16. Dansez peste secole

În programul imprevizibil de la mănăstire apar, când şi când, găuri pe care le poţi valorifica stând la soare,  pe balcon, şi visând la nemurirea sufletului, sau bătând cu piciorul străzile prăfuite, fără asfalt şi fără nume, printre tarabele care revarsă în stradă haine, pantofi, mandarine eşi conopidă.

Ceremoniile care se termină devreme te împing spre Tamel, locul unde timpul curge ca mierea. Taxiul până acolo costă doi euro şi un pic. Dacă ne înghesuim bine în minusculele Suzuki Maruti, încăpem patru: şaizeci de cenţi de căciulă. Mă gândesc că dacă aş închiria casa şi aş veni aici, bugetul de subzistenţă ar fi mic – mititel.

Tamelul trăieşte în alt timp. De pe uşile deschise şi transformate în panouri  expunere flutură eşarfele de mătase, de caşmir, şalvari şi o grămadă de alte lucruri care poartă aroma hippie. Curcubeie peste tot: în tricotaje, în ţesături, pe umbrele. Curcubeul, care a fost transformat în vest în simbol gay, e aici un semn extrem de puternic şi elevat.  Curcubeul este culoarea aurei maeştrilor iluminaţi, a eliberării, a legăturii invizibile între divinitate şi acest pământ în trei dimensiuni.

Culorile sunt vii, peste tot. De la vasele de ofrandă pline-ochi cu petale şi flori, la nuanţele din prăvăliile de hârtie făcută de mână şi la picturile fluorescentee de pe pereţii restaurantului nostru preferat, eşti înconjurat de culoare. De fapt, ce e minunat în Asia asta e că  şi lucrurile de bază sunt altfel. Nu mănânci pâine, ci orez sau chapati sau momo. Nu există supermarket decât pentru turişti. Librăriile sunt protejate de zeităţi care te privesc de la intrare. Obloanele sunt din sculpturi dantelate în lemn.

Dimineţile au altă culoare, serile au altă culoare, aerul miroase a parfum de flori necunoscute şi a praf. Pe caldarâm curge sângele animalelor sacrificate de măcelar şi expuse pe o masă de tablă, fără frigider, direct în aer liber. Şi doar în Asia poţi concepe ideea de a avea o petrecere pe terasa unei mănăstiri.

Exact. Trupa de Singapore pleacă mâine, aşa că azi facem şi pentru ei, şi pentru noi, care plecăm poimâine, petrecere. Pe terasa unde se discută de obicei filosofie la lumina soarelui apar, la lăsarea nopţii, mese, scaune, sticle de bere şi vin, iar bucătarii au gătit extraordinar. De dragul nostru, cartofi cu mujdei de usturoi, maximul răsfăţ. Dar şi minunatele momo cu care ne tot întâlnim de la Losar încoace… şi preaiubita noastră Buruiană. (reîntoarsă în ţară, încerc combinaţii de frunzeturi care să semene cu Buruiana. Frunzele de ridiche sunt cel mai aproape)

Din staţia Maestrului răsună bluesurile japoneze deja binecunoscute. Suntem o comunitate stranie. Apoi, de niciunde, răsare Macarena şi, cu luminile mici, să nu ne judece vecinii prea aspru, dansăm. Doar că aici dansul e mai degrabă o expresie a bucuriei şi preaplinului decât un preludiu erotic. „A trimite semnale fizice către cineva care caută un drum spiritual poate să îi provoace mari încurcături acestuia şi de aceea este eun lucru care nu trebuie făcut”.

Maestrul ne cere să nu facem fotografii şi dansează într-un fel ciudat, vechi de când lumea, evident asiatic, în trei paşi şi apoi al patrulea ca un punct de suspensie, cu un picior şi o mână în aer. Este tare simpatic şi, în acelaşi timp, îl simţi reînnodând fire vechi. Şi mai mult îmi place că aceşti călugări budişti nu au pierdut nimic din savoarea vieţii. Se bucură ca nişte copii de tot ceea ce li se întâmplă, se joacă, fac haz şi nu li se pare ciudat să danseze sau să ţopăiee.

Sunt invitată, în calitate de şef de grup, să dansez cu el,  şi iată-mă: pe o melodie lentă, dansez cu un om care se mişcă ager, dar ciudat, la al patrulea pas se opreşte, şi am senzaţia că am mai făcut asta şi altcândva, demult, nu mai ştiu dacă eram bărbat sau femeie, dar această reuniune trece dincolo de muzica de la combină şi de terasa cu pătrate albe şi negre, pe care, caraghioşi, parcă înveliţi în propriul cocon de lumină fiecare, dansăm ca nişte Hopa Mitică, într-o sincronizare ciudată. Acest dans nu are nicio legătură cu conceptul nostru de dans, aşa cum îl înţelegeem în felul nostru, european. Dansez peste secole cu un om care parcă mi-a fost de toate: mamă, tată, copil, iubit, soţie, prieten, dascăl, protejat… şi lista ar putea continua. Dansez dansul a o sută de vieţi, peste secole, înţelegând într-un fel profund şi ciudat ce înseamnă  o legătură care trece de ceea ce simţim cu cele cinci simţuri de oameni făcuţi din carne şi oase. Sunt onorată, un pic încurcată şi toată ciudăţenia asta se simte de parcă am fost atinsă de o mână de curcubeu. Negreşit, surprizele se ţin lanţ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s