze repede momentul, ceea ce se petrece, pe telefonul mobil.
Aici incepe dichotomia: produse ale aceleiasi generatii, cele doua doamne respectabile pornesc o disputa referitoare la caracterul obscen al actiunii. M-a amuzat povestea, m-a amuzat si mai mult reactia. Posesoarea de internet, experimentand toate ale vietzii, il ia pe „de ce nu?” in brate, pe cand cealalta este ultragiata de momentul comic.
Nu vreau sa fac judecati, dar ma minunez cum, traind intr-o epoca atat de tulbure, un amuzament sexual senil poate fi o gluma nostima sau o incalcare grava a poruncilor etice… Si, mergand cu un pas mai departe, de fapt, ce e condamnabil?… unde e linia intre un free spirit si un pacatos?…
Intre parfumul de primavara si mirosul de biblie muceda, ma declar observator impartial si ma amuz de spectacolul absurd al variatiunilor pe aceeasi tema, cu acompaniament de norme sociale.

istorii inecate


O poveste auzita de la alt calator, din alte vremuri, despre taramuri pe care copilul meu le mai poate vedea doar in poze de arhiva, cu o rezolutie tare aproximativa…

Imi amintesc despre discutii cu voce scazuta in familie, in copilarie, cand Portile de Fier se pregateau sa inece un pamant mic, dar istori.
Prietena de care vorbeam a avut sansa sa viziteze insula cu cateva zile inainte sa fie scufundata sub apele Dunarii. Toata lumea plecase, doar un turc batran mai era pe insula, hotarat ca va pieri odata cu pamantul de care era atat de indisolubil legat.

Turcul era netulburat, pregatind o cafea. Si povestea plonjeaza, deja, in mitic, pentru ca – in felul lui – acest om era un fel de magician, care incalzea, incet, cafeaua la nisip, ca sa nu isi piarda duhul, fiarta, si apoi cobora zatul cu cateva picaturi de apa rece. Apoi ciocanea si asculta ibricul de arama la fel de batran ca el, in patru puncte, ca si cum l-ar fi armonizat cu punctele cardinale si ar fi sunat un clopot pentru fiecare dintre acestea.

Cafeaua astfel innobilata isi putea gasi drumul spre tihna cestii strainei care ii calcase pragul, iar turcul, cu ibricul si ritualurile sale, erau, astfel, pregatiti sa intre in neant.

Nu e o poveste trista, nici una revoltata – ci doar o uimire si minunare la intelepciunea omului simplu, adevarat si ramas in legatura cu valorile si traditiile lui adevarate si milenare.

ger, cactusi inghetati si mitocanii back on track


Of, of. Weekend cu luna plina, somn pe sponci si o aiureala de nedescris, ca la drive in, zau asha.

Aseara, o luna cat o tipsie rasarea, galbena, pe cerul imaculat, negru. Enorma. Magica. Sa urli la ea, ca ai de ce.

Azi, un soare minunat, luna in capatul celalalt de cer. Rasarit si apus. Cozi pe pod. S-au intors toti mitocanii, cu masinile lor 4×4, de care M-AM SATURAT PANA PESTE CAP!!!

De ce nu putem si noi sa fim altceva decat un popor de limbrici?… Ne tot laudam cu apuse glorii culturale, dar daca iesi pe strada, iti vine sa iti iei campii.

Un turnulet mic – mic, de fildes… avem… si in general vin la noi toate lucrurile bune… se poate sa ii transmutam genetic pe mistretii astia si sa ii trimitem la scoala de bune maniere?…

elegii marine


Morning has broken. Mai sunt un milion de lucruri de pus in valiza, am dormit trei ore si jumatate si am visat oameni pe care ii iubesc, m-am trezit de parca as fi dormit sapte ore.
Cele doua valize sunt deja destul de pline si mai avem de pus o droaie de kestii in ele, cu rabdare reusesc sa ocup la maximum volumul limitat, uitand papucii mei, care aterizeaza in geanta de rezerva (de data asta nu am uitat-o) impreuna cu puzderia de cd-uri pe care le-am cumparat ca nebunii.
Copilul smarcaie si snifaie, a uitat pe masa la Pizza Hut atat picaturile, cat si pastilele, si singurul remediu decent pe care il mai am in trusa e un Fervex. Cu care se produce un circ complet, sub privirile nedumerite ale chelnerilor, care nu inteleg de ce am conversatii in contradictoriu cu el. El se stramba sugestiv la cana de ceai si pana la urma accepta sa inghita, cu grimase de razi cu lacrimi, cam doua treimi din chestiunea cu pricina.
Ne pregatim sa facem check out, mai avem cele doua tichete de „complimentary drinks” pe care nu le-am executat si vrem ceva drinks for the road. Nota pana pe 31 a fost deja printata, din motive contabile. Un pretext suficient ca sa mi se ceara banii cash, mari ticalosi grecii astia.
ticalosenia continua cu bonurile de bauturi, pentru ca la doza nu au decat sifon Tuborg
Ma rog. Cerem masina, vrem sa plecam pe coasta, inspre Malia, pe drumul vechi, si reusim o combinata intre indicatiile de la Jason si propria noastra judecata, datorata simtului de orientare curent si experientei de opt zile.
Drumul curge, in serpentinele accidentate cunoscute, cu o problema suplimentara – de cate ori te apropii de o biserica, e nenorocire, zilioane de masini parcate pe toate partile drumului si nu stii ce vinde de dupa stanca din fatza…. Lumea e la slujba de Boboteaza, cu sticlutele in mana. Stiu ca nu sre rost sa stam, pentru ca nu avem loc in valiza, iar in geanta de mana nu ne vor permite.
leganat de curbele tari luate cu volan moale si spirit relaxat, copilul, parca sedat, adoarme profund si nu mai vrea sa se trezeasca nici macar cand ajungem pe plaja. Asa ca il incui in masina, la umbra, sa doarma linisitit si plec singura pe malul marii, sa ma uit la apa verde si stancile desenate in penita, si sa scotocesc prin ce au adus valurile prelungi. In afara de inerentele gunoaie turistice, gasesc o lamaie verde care cine stie pe unde a calatorit, oase de sepie, pietre, fireste, de toate culorile, si chiar… o strachina de inox pentru catzei :))
Plajele arata ca intr-o carte postala in lumina soarelui de dimineata. Nisip fin, ape turcoaz, in departare pluteste o barcuta cu panza, complet alba. Intr-una dintre serpentine s-a cuibarit o cafenea, la care ajungi urcand o panta abrupta. E gregory’s, dar ce conteaza, cand ai asa priveliste…
Ciocolata frappe, suc proaspat de portocale (se cam termina distractia asta, ar trebui sa punem deoparte asteptarile, pentru ca savoarea fructului copt nu se regaseste in laditele de portocale pentru suc de la Metro). Iar platesc cash, vezi, Doamne, nu le merge POS-ul… Schema se practica pretutindeni, aveam sa o intalnesc si in Germanosul din aeroportul atenian, si numai indarjirea mea i-a determinat sa faca tranzactie pe card…
Sucul si – mai ales – un Red bull isi fac efectul si Andrei, cu turban in cap si jacheta supersubtire cumparata ieri, fuge de valuri pe plaja, scrie prostii cu batzul pe nisipul ud si arunca cu pietre in baltoacele care cresc odata cu fluxul.
Pe plaja, cu noi, o tanti si un nene, amandoi destul de sportivi (el a si alergat mai devreme) si inotatori. Valurile sunt lungi, trebuie sa fii bun ca sa le faci fata. Apa are maximum 18 grade, desi as zice mai degraba un 16-17, ca pe la noi in zilele bune de 1 mai. Doamna paraseste scena impreuna cu labradorul ei perfect, el se urca intr-o masina visinie, iar plaja ne ramane, toata, noua. Coralul facut praf coloreaza in alburiu apa turcoaz, e soare si bate vantul si miroase a libertate.
Soseaua prinde viata, lumea a iesit de la biserici si se aduna prin masini ca sa se duca, fireste, la cafenele si la taverne. Care sunt pregatite si ii asteapta…
Numai noi trebuie sa ne cam adunam si sa punem benzina. E timpul. E pranz si in loc de un peste spada o sa luam alune si coca cola in avionul de ora 2 de la Egean.
Pe drum, incepe o rafala de ploaie de vara, parca pentru a diminua putin parerea de rau. Cand ajungem in parkingul Hertz ploua deja cu galeata. Nu e niciun suflet aici, ma intreb ce sa fac cu masina, pana la urma respect indicatiile tipului spilcuit care ne-a adus-o si o parchez acolo, traversez iute, cu copil si bagaje, si ajungem prin ploaie (buuuuune canadienele) la biroul din aeroport, unde doamna ia cheia, ne intreaba daca totul a fost in regula, nu semnam nimic… si asta-i. Ciudat.
La check in, dam cu ochii de sconcsul care ne-a asasinat olfactiv in avionul cu care am venit. Acum e mai spalat si imbracat in costum.
Lumea se aduna, incet, pentru cursa de 2, avionul, cu cate sase locuri pe fiecare rand, e plin-ochi. Langa mine aterizeaza o madama gen fata batrana, cu o mie de sacose, genti, ziare si urme de gherutze de pisica pe maini. Ceea ce imi produce brusc un impuls de clementa, desi pe picioarele mele stau toate trasnaile ei.
Zborul dureaza doar trei sferturi de ora, apoi avem suficient timp in Atena ca sa facem shopping – copilu’ isi cheltuieste banii pe un PSP si un joc – , sa mancam sushi la Food Village si sa ne asezam la imbarcare, asteptand avionul care pleaca mai tarziu cu 15 minute pentru ca a sosit tarziu pe aeroport…
Stewardesa nu ma lasa cu blackberry-ul in avion, zice ca e politica firmei, chiar daca jucaria e in flight mode. Voiam sa imi termin insemnarile, asa ma joc pe Tetrisul de pe iphone. Asta nu mai e in politica firmei
In sfarsit.
Aterizare in noapte, la Bucuresti. Mult mai putine lumini decat la greci, si un frig care se lipeste, efectiv, de tine. Un taximetrist prietenos ne aduce acasa, unde e cald (vai, vai, ce nota de plata urmeaza…) si ne asteapta o coditza torcatoare si fericita ca si-a recapatat familia lipsa.
parca nu pot sa me recuplez.
ca, apoi, sa ajung la birou, unde laptopul e indelung prelucrat antivirus, iar eu esuez, nostalgic, la o alta tastatura, ca sa termin ultima pagina de blog dintr-o poveste atat de scurta si atat de suculenta.
Sunt gata pentru urmatoarea aventura.

fotosinteza


Azi ma gandeam ca nu am prins preotul cu boboteaza in casa, si eram putin trista. Cand colo, ne intalnim cu el in… Magazinul de cd-uri! A binecuvantat toata lumea, cu pamatuful de busuioc (proaspat, ca deh, aici suntem in plina primavara) si a pornit, cu icoana, mai departe…

Emblematic pentru o zi „la plesneala”, inceputa cu un drum scurt, dar cuprinzator la un loc care ma ardea: knossos. Desi nu imi lipseste cuvenitul respect pentru nenea Evans, care a dezgropat cetatea si si-a dat cu parerea despre cine si ce facea pe acolo, simpla prezenta in locul acela tulburator, care e ca o falie in timp, plecand de langa cainii prietenosi si portocalii din parcare, trecand prin tunelul viu de bougainvillea care a crescut, tulpini lemnoase intre tulpini lemnoase, si a creat un fel de descindere in infern, m-a facut sa ma gandesc la cu totul alte poteci, rute, practici decat cele pe care le infera englezul fonfanit descris de statuia din mijlocul laturii de vest.
Prima senzatie: locul e muuuuuult mai vechi decat cei 3500 de ani oficiali. Pietrele erodate de siroaie de apa spun mai mult de 3500.
A doua senzatie: fuck sala tronului, fuck odeon, e vorba de doua cai de acces, un nod intre ele, un loc sacru undeva, sus, intr-adevar sunt de acord cu Evans cand vorbim de trei ceva, dar mai degraba o prezenta ternara decat trei oracole sau trei altare. Sacrificii si sange, vadit, nu stiu de ce si cum, au fost vremuri tulburi. Cetatea e mult mai mare si mai intinsa decat se vede din excavatii, iar dominanta este nu masculina, ci… feminina… Imi revine, obsesiv, in minte imaginea figurinei feminine care danseaza, parca, avand un sarpe in fiecare mana.
Pietrele sunt colectionate din altceva, mult mai vechi, mult mai puternic, mult mai elementar.
Iar restul e noroi, piatra, praf, ploaie, care a venit si a sters memorii ale omenirii pe care trebuie sa le reinventam noi, acum, cu ochii in derizoriul de fiecare zi, dar cu inima deschisa catre respectul si adoratia infinita pentru forta uriasa care a croit si a determinat totul. Suntem inca, cert, pe pamantul zeilor.
Trezirea la realitate e dulce-amara, pentru ca Andrei nu a trecut inca de planul imediat, asa ca ma intorc la copiile infidele de ghivece minoice in care cresc, disciplinat, plantele de cultura care se bucura de burnitele trecatoare de ianuarie si de soarele salbatic, curat, frumos, si comand doua sucuri naturale si foarte scumpe la bufetul muzeului, dupa ce, constiincios, am achizitionat in prealabil oarece copii de amulete stravechi din magazinul palatului. Palat. Alta discutie, dar nu acum.
Magazinele laice din fata parcarii mari, dar probabil insuficiente pe timp de vara prezinta reproduceri stangace dupa lucruri pe care nimeni nu le mai intelege. Aleg cateva si ii fac safteaua grecului care tocmai a scos din buzunar niste banuti pentru copiii care colinda, din nou, cu trianglul in ajun de Boboteaza… Daca ma gandesc la muzicile de Craciun care asezonau micul dejun, deja ceva nu se mai potriveste, dar nu-i nimic, mergem inainte.
Ne intoarcem in oras, pe un trafic infernal. Am senzatia ca oamenii de aici incearca sa recupereze intr-o zi tot ce nu fac in saptamana asta de sarbatori (maine e de-a dreptul zi libera) si, ca atare, traficul, inghesuiala, totul e furibund. Facem ingrozitor de mult de la zidurile venetiene de aparare pana la hotel, traseu de cinci minute in conditii normale. Ma ingrijorez putin la gandul ca maine trebuie sa ajung la aeroport, dupa care imi amintesc ca e tot zi libera si, probabil, toti vor fi la biserica atunci cand ne pornim noi, asa ca imi mai vine inima la loc.
Cu ambreiajul incins si nervii asijderea, ne miscam spre mall-ul celebru, zis si unicul, care ne lasa masca la modul negativ: o colectie minuscula de magazinase, doua cafenele si ceva cinema…
Tot pe strazile pietonale ne ducem noi la cumparaturi…
Totusi, se gaseste de o pereche de jeans pentru copil si ceva maruntisuri vanate la reduceri. E clar ca, daca avem chef de shopping, unica directie corecta e increngatura de stradute din apropierea hotelului, asa incat o luam, cu viteza melcului, intr-acolo. In fata mi se baga taxiuri si motociclete care paraie si caraie de parca ar sta sa explodeze in secunda urmatoare, imi sar pietoni mult mai atenti la ce vor sa cumpere din magazinul de peste drum decat la ce au de traversat, Doamne, daca acum e nauceala asta, vara trebuie ca e paralizie totala… Autobuzele abia trec unul pe langa altul pe o straduta care ar trebui, de drept, sa fie cu sens unic, claxoneaza delirant cand dau de vreo masinuta oprita aiurea pe dreapta si tin in urma intregul convoi care emana fum si zgomot.
Scapam de masina, la hotel, cu un enorm sentiment ca viata s-a simplificat. Sus cu pungile si plasele culturale sau comerciale, si fuga inapoi, in orasul care fierbe.
Andrei isi trage nasul din ce in ce mai serios, a reusit, cumva, sa intre intr-un guturai. Din puzderia de farmacii,alegem una – pe prima – si incercam sa gasim remedii cunoscute.
Pai cum sa gasesti humex, coldrex, olynth intr-o tara in care oamenii poarta cizme si palton la 16 grade?.. Cu greu gasim ceva.
Ca rasplata pentru aceasta truda incredibila, cedez la dorintele lui Andrei de a incerca niscaiva junk food in Creta. Balbaielile lui Jason ne-au salvat, mai devreme, de MacD, dar vilutza eleganta continand Pizza Hut nu mai poate fi ocolita.
Totusi, scap onorabil, cu o salata de laptuci cu porumb si rosii uscate, pe langa niste imitatii de paine cretana cu feta si rosii.
Copiii continua sa colinde zdranganind cu betisorul in trianglu, zi de vara pana-n seara. Chiar asa. Andrei nu are nevoie de ceva prea gros peste tricou, eu am luat canadiana subtire doar pentru buzunare.
Dupa ce declinam desertul la pizza hut, usor enervati ca avem pe nota o sticla de apa pe care nu am cerut-o (zero bacsis), purcedem. Bunatati pentru acasa- gasesc dulceata aia formidabila de portocale intr-un fel de alimentara nenorocita care seamana cu bacaniile din copilaria mea si duhneste din cauza cazii de zinc pline cu sare, in care sta pestele sarat… Si masline mici, mici, cretane. Si fructe zaharisite. Mai serios, gasesc cizme, pantaloni sport Adidas bleumarin, iar Andrei -inca o pereche de blugi si o jacheta nostima, cu doua fetze, si cate si mai cate…
Nebuneala maxima e cu muzica, astia au redus la 5 euro bunatatile. Plus ca minorul a decis sa isi ia rap si rock grecesc. Astept cu interes maxim auditia 🙂
Cred ca am cheltuit peste 150 euro pe muzica si peste 500 in total pe cumparaturile de azi… Dar meritam.
Incununarea achizitiilor de tot felul, mai mult sau mai putin hedonist-culturale, este un magazin pe care il pandesc de dinainte de Anul Nou, cu bijuterii elaborate si reproduceri, aceleasi, e drept, dupa obiectele minoice celebre, dar mai ingrijit lucrate. Grecoaica de 50+ care il opereaza imi povesteste cine sunt artistii locali cu care coopereaza. Cumpar inca o albinutza dragutza, amuleta aceea stranie despre care trebuie sa aflu mai mult, un vas care se folosea pentru make up, zic ei, eu zic ca nu 🙂 si doua statuete marisoare, absolut superbe – o zeita inaripata si un cal.
Puzderia de cumparaturi genereaza un balamuc general in camera, si ne trebuie oarece timp ca sa incepem sa asezam prin valize ce e de asezat si ca sa randuim putin entropia maxima…
Dupa atata comotie, trebuie sa ne despaduchem prin cada si sa ne imbracam frumos, vrem sa luam ultima cina la Peri Orexeos… Care se inchide, ptiu, ca maine e sarbatoare, si iar trebuie sa ratacim ca sa gasim de mancare. Ultima data am ajuns la italienii aia penali, dar de data asta am nimerit o taverna decenta. Mancarea, insa, e groaznic de multa si iar lasam jumata
te in farfurie.
Unde mai pui ca distractia e inclusa. Suntem exact in buza pietii, uitandu-ne la ingerii de lumina si la pomii impodobiti cu zdranganelele lucitoare care se balanseaza in vantul cald, nebun, si ne amuzam la culme urmarind cum primaria a reusit sa creeze un minipatinoar pe o bucatica de vreo treizeci de metri patrati, iar publicul inchiriaza patine si se face de ras major. Unul nu stie sa patineze. Dar ce ma mir, pentru ca la ce temperaturi sunt aici, de unde sa stie omul sa patineze??? Unde mai pui ca zilele trecute a nins prin nu se stie ce inaltimi si vestile de la televizor iti arata oameni ingroziti , care nu stiu sa conduca si nici sa mearga pe cele doua picioare cand e alb pe jos…
Urmeaza, in ordine, un indian care vinde muzica si filme. Cumparam 5 filme si 2 cd-uri cu pret total de 30 de euro.
Urmatorul numar e o tanti care zice ca ar fi muta si vinde prostii, ca la noi la mare. Numai ca are un pointer laser pentru prezentari powerpoint, check, si niste brelocuri super simpatice, care se aprind si mugesc in toate felurile, check. 3 euro bucata :))
De desert nu mai e nevoie, in conditiile astea.
Andrei da o fuga pana sus sa duca toate maruntisurile stupide pe care le-am cumparat, ca apoi sa dam inca o tura la internet cafe 🙂
Se intoarce extrem de amuzat, povestindu-mi cum a urcat presat de oarece urgente, ca sa constate ca nu mergea cardul (cred ca banda magnetica e facuta din scuipat de meduza, altfel nu imi explic cum trebuie resetat fiecare card cel putin zilnic). Receptionerul, cand il vede, crede ca vrem ce vrem de obicei – fie sa ne parcheze masina, fie sa ne o aduca din parcare, iar copilu’, jucand pe calcaie, ii tot explica sa ii faca naibii cheia…
Dupa ce toate precipitarile se finalizeaza cu bine, plecam pentru o ultima sesiune la internet cafe. Ma uit, de data asta, pentru ca am timp, la lumea inconjuratoare. Baietzi disfunctionali, care nu vor pune mana pe o gagica decat cand s-o hotari ea sa ii execute, domnisoare care citesc conditiile de admitere la universitati de australia, gameri inraiti si cool, care se apostrofeaza la microfoanele castilor cu care sunt dotati, desi colegul sta exact la computerul de alaturi, si the eternal geeks care tin in picioare toata reteaua si incaseaza cei doi euro si douazeci pe ora.
La usa, o negresa zarghita, imbracata ca prin Cuba, comenteaza doct cu un partener sau auditoriu virtual. Si motoarele zgomotoase si poluante ale trasnailor care gonesc pe doua roti urla langa noi, lipindu-ne de zidurile batrane si gonindu-ne mai repede in camera cea sigura de hotel.
Pun mana pe cartea pe care ma chinui sa o citesc de cand am venit si constat ca nu ma pot opri, desi eram abia la o treime, si ma prinde trei dimineata citind si tragand cu urechea la fosnetul copacilor impodobiti cu cerceii balanganitori de lumina, si la scrasnetul franelor pustimii care se joaca facand curse in inelul din jurul pietii la care da balconul nostru. Comunistii care fluturau mai devreme steaguri rosii si strigau nu stim exact ce in megafoane s-au culcat, dar orasul e viu. Lumini aprinse, masini si oameni pe strada, maine e sarbatoare.

Rock the Greek


Exact asa. Cu Red Hot Chilli Peppers la drum, cautand o craca la vest de Rhetymno, care sa ne duca spre sud, la Hora sfakion.
Pe drum, in afara cunoscutelor standuri cu babutze si portocale la pungi de un leu, intalnim o gramada de capre interesate de cursul traficului pe autostrazile grecesti. Ma rog, high speed street, adica un fel de bucuresti – urziceni cu serpentine mai ceva ca la Poiana.
Jason o da in bara electric si esuam la Chania, Doamne, ce eroare minunata…
Chania e o bijuterie greeasca in care cineva a incrustat o piatra venetiana. Cand cobori la orasul vechi, tot numai stradute si casute mici, ai senzatia ca nu mai esti pe insula cunoscuta, ci in plina Venetie muceda si decadenta. Parcam providential pe un loc liber din spatele autoritatii vamale (gazduita de traditionala cladire trapezoidala din piatra galbuie) si dam cu ochii de ditamai digul, cu fortezza inclusa, care adaposteste portul vechi. Venetie curata, greu de descris, pentru ca oscileaza intre traditionalul cunoscut, un aer de hippie si festivismul duminical al grecimii locale iesite cu catzel, cu purcel la cafenelele de pe malul portului vechi. Pantofii cu toc, ochelarii de firma, gentile lucioase si barbatii in palton contrasteaza evident cu noi, golani in tricou si in adidasi… doar sunt 19 grade Celsius si bate soarele ca primavara tarziu…
Apa e verde, clara, se vede fiecare bolovanutz de pe fundul marii si iti vine sa intri in ea, mai ales ca nu e foarte rece.
Marina e inconjurata de niste foste cladiri, impozante acum vreo cinci sute de ani, dintre care unele au fost convertite cu succes si respect fata de piatra batrana, altele decad demn. Semnaturi de la toate civilizatiile trecute si disparute: un perete de castellino incorporeaza felii de coloane vandalizate de prin ruinurile gasite de antreprenorii vremii la fata locului. Un fost hammam e acum pravalie de bijuterii.
La marginea marelui de arc de cerc marginit de mucedele fatade colorate pastel, un ditamai fortul cu pereti de aparare imbatraneste sub cactusii enormi si pasii moi ai zecilor de pisici gata de oportunitatile oferite de lazile de gunoi comunale, mari si verzi, din plastic. Arcuri pe jumatate dezgropate se invecineaza cu trepte care nu mai duc nicaieri si foste usi de moschei care duc acum la magazine flower power de decoratiuni interioare, cu lampi facute din nuci de cocos, pandantive din melci de sidef frumos strunjiti si cumintiti in lacas de argint, genti impletite din cine stie ce piele…
Scarile in trepte acoperite cu muschi, contraforturile crapate care sprijina ca prin minune incinte cu parfum bizantin ascund trasnai de tot felul, cum ar fi restaurantul chinezesc in care am lasat doua ore si o gramada de bani… Oamenii astia sunt asa dornici de zapada, ca au umplut tot parchetul de scartaietoare macinata
Stupid, in restaurantul oriental scaldat in lumina de soare sudic canta cantece despre sanii ingropate in zapada, iar la intrare sclipesc renii mecanici, esuati ca niste casaloti caraghiosi in peisajul mediteranean. Dar meniul este corect – mai ales ca ii tragem la stretch cu sushi, absolut competent executat, si un pui thai ingrozitor de iute care ii ajunge lui Andrei pana la dinner (ptiu, n-a mancat mai nimic dintre toate mancarurile grecesti de taverna pe care i le-a adus pe masa proprietara blonda si rubiconda…)
Asiaticele se intrec pe sine si ne cadorisesc cu neste mere trase in toate celea, de la camasutza la caramel, si finalizeaza cu fortune cookies. De fapt, primele din viatza mea, si la fel in privintza copilului. Mesajele (le-am pastrat) sunt asa complicate si encodate, incat iti trebuie o viatza de reflectie ca sa patrunzi cat de cat dincolo de sensurile filosofice…
Oricum, cap-coada, experienta e scumpa, dar meritata. Cu burtile pline, incercam sa il provocam pe Jason si sa gasim oarece drumuri locale spre manastiri (sunt vreo trei marcate pe harta) si… surpriza… dupa o serie completa de frustrari reciproce, ne opreste in port si ne anunta ca putem sa ne imbarcam pe ferryboat… Radem ca nebunii in timp ce intoarcem masina pe strada cu sensurile separate de o linie frumoasa de palmieri si decidem sa conducem noi alandala – om vedea unde ajungem.
Si ajungem in cartierul rezidential de middle class, proaspat construit, in care cascam ochii la masini neobisnuit de mari fata de clasa minuscula cu care ne-am obisnuit si care are cel mai mult sens in mediul aglomerat de circulatie de pe insula asta micutza si lipsita de parcari.
Pe drum, aceeasi problema care se repeta, deja, obsedant, de o saptamana – motociclisti absolut dementzi. De obicei, circula cu o viteza care dubleaza limita legala, te depasesc pe dreapta cand esti in oras, dar pe autostrada numai prin stanga. IN mediul asta muntos, plin de serpentine, in care nu stii cand dai de strada uda sau de torenti care au spalat peretele si au umplut drumul de noroi rosu, mi se pare absolut demential sa incerci sa depasesti viteza legala cu mai mult de 20 de kilometri pe ora…
Ma rog. Evaluarea middle class-ului fiind incheiata, ne ducem, incetisor, spre Heraklion, cu decizia de a coti oriunde mai vedem indicatoarele maro, turistice, care arata oarece puncte de interes.
Si, bineinteles, gasim asa ceva cam la 15 km de Chania, pe un drumuletz care urca, iar, cu unghiuri periculoase, in serpentine stranse, pana la o veche cetate, numita Aptera. Ciudat nume pentru o cetate de secol XV inainte de Christos. Ziduri vechi, e patru si jumatate, poarta s-a inchis acum o ora, dar din livada cu maslini plini de fructele minuscule pe care deja le-am gustat putem ocoli gardul si trage cu ochiul. Pe ramasitele cetatii grecesti s-au reconstruit facilitati romane, dupa care prin secolul XII reciclarea de-acum clasica a ridicat manastirea Sfantului Ioan Botezatorul. E un nene grec pe-acolo, care ne ocheste cu oarece ingrijorare, in timp ce iese, in sandalutzele varatice, sa arunce punga cu gunoaie gen cutii de sprite si sticle de apa lasate de turisti, inainte de a se urca in masina si a se intoarce acasa. Oricum, s-a asigurat ca nu suntem vandali saritori de garduri si s-a linistit.
Pe culmea dealului din fata, o cetate cu aspect evident otoman asteapta, dormind, alte vremuri.
Coboram inapoi, in lume, trecand de curti din care izvorasc pisici placide, portocali incarcati de rod si capre cu iezi care se indeparteaza, tematoare, de gardul de plasa cand oprim masina ca sa le pozam.
Pe bancheta din spate, prada, cateva cracute microscopice de maslin, cu fructele acelea mici si delicioase pentru care trebuie atata truda ca sa le transformi din niste boabe amare in ceva delicios.
Drumul de intoarcere e puternic condimentat de copil, care s-a decis sa inceapa sa citeasca din ghidul de conversatie, si este atat de amuzant, incat trebuie sa ma opresc si sa respir din cand in cand. Greaca e cea mai cumplita limba din cate am vazut vreodata, mai cumplita decat rusa, si inspaimantatoare, in complexitatea ei plina de reguli si exceptii. Oamenii astia nu scriu cu semnul intrebarii, ei pun punct si virgula. Un aspect interesant, daca e sa te gandesti la atitudinea lor fata de viatza.
Circul continua cu reflectii filosofice referitoare la frecventa semnelor de serpentine (destul de variabile ca aspect). Concluzia e ca insula asta e plina de serpi si de sinucigasi
Urmatorul episod consta in vanarea de posturi grecesti, pentru ca ne-am plictisit de cd-ul din player, iar celelalte sunt departe, departe, pe bancheta din spate…
Si nebuneala se majoreaza cand in radio urla niste fiiintze care cica ar canta o kestie de genul miau-miau, cha-cha-cha. Intr-atat, incat aproape gresesc banda si intru pe contrasens la primul interchange. Din fericire, redresez rapid, inainte sa imi iau vreo injuratura neaosa.
In fine, ajungem (din nou) teferi si nevatamati acasa, unde Andrei isi probeaza proaspat cumparatul sal arabesc in forma de turban si decreteaza ca va intra in cada cu el in aceasta forma – pasamite, a remarcat cat de bine ii vine.
Ne hotaram, totusi, sa ajungem si la carciuma – dupa un stop over la internet cafe, unde nimic nu merge pe computerul meu – nu incarca bazele de date, nu porneste, nu. Ceea ce se soldeaza cu pierdut 10 minute din ora platita cu doi eurashi si douazeci de centi si cu incapacitatea de a incarca toate cele 150 de poze aferente pauzei dintre ultima operatiune si cea curenta. Nu-i nimic, avem timp berechet in Atena…
Carciuma greceasca la care am jinduit in noaptea de REvelion e la fel de plina, dar se vede treaba ca noi nu suntem la fel de receptivi la porc ca grecii, pentru ca gustam putin din salata ciudatica de buruieni, putin din mancare si plecam, demni. Andrei mai are o punga de painici prajite cu nu’s ce condimente pe balcon, iar mie oricum nu-mi prea era foame, dupa partida de sushi. Oricum, ceea ce e de remarcat e ca oamenii astia se pricep la vinuri si am ajuns sa imi comand ca o camionagitza cate o jumatate de vin alb, pe care il beau singura

Punct si de la capat


Am schimbat, dupa prima experienta de ieri, internet cafe-ul cu unul mai de soi. Mai multe lumini portocalii, un desktop aiuritor, care arata mai ceva ca labirintul lui Minos, gameri inraiti pe la statiile de lucru si hard rock in difuzoare. Ieri am aterizat in locanta prafuita a unui grec batran, care fuma tigara de la tigara si care – cel putin – mi-a oferit, in schimbul compromisului cu atmosfera irespirabila, o tastatura decenta. Ceea ce nu se poate spune azi 😦

In schimb, deh, mouse de gameri, na, trebuie sa facem compromisul.

Sandviciul e aiuritor, dar ar trebui sa o iau, crestineste, de la capat ca sa ma prefac macar ca am putina ordine in cap.

2 ianuarie.

Dupa lovitura de gratie a legumelor la gratar, Andrei are nivelul de energie al unei euglene verzi. Eu ma simt ciudat, dar inca nu rau 🙂 asa ca ne prelingem incet, dupa mai nimic la breakfast, pe strazi si in internetul citat. Vars pozele pe webshots, texte in blog, in doua ore e gata toata bucataria, inclusiv intarzierile datorate lenei din zilele precedente. Andrei e si el exasperat de grec si lipsa de alternative la jocurile din retea si plecam cu 10 minute inainte de expirarea celor 8 euro.

Ziua e incredibila, ca la finalul de aprilie de la noi . Pe strada defileaza tinute mergand de la palton si cizma pana la bascheti, tricou si un fular casual. Coboram, alene, spre port si fort, pe care le-am omis pana acum, din motive de program de deplasari prea aglomerat 😉

Un magazin imi face cu ochiul si grecoaica, la fel ca toata lumea, se repede la mine in greceste. Stai, cucoana, ca nu e chiar asa. Dupa ce resetam limba de comunicare, cu poticneli majore din partea ei, mi se lauda ca are magazinul de 35 de ani, nu ca veneticii cestia, de 10. Intru, pentru ca imi place dragostea cu care sunt adunate laolalta maruntisuri si obiecte de arta. Ni se intinde o farfurie cu prajituri inmuiate in miere si susan, pen’ca a inceput Anul Nou, si oricum suntem primii clienti. Kali Hronia, adica. Mi-a ramas inima la albina cretana pe care am zarit-o intr-o alta vitrina de grec. Andrei a citit la breakfast pe Wikipedia (of, splendida decadere a British Encyclopedia versus ridicarea parvenitilor electronici….) ca albina asta ciudata este responsabila de legatura intre lumea naturala si the underworld. Asa ca decid sa platesc fara sa ma tocmesc (probabil as fi putut economisi 4 euro), greoaica, extaziata, imi indeasa in sacosa un magnet cadeau si isi declara satisfactia pen’ca i s-a facut safteaua pe 2009.

Coboram la fortificatiile venetiene. Pulberaria, zidurile cetatii, fortul de pe dig, marina linistita, cu cafeneaua de coasta de azur si iahturile de sute de mii de coco leganandu-se corespunzator in apa albastra, clara si surprinzator de calda. Esuam o tentativa de inghetata cu fructe in piata cu fantana cu lei, pe care am pozat-o din toate pozitiile si in care am aruncat, spre surprinderea publicului asistent, cate un banut pe 1 ianuarie, si aterizam in camera, unde, toropit, copilul adoarme – si, in curand, si eu. Cand ne trezim, singura optiune ramasa e room service, asa ca ne rasfatam cu branzeturi, paine cretana, salata, sarmalutele in foi de vita cu iaurt si niste paste reparatoare. Nu pot manca prea mult, pentru ca simt venind din spate starea care l-a retezat pe Andrei. Somn cu vise ciudate, pana dimineata, dupa ce am scapat de masa eleganta, pe rotile, exiland-o frumusel pe hol.

3 ianuarie

Planul de acasa nu se potriveste cu socoteala din targ. Daca ieri am ratat Knossos-ul din motive de incapacitate fizica, azi am decis sa incercam Phaestos – sit minoic adevarat,atata doar ca Mama natura are planurile ei.

Harta pe care o tot mototolim de cateva zile are patru feluri de drumuri: galben – schnell strasse-ul asimilat autostrazii; rosu – cam echivalentul judetenei de la noi, apoi portocaliu si alb, despre care ma abtin sa fac comentarii.

Pornim spre sud pe un astfel de drum rosu, care se comporta decent pana la Matala, ca sa ajungem la Phaestos. Ne oprim din goana in dreptul unui sit roman, la cativa kilometri de Matala, ne invartim printree ruine si profitam de manarini, portocali si lamai prin confiscarea cate unui fruct din zonele cu evident surplus :)) Pe drum, am desfacut o portocala si mandarina. Nimic nu se compara cu gustul fructelor culese din pom. In sit, ceva ramas din Odeon, niste table ale legii perfect conservate si o bazilica in care cineva a readus icoanele, mirul, tamaia si lumanarile. Aprindem.

De la Matala spre Phaestos urci un ditamai dealul, cat sa vezi pe urma cum curge toata asezarea de la creasta inaltimii pana la mare… si atat, pentru ca se porneste o ploaie torentiala. Hotarat lucru, lui Andrei nu ii plac anticariile, si uite ca nu se lipeste de nicio culoare.

Plecam mai departe, in ploaie sunt zarzari infloriti – in ianuarie. Alaltaieri, printre maslini zburau fluturi de urzica… Cine a zis ca exista iarna?

Cartea de la hotel zicea ceva de Sithi si asezari pitoresti, incercam marea cu degetul, dar Jason, obtuz ca intotdeauna, alege cel mai scurt traseu spre Rhetymno. Multumim, Jason, pentru ca am avut parte de cele mai spectaculoase privelisti de pana acum. Drum portocaliu, ingust cat sa incapa, cu mare atentie, doua buburuze cat Seatul nostru, curbe, curbe, stanci, viaducte, stavilare, chei, sei. Pamantul gigantilor, in care un deget urias s-a jucat cu formele si inaltimile si le-a amestecat. Navigam printre paduri de maslini pe coastele imposibile, abrupte, stancoase, crescand din putinul pamant rosu. Fiecare pom are la baza o plasa neagra, care se desfasoara peste frunze si in care proprietarii de drept aduna, frumusel, maslinele coapte. Judecand dupa numarul de saci mari, albi, de plastic, imprastiati prin plantatii, plini doar pe jumatate si lasati acolo, e clar ca procesul ocupa ceva timp. Gasim la lucru o pereche de varsta a doua, adunand maslinele de pe jos. Cea mai celebra specie cretana seamana izbitor cu maslinutzele pe care le-am luat de la oliviers & co, din dorobanti.

Coboram din rai, brusc, la malul marii, cu plaja, palmieri si cuvenitul port. in Rhetymno. Pentru cumparaturi. Pauza de pranz la o terasa semiacoperita (nici nu stiu cum sa descriu solutia greceasca de iarna – gradinile din port de pe timpul verii sunt invelite in polietilena si cateodata, cand e nevoie, incalzite cu una bucata incalzitor cu gaz, suficient pentru toate cele cincizeci de mese.

Dupa o experienta reusita, cu o supa delicioasa de peste si niste creveti inabusiti atat cat trebuie si insotiti de cartofi copti in ulei cu lamaie (copilul ceva mai cumintel, cu o carnita cu sos si salata greceasca), iesim pe plaja, la vanatoare de comori. Scoici mici si mari si un tigru. De plastic, mic, portocaliu :))
De cumparat, subtzire. Ceaiuri din plante de munte si ceva fructe uscate.
Cartea de la hotel ridica in aer Diktamo, care ar fi un fel de leac universal. Luam doua pungi :))
Mai avem timp sa remarcam – unii dintre noi, din motive de deformatie profesionala – puzderia de farmacii, care de care mai scoase in evidenta de tot felul de solutii aiuritoare, de la stalpi de neon la casete de stiolex luminate.
La 4 se inchid toate magazinele, asa ca trebuie sa o luam din loc…
Iesim din parcare, intrebandu-ne cum o sa stie grecu cati bani sa ia, daca nu am primit nicio cartela. Ptiu, are dispozitiv care citeste placuta de inmatriculare la intrare si la iesire si afiseaza automat suma…
Decidem o alta ruta nebuneasca, catre o manastire. Drumul spre Heraklion se lungeste astfel cu 20 km si se complica infinit, pentru ca, deja, am invatat ca orice pisc mai vizibil e, inevitabil, pe traseu, si ca sa il urci treci prin tot felul de ace de par, intalnindu-te cu toti nebunii greci care conduc camionetele universal geneve ca nebunii pe drumurile superinguste si prin satele mici.
Culmea e ca au obiceiul sa se opreasca fix in drum, ca sa isi ia ziarul sau ca sa se zgaiasca la vreo vitrina. Ca, pe urma, sa se repeada sa te depaseasca, eventual cand din contrasens, virand din drum lateral, cu claxoane, vine un convoi de nunta…
Apusul e magic, atat de magic, incat manastirea si indicatoarele spre ea dispar in nevazut. Ajungem la Heraklion coborand un drum care seamana putin, ca alura, cu cel de la Cruce la Caraiman :))
Si aterizam intr-o carciuma de mari figuri, pentru o cina subtzire, cu o salata de fructe de mare si o para williams, insotite de inerentul balet al celor doi chelneri care coregrafiaza spectacolul. Loukoulous se cheama… Sub nume, in greceste, un slogan care inseamna ceva de genul „mancaruri mediteraneene” e scris cu cursive si greu de descifrat. Cerem input de la chelner, care ne explica si ne soune ca „e prea greceste pentru voi”. Intr-adevar, daca ajungi sa scrii genseis si sa cetesti iefsis… Andrei se enreveaza si declara inchis aubiectul greaca. Intelept, as zice, ca si sumarizarea Cretei, pe care a emis-o azi: maslini, portocali si farmacii.
Eu, una, as mai adauga serpentinele.

Balamucul de sambata seara e de nedescris, l-am anticipat cand am vazut barurile mai pline ca oricand, dar motocicletele cu motoarele turate la maximum si masinile bubuind rap grecesc din subwoofere depasesc orice inchipuire. Astia ar trebui sa puna sub monitorizare nivelul de decibeli, mai degraba decat poluarea… Albinutzele de la internet cafe umplu cu sarg dozatoarele de junk food cu maldarul de porcarii deversat dintr-o masinutza care a incurcat traficul (dar nu chiar atat de rau, avand in vedere ca intre ea si randul de motociclete parcate in standul special de pe marginea strazii se strecoara, cu o abilitate milimetrica, un alt vehicul care nu prezinta niciun fel de zgarieturi – dovada a uluitoarei maiestrii a soferului in manevrarea in spatii imposibile).

Acestea fiind zise, albinutza cretana se duce la culcare. Bondarul mai are treaba, i-am luat de la receptie voucher de doua ore pe net…

Frumusete si adrenalina


Trezire matinala, cu clinchet de clopotei indieni. Mic dejun rapid, cu legume prajite, legume crude si fructe, si fugutza spre Iera Petra. Azi vrem sa vedem ceva sud si est de insula. Pe drum, disputele cu Marcelul GPS se ascut si Andrei decide sa il inlocuiasca cu mai stilatul si anglofonul Jason.
Drumul serpuieste pe coasta pana la Agios Nikolaos, cu oprire la Gournes, ce-a mai ramas dintr-o alta cetate minoica. Ramasitele sunt triste, peste tot, vezi amprenta cladirilor, dar in rest totul e deja, probabil, stocat prin muzeele de care nu avem niciun chef. Navigam pe drumuletzul spalat de torente, printre maslini, si iesim din nou la sosea, printre ulii flegmatici patruland zona.
Iera Petra e desuet, anacronic, adormit, cazut in uitare… Dupa ce depasesti traseul muntos absolut de balamuc care strabate cea mai ingusta portiune pe inaltimea insulei, ajungi la o moschee care isi face fotosinteza langa oarece palmieri, dupa care dai de „centru” – faleza cu cafenele, un Mercedes din alt veac inaintand ca melcul, o pisica dormind in cuibul pe care si l-a facut intr-o thuya batrana, valurile izbind furios tarmul. Intoarcem brusc capul pentru ca auzim vorbindu-se romaneste. Mai bine n-am fi auzit, personajele sunt cel putin suspecte, ca sa raman in zona eufemismului. Mai incolo, ratacind pe stradutele medievale inguste, aud si muzica populara romaneasca. Of.
Iera Petra nu duce lipsa de vesnicul fort. Bifat. Bem o ciocolata cu inimioara si, respectiv, un suc la una din cafenele si o pornim spre celebra plaja Vai, via Sithia. La pomul laudat, sau – mai exact – la pomii, pentru ca vorbim de o padure de palmieri.
Navgam din nou printre culmi de munti, platouri inalte si inaccesibile care prezinta, ca pe tava, manastiri minuscule in departare. Decorul se modifica si apare un fel de strat gros, uniform, de parca cineva ar fi turnat crema peste rocile sedimentare de dedesubt. Vorbim de metri buni. Unele bucati arata de parca niste cuburi standardizate, semanand cu fetele de bloc cu geam de la noi, au fost croite si asezate in sir pentru niste giganti. Vaile sunt abrupte si putinele paraie au taiat chei in roca calcaroasa. Vegetatie ciudata si puzderie de manastiri. Locul e bizar.
Continuam spre Vai, si cand ma apucase deja disperarea pentru ca nu se vedea nimic in afara drumurilor prin munti si a fiordurilor grecesti de coasta, apare un palmier. apoi cinci. Apoi o puzderie, crescand intr-o vale ferita de vanturile aspre ale Cicladelor. Roci imense rasarind din apa, palmierii pe nisip, marea albastra… peisajul imi aminteste de Plaja.
Nu putem sta mult, pentru ca lui Andrei nu ii e bine. Legumele de la micul dejun au luat cap compas bila si, in scurt timp, ii e din ce in ce mai rau. Ne intoarcem cu un mic popas la o manastire parasita, sigilata, calma in platoul muntos, dupa care intram in Sithia. Jason o da in bara rau de tot si ne trezim pe un varf de deal, langa apartamente in constructie, in loc sa ajungem in centru…
Iar drumul inapoi, in panta, cu spatele, urmat de curbe si coborari pe strazi cu unghi de 45 de grade, aduce inapoi adrenalina. Coboram cu picioarele tremurand de emotie si – unii – de greata si ne infigem in Taverna lui Zorba, unde serveste un fel de Bluto morocanos, dar simpatic. O supa de legume minunata, un peste la fel de minunat… si copilul dispare in decor, biruit de greata. Revine mult mai vioi si se infrupta din pastele cumintzele.
E deja seara si timpul sa plecam. Realizez ca nu mai stiu unde am parcat masina. Si pierdem, fir-ar sa fie, aproape o ora intre doua crize de rau ale lui Andrei si cautari in pieptene. Pana la urma, imi da Domnul gandul al bun si incerc sa refac traseul pe care am coborat, socati, pe stradute, sub privirile interesate ale mosilor si babelor locale. Victorie, gasim masina.
Urmatorul hop: benzina e pe rezerva si nicio statie deschisa in drum. Merg cu inima stransa, economic, mai am de 30 km si Agios Nikolaos e la 65… Ne iese in cale, dupa vreo sapte localitati si disperarea aferenta, un spiridus cu o benzinarie locala, de la care achizitionam lichidul pretios. Ne miscam incet, pentru ca serpentinele nu sunt exact cel mai bun tratament pentru crizele de bila. Intr-un tarziu, epuizat, copilul adoarme si imping pedala la limita legala, adica90, ca sa recuperez intarzierea. Putin dupa 10, cu sfatosul Jason in ceafa, parcam la hotel si ne prabusim, terminati in pat.
Asa 1 ianuarie nu am mai avut de mult…