O zi liberă trebuie fplosită. Am început să ne descurcăm în ţara asta zăpăcită, în care te poţi pierde într-o secundă pe străzile care nu au nume. Aşa că negociem vitejeşte şi, contra sumei de 18 euro, tocmom pe o zi un taxi care sî ne ducî la Nagarkoth. suntem în veşnicul Suzuki Maruti ciufulit, de data asta condus de un dene care zice că are 44 de ani şi arată de 54. Căsătorit, cu doi copii de nouă şi treisprezece ani, munceşte ca un rob de dimineaţă până seara. A lucrat şapte ani în Arabia saudită ca şofer şi doi ani în Qatar, dar era prost plătit – echivalentul a 200 de euro, care aici suntarhisuficiente, dar acolo nu. Vorbim despre politică, fireşte, şi impozite. În engleza în care f e înlocuit cu p şi ch cu ţ, îmi spune că doar impozitul maşinii e 25.000 de rupii pe an. adică un sfert din zilele lui de lucru se duc pe impozit. Oftează privind la motociclete, e clar că şi-ar dori una, dar nu îşi permite să scoată una sau două mii de euro din buzunar ca să o poată plăti. Cred că e mai bine aşa. Moda motocicletei a vărsat în Kathmandu peste 400 de mii de asemenea vehicule, care ridică praful, poluează şi produc zeci de victime zilnic. Balamucul e garantat.
Sunt resemnaţi cu guvernele care se schimbă o dată la şase luni, îşi iau şpăgile şi pleacă să îşi facă rostul şi casa în străinătate. Drumurile sunt catastrofale, ţara asta, cu deficit de curent de 11 ore pe zi, are surplus de apă dar nu şi de hidrocentrale, iar măsurile eco de ochii lumii, cum ar fi interzicerea tuk-tuk-urilor pe combustibil clasic şi înlocuirea lor cu cele pe gaz, sunt doar praf în ochii lumii. Mai mult praf.
Se construieşte o autostradă care a face legătura între kathmandu şi bhaktapur, mergând apoi, probabil, spre ieşirile din ţară, dar cine ştie când va fi gata…. Şi aşa, se vând mai multe măşti de praf
Drumul spre Nagarkhot urcă, fireşte, orezăriile sunt populate cu grâu aproapecopt, legume de tot soiul şi prima recoltă, lentă, de orez. Toate acestea vor face loc celei de a doua recolte de orez Pulao, care va creşte ca în poveşti alimentată de musoul de iunie şi iulie.- Măcar atunci nu mai e praf. Prin culturile neerbicidate ridică nasul, obraznice, florile de muştar.
Orezăriile dispar şi vedem sate cu multe animale şi bidoanele de colectare a laptelui. Bivoli, vaci, capre, păsări. Aflăm denumirile nepaleze (bivolul şi capra au, cu siguranţă, rădăcină comună cu cuvintele din limba noastrp. Apo intrăm în lumea tigrilor şi a pinilor. În aceste păduri cu bambuşi enormi, asemenea celor de prin filmele cu arte marţiale, cu pini care par făcute din fire de m,ătase, noi, sătenii aud noaptea răgetul tigrului. Niciun om nu a fost atacat aici, dar în Chittawan – parcul pe care nu îl putem vedea din lipsă de timp – au existat victime omeneşti. Pantele abrupte ale muntelui, complet împădurite, par neospitaliere pentru tigru. Şi totuşi.
Drumul se îngustează şi urcă până dispare asfaltul şi ajungem pe o potecă de munte un pic mai lată care duce, la propriu, într-un cuib de vulturi. Nagarkot e o aşezare protejată UNESCO, un mare fort, care a fost parţial restaurat şi transformat în hotel de lux. O clădire principală, cu toate funţiunile necesare, plantată exact în culmea muntelui care priveşte dinspre sud-est toată linia muntoasă a Himalayei, e înconjurată de grădini sofisticate şi mici viluţe-bungalow, fiecare cu grădiniţa ei. Frumuseţea şi armonia acestui loc sunt copleşitoare şi justifică pe deplin preţurile duble (ha-ha, trei euro pentru un fel de mâncare) faţă de orice restaurant bun din Vale. Deasupra noastră, zeci de vulturi cu aripile purtând, parcă, ochi pe ele se rotesc deasupra ghivecelor cu flori de toate culorile şi a aranjamentelor aproape zen de copăcei şi tufe, bonsai şi plante pitice. Flutură rar din aripi, speriind toată păsărimea mică, ascunsă mâlc prin copaci şi mai interferează, când şi când, cu croncanii obraznici. Comunică între ei prin fluierături uşor ciripite, un limbaj misterios pe care noi, cu tălpile lipite de cărămida ordonată a pavajelor, parcă prinzând rădăcini, nu îl putem înţelege. Dar aripa vulturilor, mai aproape de creste şi de soare, e încărcată cu o magie de care nu te poţi desprinde. Când aterizează în copacul-tabără de bază, siluetele lor seamănă cu nişte omuleţi aduşi de spate, bătrânei atotştiutori.
Un loc de rămas pe veci, ăsta e fortul. Dar trebuie să plecăm mai departe, şiferul ne roteşte, din nou, pe curbele mici, grele şi abrupte şi plutim până la următoarea oprire: un alt club, ude ni se lipesc mâinile de pietre frumoase şi bijuterii iscusite, cadouri pentru cei de acasă şi muzici ciudate, nepaleze. În faţa clubului, o stupa mică păzeşte steagurile de rugăciune budiste şi vasul larg, scund, de ceramică, plin cu apă şi flori proaspete, dăruite ca ofrandă spiritelor de aici şi de aiurea.
Nagarkhot are un farmec de mn de o lună de miere, dar vreau mai mult. Trecem pe lângă copiii care vpr să ne vândă mănunchiuri roşii de flori de rododendron, culese cu trudă din copacii de pe pantele neprietenoase, trecem şi de ţăranii care ne oferă ţipari evisceraţi şi puşi la sare, lungi de mai bine de un metru, de camioanele colorate strident, care aduc mărfuri ieftine din China, ca să ajungem din nou în Tamel, pentru cumpărături şi o masă mai cal umea, în OR2K, restaurantul vegetarian care ne-a plăcut aşa mult. Vânzători ambulanţi, atm-uri, exchange, lucruri care nu au nicio legătură cu cele de dinainte. Şi nici cu cele de după, pentru că aici, în Kathmandu, în jurul marii stupe se întâmplă mici miracole. O româncă s-a rătăcit, iar călugării mănăstirii mari şi roşii de lângă stupa au găsit-o, au ghidat-o, au adus-o înapoi. Nu vorbesc nicio limbă în comun, s-au înţeles la un alt nivel.
Iar după această păţanie şi lecţia „se poate”, te trezeşti într-o dimineaţă ceţoasă, rece, de primăvară şi cobori pe pământ, unde călugărul bătrân, cu mărgele de os, vine şi îţi dă o mala şi, în aroma de chapati copt în bucătărie, mai scoate din micul săculeţ un medalion cu Buddha şi un templu sacru. Oameni care, din puţinul pe care îl au, îţi dau şi ţie.
Lângă tine, un călugăr din altă mănăstire se roagă pentru binecuvântarea mâncării, orez cu lapte şi fructe uscate, in castronul plin, aburind, şi rugăciunea lui te opreşte din toate cele. E ca o poartă de intrare în alte lumi, care curbează şi ondulează realitate din jur, iar lucrurile se amplifică atunci copiii din sala de clasă, spălată şi răs-spălată după inundaţia cu noroi roşu adunat la baza rezervorului de apă, încep să cânte ceva care răspândeşte parfum vechi, oriental, o incantaţie lentă pe care ai putea, la fel de bine, să o auzi în Polinezia.
Trăim într-un ţinut al minunilor, fie ele mari sau mici.
Pisicka's Book of Life 