4. următoarea staţie: Moartea, cu peron pe ambele părţi

Dacă este ceva la care indienii fac un fusion genial, acel ceva e combinaţia dintre viaţă, moarte, sex, bucurie şi dezolare. E clar că se pricep de minune. Iar locul unde poţi testa asta este Pashupatinath, un complex de temple aflat, la egalitate cu Varanasi, în topul preferinţelor pelerinului ce îl adoră pe Shiva.  Suntem la câteva zile distanţă de Shivaratri, o sărbătoare care marchează trecerea între sezoane (în traducere, numele înseamnă Noaptea lui Shiva.)

Alegem ziua de astăzi, pentru că marea perindare se va petrece luni şi nu vrem să nimerim în fluxul maxim de călători. Deşi siturile hinduse îmi evocă adesea o sfinţenie maculată, nu pot nega că Pashupatinath este un loc de mare putere.  Şi mare secătuire energetică, dacă e să ne gândim la rugurile care fumegă la doi paşi de noi, pe malurile râului Bagmati.  Platformele funerare aşezate la capătul prelungilor trepte ce permit să cobori până la apa infestată cu cenuşă şi rămăşiţe umane sunt goale, cu excepţia uneia „în progres” şi a uneia care aşteaptă sfârşitul spălărilor şi ungerilor rituale.

Să ai parte de ultimele ritualuri aici, pe malul acestui râu sfânt, este un privilegiu, dar sunt câţiva care vin special aici, într-un fel de azil, ca să îşi aştepte ultima suflare într-un spaţiu care le va oferi karmă bună în viaţa următoare. Nu ştiu dacă acelaşi lucru se poate spune despre cei mai puţin favorizaţi de soartă, vegetând în tăcere la umbra turlelor albe ale incintei destinate săracilor. Ultima staţie înainte de moarte, văzută cu seninătate, între aşteptarea napolitanei de ora zece şi a prânzului. Cămăruţele din incinta pătrată sunt dezolante, deşi aşternuturile sunt vesel colorate şi frecvent spălate. Simţi inteligenţa umană degradându-se., condiţia umană deşirându-se în aşteptarea Marii Mântuitoare: Moartea.

De la stradă, de unde ne-au lăsat taxiurile, navigăm printre şiroaiele de comercianţi care vând materiale de ofrandă – şiraguri minunate de gălbenele, coşuri ţesute din frunză de banan, pline cu orez, şofran, o pudră roşie pe care o suspectez de conţinut de mercur, petale de albăstrele şi câte şi mai câte. Înaintăm  încet, către pagoda ferecată în argint, care adăposteşte templul lui Shiva, frumos aşezat cu balconul spre râul fumegând. Chiar în poartă dai de bivolul cu cocoaşă, purtătorul lui Shiva. E uriaş, înalt cât cinci oameni la greabăn. Şirurile de bivoli care flanchează aleile presărate cu Shiva Lingam-uri, parţial distruse de invazia mongolă de secol doisprezece, îmi amintesc insistent de Karnak, doar că acolo erau berbecii lui Amon…

Pelerinii lasă pantofii într-un fel de cuşcuţe, special amenajate, înainte de a păşi, în picioarele goale şi cu farfuriile cu ofrande în mâini, dincolo de uşile marelui templu, unde noi nu avem acces, nefiind credincioşi hindu. Urcăm pe un fel de semibalcon de lângă templu, pentru a vedea marile uşi de argint şi a asista la ritualurile de ofrande, cu mandale şi farfurii cu fire de cânepă înmuiate în ulei şi aprinse.  E deja aglomerat, în afara vacilor sfinte şi a miriadelor de porumbei s-au adunat pelerini îmbrăcaţi în roşu, saddhuşi autentici sau confecţionaţi. Bătrânul de 102 ani de data trecută, cu părul ca un fuior interminabil de cenuşă, a dispărut. S-a unit cu zeul pe care îl adora, aici, unde se spune că Shiva s-ar fi refugiatcu Parvati, transformaţi în căprioare şi domnind ca stăpâni ai animalelor.

Aerul e greu de miresmele aromatice arse pentru a acoperi mirosul de carne pârlită, tubuşorul cu mir îmbogăţit cu trandafir salvează ceva membri ai expediţiei de la episoade de rău. Mergem în susul râului, acolo unde apa e ceva mai limpede, pentru a medita la peşterile lui Tilopa şi Naropa, mari maeştri yoghini, despre care se spune că au atins iluminarea (unul dintre ei într-un mod mai special, când celălalt i-a tras una cu papucul în cap).  Aerul e cristalin, miasmele au rămas în vale, câţiva pierde-vară cu aspect indian cântă muzică tradiţională, cu instrumente tradiţionale, e un fel de hindi hippie meditation music. Fireşte că adepţii artelor dramatice din grup sunt mesmerizaţi.  Între timp, ne rotim lent, pentru a intra şi a medita în cel edouă peşteri deschise.  Mai sus, în aceaşi stâncă sunt săpate locaşuri în care locuiesc şi muncesc la propria evoluţie spirituală sihaştri, care nu au nicio problemă să coboare şi să îşi spele linţoliile portocalii în apele râului de lângă noi.

şi totuşi… trecem puntea dintre viaţă şi moarte, pe cealaltă parte a râului, cu treptele şi soclurile de rug în oglindă, ne proptim în şirul de construcţii care se repetă parcă la infinit, pentru a ne conecta puţin la spiritul locului, purjat de înălţimea la care ne aflăm.  Ploaia de cerşetori, saddhu, ghizi de ocazie şi negustori e departe. Aici suntem noi şi maimuţele. Pini şi piatră. Terasele albe, în zig-zag, sunt văruite în alb, portative pe care aterizează păsările.  Se simte apropierea vârfului sărbătorii.

După ce o parte din grup a fost binecuvântată- semijefuită de un saddhu care pretindea taxă fixă, coborâm încet, înapoi, în Moarte, în Viaţă, trecem de basoreliefurile sexual explicite şi de şirul de animale – purtător ale zeilor şi re-aterizăm în Lume. Ieşim pe aleea principală, pe lângă zecile de tărăbuţe cu articole de cult, kitsch-uri şi chesti ipe care nici măcar nu le înţelegem. Taxiurile înoată lent în aglomeraţie, înapoi, către marea Stupă, ne întoarcem acasă cu o stare ciudată, într-o zi ciudată. Rucsaci rupţi, bani pierduţi, glezne răsucite, oameni blocaţi în aeroport, este o zi ciudată, căreia nu ai ce să îi faci decât să o laşi să se scurgă, chinuită, până se termină.  Ne hotărâm să nu ne mai aventurăm afară din mănăstire şi pregătim şirurile de mătase cu nod mistic triplu pentru cei de acasă, legănându-l pe cele 21 de prosternări ale Tarei, înainte de a ne ocupa de obişnuitele terapii de seară. Camera în care lucram cu bolul proaspăt cumpărat, cu palo santo şi cu mintea se populează şi nu mai putem deranja, aşa că strămutăm terapiile într-una dintre camerele grupului. Nu prea mult, căci unii vor să doarmă, epuizaţi de ziua care tocmai s-a încheiat.