Ce ar face acum Iubirea?

Dimineaţă lentă, după furtuna nocturnă. Nimeni nu a putut dormi cum se cuvine. Cobor la computer, îl găsesc pe I. deja acolo. Nicio surpriză.

Ne instalăm, în creierii dimineţii, în micul salon de dejun, cu un suc de maracuja cumpărat aseară… şi cu sticla lui de chicha pentru care a făcut o pasiune. Poveştile de la breakfast curg, suntem toţi cu rucsacii plini de senzaţii. Vreau să iau încă ceva pentru copil, el, la fel, plecăm solo în oraş, să ne plimbăm pe faleză. Găsim o aglomerare de mici magazine,  de unde pescuim nişte mici cadouri, apoi ne oprim la restaurantul englezului decadent, momiţi de şezlongurile confortabile şi de ideea de ceai-cafea :D. Stăm acolo, cu faţa la uriaşii bananieri şi la râul înrourat de orele dimineţii, şi patternul închide complet un ciclu început în altă viaţă, pe Promenade des Anglaises. La fel, la fel, la fel. Doar că bărci, zambile de apă, râu, şi totul e mult, mult mai intens.

Mâncarea şi băutura „normală” mă fac să mă simt ciudat. Mă doare stomacul de la ele, cu tot cu Arcaneo. La masă se apropie un copil care încearcă să ne vândă brăţări. Cumpărăm două, pentru că vrem să aibă bani de mâncare în dimineaţa asta. Lângă noi, un bătrânel ciudat, fost hippie, acum în refacere după o malarie şi patruzeci de kilograme pierdute, pălăvrăgeşte despre viaţa lui aici şi în junglă. I. nu îl opreşte, pentru că nu avem nevoie de dialog verbal. plutim în frumuseţe, totul este perfect. După lecţia de proprietăţi în junglă, ne urcăm în trotineta pe trei roţi, vrea să îşi ia tutun din piaţa şamanilor. Vânzătorii de mapacho au toate trăsnăile – cu şi fără arome. Pachete uriaşe de tutun din care taie, cu precizie, tăiţeii subţiri cu o ghilotină extrem de ascuţită, se transformă văzând cu ochii în  ţigări rulate în hârtie. Îndemânarea e incredibilă. I. se răsfaţă, îşi ia una, alta, cedează tentaţiei trabucului şi primim unul cadou. Aprins pe drum, învelit în hârtie subţire de trestie de zahăr, trabucul creează un fel de intimitate ciudată în spaţiul mic al pieţei, unde trecem pe lângă păsările sacrificate, pe lângă peştii ciudaţi, tăcuţi în pasajul veşnic, pe lângă standurile cu îmbrăcăminte şi încălţăminte. Îmi iau o pereche de şosete curate pentru avion. Băuturile se vând în pungă cu pai, ne luăm chicha (fireşte) şi tranzităm înapoi, spre hotel. Un ochi râde, unul plânge.

Pe mână mi-a apărut un semn ciudat. Seamănă izbitor cu unul dintre simbolurile angelice. Greu de văzut printre ciupiturile de ţânţar, dar distinct.  Este semnul de uniune sacră din setul Zibu. Tranzitul lui venus îmi scrie în corp.

Bagajul e jos, mă duc, cu inima strânsă, să îmi iau rămas bun. „La urma urmei, sunt 14 vieţi”, spune el şi suntem, din nou, unul, în camera îngheţată, el capitulat, eu gata să plec, gata să rămân. O să îi scriu…

Cobor, T. vede tulburarea şi mă întreabă unde e, ştie, ştie, plânge şi ea, nu ştiu dacă vede mai mult decât mine. Sigur vede intersecţia, mă întreb doar încotro se duc acum drumurile… unul la Cuzco, altul la Bucureşti. Mă urc, în aceeaşi stare de imponderabilitate care stăruie de mai bine de o săptămână,  în trotineta care mă duce împreună cu un alt cuplu dărâmat la aeroport. Ea îl conduce pe el. Unul în State, unul în Mexic. Ciocnirile astea karmice sunt greu de dus. Plecăm cu toţii spre o destinaţie clară, doar că nu ştim care este aceea.

Aşteptarea avionului ia sfârşit şi zburăm peste nori, cu localnicii care îl disperă pe steward fiindcă nu îşi închid telefoanele mobile. Zbor cu E., tăcut şi liniştit ca de obicei. Vorbim despre relaţii, are senzaţia că dacă se lasă dus de fluviul sentimentelor acum s-ar putea să îşi încetinească dezvoltarea. Ştiu că nu e aşa, dar nu pot să îi transmit nimic la nivel verbal, creierul meu pluteşte în miere.  Mintea fuge înapoi, la dialogurile epuizante de azi noapte, din astral… Femininul curge în valuri, îmi amintesc debrieful pe care i l-am făcut lui I., care întoarce ochii verzi, oneşti, către mine şi întreabă: „so we can have sex now?”. Nu, nu putem. Nu acum.

Donez 10 soles rătăciţi prin portofel pentru programul UNICEF din Peru. Mă bucur că linia asta aeriană strânge bani pentru copiii amărâţi. Anzii au şi apărut şi intră în fotografie, pe Blackberry, înlocuitorul aparatului înţepenit de umezeală.

Îmi revin în minte lacrimile din ochii lui T. şi spusa: „We have a soul contract”. Chiar aşa, cum se poate să se întâlnească două fiinţe eşuate de prin businessul mare, una dinRomânia şi alta de la Muntele Shasta, în jungla din Peru pentru lucru energetic?… Sigur avem un contract, peste nouă vieţi, e drept, nu peste 14. depinde doar de noi să îl respectăm.

Inima mi-e plină, un ochi plânge, la propriu… sper să nu fie o conjunctivită. Îmi iau la revedere de la Marea Inimă Verde a Pământului şi de la minunile pe care mi le-a dăruit.

Ora şi jumătate de zbor, punctată cu o cutiuţă cu o napolitană, o ciocolată şi nişte biscuiţi, se încheie. Aterizăm. E. e tăcut, puţin înverşunat, de parăcă ar fi capital să se ţină de un anumit plan. Îl scutur, îl încarc în taxi şi plecăm să medităm pe malul Pacificului. Simt că voiajul ar fi fost oarecum incomplet (Doamne, ce dementă sunt) fără Pacific. Sunt cu ghiozdanul plin de pietre, am văzut patru feluri de pescăruşi , dintre care unul e gri închis, ca ţărmul, şi apa mi-a intrat în adidaşi, udându-mă până la glezne, dar e caldă.

Taxiul impecabil face cale întoarsă pe lângă ţărmul înalt, în care se văd straturile geologice sedimentare, ancorat cu plase (bănuiesc că se sfărâmă şi curge tot timpul peste şosea) şi ne înfigem în internet cafe, la aeroport, să ne refacem legăturile cu lumea. Contra patru soles, aflu ce e de aflat – dar parcă toate aceste ştiri curg printr-o realitate paralelă.

Cozile sunt interminabile, procesarea e infernală. Durează mai bine de o oră până treci prin check in, graniţă şi securitate. Nu am timp de shopping. De altfel, am făcut tot ce trebuia în direcţia asta.

Avionul e, din păcate, plin. Lângă mine, o gaşcă de ucraineni. Eh. voi picta, am avut încă o viziune cu un portret de lumină… trebuie pus pe hârtie ca să nu îl uit. O să dorm. O să mă gândesc la Ce ar face Iubirea Acum, în timp ce pasărea grea de metal se urneşte în noaptea cea lungă a Sudului (ziua are aici doar 11 ore) şi plec, cu un ochi plângând şi unul râzând.

Acum, Iubirea ar radia.