14. Craniul – potir şi pălinca – nectar, biscuiţi şi banane

Dacă există o cultură în care extremele să fuzioneze cu nonşalanţă, aceea este cea tibetană. După ce am întâlnit aşa-numitele zeităţi fioroase, care arată de îţi vine să fugi, dar despre care ni se explică ce buni păzitori şi îndrumători sunt, azi este rândul unei iniţieri foarte, foarte speciale.

Maestrul obişnuieşte să invite alţi maeştri, ca să ofere iniţieri vizitatorului dornic. Astăzi, după paradoxala întâlnire cu guruji, indianul bătătorit de esoare, urmează încă un episod.  întâlnim un călugăr-maestru dintre cei care parcurg traseul între Bodhgaya, capitala mondială a lansării bunelor intenţii pentru Pământ, şi Tibet. Maestrul Chimee ene va oferei o iniţiere Guru Rinpoche venită pe treadiţie terma:  spre deosebire de învăţăturile kama, transmise oral direct către discipoli de la Buddha sau Guru Rinpoche, terma  este o categorie de cunoştinţ ascunse, aparţinând fondatorilor Vajrayana, elaborate şi ascunse în locuri secrete pentru ca discipolii din viitor, în vremuri întunecate, să le găsească la momentul potrivit şi să le folosească. Aceste comori spirituale sunt vânate de o categorie specială de iniţiaţi, terton, care au fost binecuvântaţi de  Guru Padmasambhava pentru a putea duce la bun sfârşit căutarea şi diseminarea acestor învăţături secrete.

Iniţierea nu se desfăşoară în sala principală a templului, ci în cea mică, unde facem noi puja de dimineaţă. La fel de ornamentată ca şi toate celelalte săli rituale, această cameră imensă, în care stau, cuminţi, lângă perete două vitrine uriaşe, pline de scrieri aşezate fiecare în micul ei paralelipiped,  are o latură întreagă plină de statui mari cât un copil de şase ani. Altarul, bogat ornamentat, este străjuit de Thangka superbe.  De-a dreapta şi de-a stânga altarului, două şiruri de perne-salteluţă fac şederea mult mai suportabilă.

întâlnirea de dimineaţă, de pe terasă, nu a fost urmată de ceai, cum a fost cea de ieri. Stând pe pernuţe şi scaune în interiorul colonadei de la etajul al patrulea, am fost informaţi că primim astăzi un cadou. Ne pregătim cu eşarfa şi donaţia pentru maestrul care urmează să ofere iniţierea şi purcedem la un ritual extrem de straniu, în care eşti conectat cu corpul, vorbirea şi mintea lui Guru Padmasambhava, simbolizate de craniul-potir, decorat înfiorător cu creste de unt, care arată exact ca şi cum ar fi o uriaşă gură deschisă la 180 de grade. În craniu se află un concoct dulce, generic identificat ca nectar. Master, îngrijorat de igiena procedurii, decide să dezinfecteze vasul şi lichidul cu… pălincă primită ca ofrandă :D, astfel încât când primim din craniu în palme lingura de nectar, e un cocktail ezoteric neasemuit.

La finalul ceremoniei, sportul aruncatului cu orez îl determină pe Tsultrim, care asistă, impasibil, la un lucru pe care, probabil, l-a mai văzut de multe ori, să tragă bobârnace boabelor care au aterizat aproape de el, în lunga aşteptare a încheierii ceremoniei 😀

S-a făcut prânzul, decidem să rămânem la ceremonia de ora trei – ganachakra – acea slujbă de ofrandă extrem de abundentă în băutură şi mâncare, nu pentru alimente, fiindcă deja ne-am săturat de biscuiţii cu cocos nepalezi, ci pentru că e o ceremonie foarte puternică.

Toba mare face ce face clopotul la noi: bate, din ce în ce mai tare şi mai frecvent, anunţând începutul ceremoniei. Călugărul responsabil cu această alarmă nu are mai mult de cincisprezece ani şi faţa lui arată de parcă în spatele ei sunt o mie de ani de înţelepciune.

Suntem puţin descumpăniţi: în mănăstire au rămas vreo doisprezece călugări oficianţi, restul mulţimii incantatoare a plecat la Bodhgaya. Amploarea slujbei, din punct de vedere al spectacolului, este mult diminuată, dar dacă te laşi să pluteşti pe aripa bătăilor ritmice de tobe şi a intervenţiilor cu trâmbiţe şi melci şuierători între reprizele de recitare hipnotică, începi să intri din nou în acea dimensiune străvezie, transparentă şi totuşi foarte prezentă, pliată peste realitatea noastră solidă. Şi parcă din dimensiunea aceea răzbate un plâns de femeie tânără, cu copil în braţe, suflet pierdut între tărâmuri şi sosit să primească atât de necesara hrană din ofrandă. PRintre noi dansează ligheanele curate de scârţâie şi pline cu dulciuri şi fructe. Profitând de absenţa maestrului, micii călugări care fac turul cu ofrandele se ţin de ghiduşii: servesc fructele către colegii lor cu pase iscusite de la trei metri, nu mai ocolesc, reglementar, rândurile pentru a trece mai departe cu ofrandele, ci sar cu o agilitate şi o eleganţă peste obstacolul băncuţelor cu spătar, lucru care denotă îndelungul exerciţiu :))

Aş duce acasă biscuiţii care nu se strică… dar ce o să spună cei de acasă dacă le dau un asemenea biscuit? Chiar dacă le-aş spune că analogia cu anafura noastră e completă…

După ofranda propriu-zisă, se adună câte o fărâmă de resturi lăsate înadins – unii au lăsat un biscuit, alţii o bucăţică de banană şi tot aşa – , iar cu acestea se face ofranda finală.  Ceremonia a durat aproape două ore, nu ştim când a trecut timpul, dar eu, una, mă simt ca un vas preaplin şi decid să nu mai stau şi la ceremonia focului care urmează, ci, mai degrabă, să o iau la o plimbărică în pas lent, pentru digerarea celor întâmplate azi.

După amiaza caldă şi prietenoasă îmi aminteşte că acasă, în bucureşti, munţii de zăpadă au trei metri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s