renovări

De ceva vreme s-a îndreptat vremea, într-atât încât te cuprind părerile de rău că nu ai ajuns pe plajă.

Ieri, rătăcind printr-un Bucureşti pustiu de parcă dăduse bomba cu neutroni, făceam exerciţii de memorie ca să găsim o cafenea outdoor, plăcută şi neinvadată de post-grătărişti. Mi-am amintit de invenţia de pe fostul patinoar Floreasca şi am aterizat (da, da, era chiar şi loc de parcare) cu graţie în fotolii confortabile şi o muzică lounge insinuantă. Drept în faţa mea, într-o poză parcă oglindită în imaginea blocurilor de Pipera sub clar de lună, blocurile „turn” de pe marginea parcului în care chiuleam cu primul meu prieten din liceu arată ca România, azi. Unul e vechi, arată ca naiba şi aruncă un look trist peste umăr, la vremurili de glorie de acum 20 de ani. Celălalt, deşi absolut identic, pare mai înalt, mai zvelt. Are o izolaţie termică proaspătă, dovadă vie a faptului că aspectul contează şi poate produce şi modificări interioare 😀 .

Oameni normali, corporatişti care şi-au adus mămăiţele de la ţară să bea o cafea în mediul hipnotic, mămăiţele uşor halucinate de plonjonul brusc. Doamne fără silicoane (of, Doamne-ajută) la piscinuţa minusculă, cuibărite în prosoape mari, albastre. Familii cu copiluţi micuţi-micuţi sau ceva mai mari, categoria „devorator de pizza şi junk food”. Prieteni tolăniţi în canapelele umbrite de pânze care flutură moale.

Clădirea patinoarului e aceeaşi, dar e pusă în valoare de alb. Timpul se amestecă, leneş, în ceaşca de cagea cu îngheţată şi amaretto, întinzându-se ca o pisică.