de ce ne trebuie artiştii

Îţi aduc, intempestiv, cu forţa bolovanilor prăbuşiţi de pe munte, sentimente şi senzaţii pe care nu ştiai că le poţi avea. Sunt nebuni, insuportabili, antisociali, răsfăţaţi, geniali.

Sunt tot ceea ce noi, ceilalţi, nu suntem, şi de aceea îi iubim atât de mult. Uneori îi descoperim în colţuri neştiute de lume.

Sufletul lor e pe masa noastră, deschis ca o carte, gata pentru toţi cei care vor să citească. Şi în tot demersul ăsta dement, de autosacrificiu şi dăruire continuă, asurziţi de muza care strigă la ei, au timp să îşi amintească să revină la noi, de câte ori îî acuzăm că ne-au uitat.

Fireşte, e rândul poveştii, pentru că nu avea cum să lipsească. Într-o altă viaţă, pe o altă spiră, într-o dimineaţă limpede, limpede de vară, un mal de mare gol, sălbatic, al nostru, torţele de peste noapte, care arseseră sub luna plină, înfipte în nisipul ud, stinse. Focul mocnind.  Soarele răsare şi în murmurul de sex lounge apar doi delfini, perfect sincronizaţi în apa uleioasă, calmă, de culoarea portocalei de Sicilia, care îşi execută dansul şi dispar la fel de misterios cum au apărut. Momentul acela de farmec perfect, irepetabil, a ţâşnit din memorie ca un zăcământ de petrol înţepat de foraj, pentru că acelaşi tărâm a născut o altă poveste, neguroasă ca sufletul slav, la fel de puternică, deşi  – poate – departe de serenitatea şi plenitudinea pozei din memorie.  Şi ceea ce e minunat e că omul se poartă nu ca un dvd player, ci ca un univers prăbuşit în el însuşi, pentru că o dată cu imaginea au izvorât şi torentele de senzaţii de altădată, stârnite de norii şi vântul fotografiei alb-negru.