Au trecut cinci ore din zborul interminabil de Lima. Zbor la care am ajuns cu mare greutate. Grele și energiile de ”la pachet”. Obstacole, intenții. Toate, dar absolut toate avioanele de până acum au întârziat, dar cel mai dramatic a fost cel de la București, oprit de la zbor din motive tehnice. Aș spune că motivul (real) este că nimeni nu s-a ostenit să dea o0 cheie de probă după ce au parcat avionul la îmbarcare, iar nebunia care a urmat a fost o combinație de lipsă de proceduri, incompetență și nepăsare. Îngerul salvator, o fată de la îmbarcări, a dat peste cincizeci de telefoane, așa că iată-ne puși în zborul de 11.55 la … Paris (poarta 111), apoi în cel de 3.30 către Madrid. Urmează o așteptare extenuantă, pentru că singurul avion cu care mai putem ajunge la timp pentru conexiunea de Iquitos este tot nenorocitul de Air Europa – cu un avion bătrâior, fără dispozitive de entertainment în spătarele scaunelor, plin-ochi și cu filme bune, americane, dublate în spaniolă și prezentate pe singurele ecrane din cabină. Mâncarea este de oroare și detour-ul nu a păstrat opțiunea vegetariană. Ar mai trebui doar să stăm într-o suburbie și ne-am amenaja complet.
Prilej de contemplare. Cu noi, încă un român care zboară doar până la Lima, să își vadă iubita. S-au cunoscut lucrând pe vase de croazieră. Mă gândesc din ce în ce mai mult la ce duce un mediu ”sigilat”, în care cei doi sunt forțați să se cunoască și să interacționeze. Cum ajungem să ne uităm bine-bine unii la alții și, astfel, luăm decizii în contextul unui număr limitat de opțiuni. Pe de altă parte, dacă Universul nu face nimic din întâmplare, atunci este clarcă suntem expuși la aceste situații pentru că energia noastră o cere. Etape de creștere, fiecare cu lecția ei. Aș fi vrut să am înțelegerea asta la 20 de ani.
M-am gândit mult și la flexibilitate. La felul în care ne încăpățânăm să alegem o cale, probabil nu cea optimă din punctul de vedere al energiei cheltuite, și să ne ținem de ea cu strășnicie. Este un fel de formă de orbire, o incapacitate de a citi energia filmului în care trăim, ca să putem face alegeri în consecință. Trăim în spatele unui ecran negru, care ascunde sursa și cauzele și vedem doar efectele în plan fizic, acționând tot în plan fizic. Simptomatic, ca și o aspirină pe care o iei când te doare capul – dar nu știi de ce te doare capul. Totuși, o iei. Poate ai tensiune și ce ar fi ncesar ar fi un antihipertensiv – dar îți iei, cu încăpățânare, aspirina.
mȘi așa, privești la această inteligență superioară care le organizează pe toate, oftezi și te resemnezi că, în loc de 18 ore, călătoria ta va dura 33. Pentru că acolo, pe datele de pornire, a fost o informație care a produs îngreunarea, de-fluidizarea și, în consecință, fluxul a devenit mai vâscos, mai dens, mai lent. Întârziere, întârziere. Aleg să lucrez la situație, la cauză, nu la efect. Aleg să ușurez și să fluidizez acest traseu. Semnele nu întârzie să apară. După primul Gate 13, văd poarta 111, apoi ne apare o ilustrație paradoxală cu pești care nu mai sunt captivi în bolurile specifice minuscule, ci au învățat să sară dintr-un bol într-altul. Un parcurs, un traseu în afara liniarității de tip peștele moare dacă iese din apă. Nu, nu doar că nu moare. În plus, mai este și eliberat 🙂 , așa că rețeta, după toată sarabanda asta de întâmplări, este simplă. Uită-te la cauze. Armonizează. Lucrează din interior. nu are cum să nu se urnească :D.
Partea bună, când stai netulburat, este că ai timp să te gândești. Să le pui pe toate în acord. Să creezi spațiu pentru a putea, apoi, să inviți Ceva nou. Ceva nou nu poate fi creat într-un spațiu deja plin. Așa încât am să extind și să cuprind conceptul în prima etapă de program, cea de centrare. E așa ușor, când nu curge toată amestecătura aceea de mărunțișuri zilnice peste tine. Îmi recapăt, în fine, claritatea, și nu sunt singura- pentru că programul a început, ca de obicei, înainte de a începe. Unul dintre lucrurile speciale, când vine vorba de Ayahuasca, este că se realizează o comunicare la nivel de intenție, de parcă spiritul plantei ar ști dinainte ce vrei să împlinești și ar veni deja cu deschiderea necesară pentru aceasta. Aflu de pe un mesaj că unul dintre participanți, ajuns în Iquitos, se confruntă deja cu valuri de sentimente contradictorii: a început detoxifierea emoțională.
La urma urmei, tot acest detour care aproape că ne-a dublat timpul de zbora avut un sens: a creat spațiu pentru ieșirea din compresie. Și, ca la cutiuțele cu arc, odată destinderea produsă, s-a întâmplat minunea. Pe lent înainte, cu încetinitorul, ca o plantă care își desface petalele.
Pisicka's Book of Life 