cauza si efect


Sunt la putine ore de momentul in care va trebui sa ma desprind si sa rulez valiza turcoaz pe trotuarele ude. Dar am primit un cadou nevazut, despre care nu pot sa nu scriu pana ma apuc de facut bagajele.

Se spune ca faptele influenteaza, ca un bumerang, urmatoarele secvente. Ca ce dai si ce primesti sunt doua lucruri extrem de legate. De fapt, nimeni nu stie exact daca e asa, cu exceptia marilor initiati care nu au imprastiat vestea oamenilor de rand.

Dar rare sunt ocaziile cand ti se permite, nevazut, sa te intorci si sa repari o ipoteza de plecare. Un mediu pe care l-ai alterat, fara stiinta, intr-un inceput. Si apoi sa revii in prezentul concret cu constiinta clara si bucuria interna imensa ca lucrul asta s-a intamplat.

Mai cred ca totul se petrece pentru un motiv. Nu am putut schimba cursa, am bolit in Paris, m-am scufundat din nou in oras si in tot ceea ce imi aduce bun pentru ca aveam nevoie de timpul asta, scos din firul zilnic. Timp de reflectie si de revenire la matca. Timp in care se aduna apele.

Si totul e atat de simplu dupa aceea: nu ai de facut decat sa dai la o parte toate obsesiile si dorintele nimicitoare, iar Universul, energia elementara, Dumnezeu, Mama sau oricum ii spun oamenii, vine sa se manifeste pentru tine. Nu pot decat sa ii multumesc pentru una dintre lectiile cele mai profunde, si sa o astept pe urmatoarea.

Anunțuri

creme brulee


Sarbatoare cu prezenti si absenti, vii sau plecati. Conform regulilor, pentru depasirea zilelor complexe se alcatuieste un program incarcat. Cap compas: piete de flori si arta.

Breakfast la hotel, chiar multumitor, si teme de casa cu internetul intr-o mana si harta in alta. Bineinteles ca am ajuns sa fac doar jumatate din traseu, din motive de derapaj

Flori in apropiere de Arc. Arcul, decorat frumos pentru inca o sarbatoare inventata de francezi – armistitiul. pe 11 noiembrie. Pacat ca nu raman pana pe 12, incepea luna foto la Paris…

Fnac. Filme si muzica. Virgin. Filme si muzica. Gasesc chiar si incarcatorul de la Canon, la un mosuletz cu un magazin foto. Voce nu mai am deloc, deloc. Afar e soare, copacii sunt colorati si pe Champs Elysees flutura steaguri pe copaceii tunsi si gata ornati pentru Craciun (oamenii astia mai am un pic si vor incepe sa decoreze din septembrie…)

Bastille. Targ de antichitati in toata regula, cu opt euro intrarea si tot felul de adevaraciuni pe acolo. Statuete chinezesti si egiptene autentice, Buzi zambitori, dar si bratari de bachelita sau danteluri putrede din cuferele bunicilor. Mi-ar fi placut sa am o zi doar pentru asta, dar trebuie sa ma intorc la hotel. Tusesc in continuare, curg apele pe mine… nu sunt o imagine prea comerciala.

In targ, cele mai interesante sunt kestiile non-marfa. Ca, de pilda, vanzatorii. Niste figuri de larga respiratie. Baba cu pipa care morfoleste aceeasi pasienta cu carti slinoase. Explicatii docte pentru niste englezi care vor sa cumpere un corp cu sertare. Batranii care isi beau vinul fiert. SEctiunea sociala de pe aleile cu corturi si standuri nu seamana nicicum cu ce vezi in strada sau la business. Oameni care au foarte multi bani, sau nu, si care vaneaza lucruri placute. De cumparat… nici vorba. Toate incep de la 200 de euro.

de la bastilia, pe faubourg, prin magazine, nici nu imi dau seama cand trece timpul. Nu cred ca o sa ma plictisesc vreodata de orasul asta. Intotdeauna gasesti ceva de facut. Fugutza acasa, sa dam jos cumparaturile si sudoarea si sa ne cuibarim asteptand tot ce e mai bun. Si, nu stiu de ce, am senzatia aceea de creme brulee – crocant, dar cremos, dulce dar nu lesinat, putin hedonist si… acel nu-stiu-ce care curge din batonul de vanilie in lapte.

Alb, gri, umed


Ma trezesc dupa ora noastra, la ora obisnuita – aici inca nu e cinci

lucrul bun e ca gramajoara de pastile, prafuri si siropuri incepe sa lucreze. Nu complet, inca mai sunt probleme existentiale cu vocea, insa…

Bineinteles, destinatia primordiala e Sacre Coeur. Cred ca fixatia vine din dimineata de octombrie in care am vazut pentru prima data biserica pe care o memorasem in fiecare detaliu, incremenita pe peretele din camera bunicii, in sidef si email negru. Deci, nu se poate spune dragoste la prima vedere… dar vesnica, asta da.

de cateva saptamani ma tot gandeam sa ajung la biserica, sa depun jalba cu pricina, iar aici imi iese in cale un caietel in care esti indemnat sa scrii pentru ce te rogi. Scriu. Aprind candela de 9 zile, ma gandesc la toti dragii mei si ma despart cu greu de lumina filtrata din biserica.

Strazile din Montmartre sunt aceleasi, dar atat de pustii la ora asta matinala, incat parca intreaga bucata de oras e doar a mea. Un sentiment ciudat, de placere si savoare.

Cobor usurel si ma izbesc de un magazinas pe care il pierdusem si am incercat sa il regasesc in repetate randuri. E magazinasul de unde am cumparat primii bulbi de trifoi cu patru foi…

Un sandvici pe fuga, continuand in jos, tot mai jos. Incepe sa bureze si precautia imi dicteaza retur. Ies din metro si ma pomenesc in ditamai ploaia, care ma uda in cap, imi face fleasca hainutza de blana si mansetele pantalonilor. Nu e bine. Inapoi la hotel, in pat. Transpir, dorm, ma trezesc cu febra

N-am pic de minte, parca aud mustrari in urechi.

Ma urnesc la intalnire. Care dureaza, si dureaza, si dureaza. dar e de bine.

Iesim pe seara, nu mai am timp de fnac, ci doar de o plimbare lunga, de la bastille pana la hale, cu cascat gura prin magazine, analiza de piatza pharma, dinner de fete, cu palavre la o supa de ceapa si o scoica.

Ma simt asa bine aici.

zile, ore, minute, secunde


Timp, timp, daca ar fi timp.

Timp petrecut aiurea, cu ochii in tavan, la trei dimineata, asteptand sa se faca ora la care sa poti suna taxiul. Stop cadru, cu pisica placida copiind intocmai postura ursului de plus, amandoi albi, pe canapeaua alba, in dreptul peretelui alb.

Timp petrecut sub presiune, intrebandu-te daca mai prinzi avionul. Timp pierdut asteptand sa decolezi, o jumatate de ora, o ora, o ora si jumatate, pentru ca la destinatie e ceata. Sau greva. Sau nu se stie. Timp tensionat, luptand pentru bataliile altora.

Accelerari si frane, si iar accelerari si iar frane. Undeva s-a pierdut ideea de ralenti. Atunci cand doar stai si asculti cum motorul toarce rotund, si totul are ritmul corect.

Si iar timp, intre acum si atunci, intre buna seara si noapte buna. Timpul nepotrivit la care s-a lipit de tine, scai, inculcat in oboseala si tensiune, virusul care nu te lasa sa vorbesti si tranteste usi in goana spre farmacie. Timpul pe care nu l-ai avut ca sa te refaci. Timpul pe care nu il ai ca sa spui tot ce e de spus.

E ca un film prost montat, in care actiunea pentru primul cadru ar fi trebuit sa inceapa mult mai devreme, ca sa ii lase loc celui de al doilea, ca apoi sa curga firesc.

Si, in cele din urma, din timpul pe care l-ai cumparat ca sa te poti conecta la internet si sa versi ganduri in reteaua virtuala, folosesti o bucata, si iti ramane timp cu care nu mai ai ce face, pentru ca nu o sa te intorci la timpul potrivit ca sa iti poti consuma restul.

Am pierdut, undeva, un tempo. Un reper. O contragreutate. Ma duc sa ma reconectez cu strazile, ca sa imi recapat ritmul.

E, totusi, Paris, noiembrie.

liniste


Dintr-una intr-alta. Viroza, recuperare, viroza again. Am racit, cumva, duminica. Luni m-am trezit cu junghiuri la fiecare respiratie.
O doctoritza care ar trebui sa se intoarca la sapa, de unde, de altfel, provine tot neamul ei cel treaz sau adormit, imi explica sa iau paracetamol sinus, nu paracetamol normal. Come on, mai, doamna, ca nu am pamant in calcaie. Stiu diferenta.
De tot rahatul consultatia. Miercuri, in farmacie, imi fac fetele kit de atac si incep sa revin, incet, la normal, dar nu suficient ca sa evit o laringita penibila si o voce de … halloween…
In consecinta, pauza vocala. Vineri la pranz pun punct, inchid butonul de volum, forwardez la copil telefoanele, cu instructiuni de amanare pana cand voi putea vorbi din nou. Ciudat cat de dependenti suntem de comunicare.
Nu-i nimic, zic. Ajung acasa, ma dau pe net, scriu pe blog…
gresit.
Acasa nu era curent. Si nu a fost pana aseara la 10. Am epuizat bateria unuia dintre telefoane, incercand sa ma distrez cu un joc. Am dormit. Am aprins lumanari, am rasturnat lumanari. E ceara pe covorul din dormitor. Pana la urma trebuia botezata si casa asta.
M-am culcat la noua, m-am trezit la cinci dimineata.
Si revelatia. Cu vreo doua saptamani in urma, mi-am propus sa tac mai mult, sa ascult mai mult, sa ma concentrez pe ce e important. Mi s-a dat ocazia sa meditez.
Lucrurile par mult mai simple, brusc, foarte simple. Cu tot bruiajul de comunicare inlaturat, dupa ce treci de valul de agitatie datorat sevrajului, constati ca ai, in fine, timp. Si respiri. Respiri. Respiri adanc.
Asta, pana la urmatorul acces de tuse.
Viata merge inainte.