mănăstirea de la capătul lumii

Autobuzul cu şoferul precolumbian a reapărut în curtea mănăstirii. Astăzi suntem invitaţi de un maestru, la o ceremonie specială, care onorează legătura misterioasa cu unul dintre cei mai puternici Karmapa: cel de-al doilea. Drumul emai aglomerat şi dificil ca niciodată, există un moment în care şoseaua o ia la dreapta, către munţi, printr-o puzderie de vânzători cu tarabele aliniate pe ambele părţi, printre pietrarii care cioplesc bucăţile delicate de piatră neagră, sedimentară, care clivează ca un caşcaval de Dobrogea, feliuţe-feliuţe. Traficul e complet blocat, pe jos mergi mai repede. La un moment dat, vis-a-vis de baza dealului pe care stau templele de la swayambhu, omul încearcă să intre pe o străduţă în pantă gravă, nu are loc de toate cele ce circulă pe acolo, încearcă să dea cu spatele şi iar murim de inimă când aproape ajunge cu roata din dreapta spate în râpă, frânele urlând şi maşina scurgându-se, centimetru cu centimetru,în jos. Mi-e greaţă de la gazele de eşapament, jur că nu mă mai urc în autobuz, indiferent cât ar costa taxiul până acasă. Aşadar, nu avem alternativă: o luăm în sus, pe jos. Şi ce mai urcuş… După trei sferturi de oră, ajungem în vârful mega-dealului (de fapt, e un munte normal îngropat în mia şi jumătate de metri a depresiunii pline de aluviuni).

Ne aşteaptă un rinpoche. Tânăr, frumos, perfect, calm. Îmi aminteşte de Karmapa, cel curent. Am aşteptat puţin în curtea curată a mănăstirii pline de flori pentru ca ei să aşeze băncile ca la amfiteatru, în loc de structura normală, cu cărarea liberă până la altar şi cu băncile aşezate faţă în faţă de o parte şi alta a acestei cărări. Pare puţin încurcat de numărul mare de europeni. Vorbeşte o engleză curată, cu o voce scăzută. Se adresează celor în retragere, vorbind despre experienţa cascadei – aceea de intensificare a senzaţiilor, gândurilor şi emoţiilor ca o cascadă în mişcare, năvălind. Nu sunt mai multe, ci doar mintea mai calmă şi curată e mai conştientă de ele. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi la începutul meditaţiei.

Ne dă, cu seninătatea specifică, şi un exemplu. În tibet, în sezonul ploios nu poţi vedea peştii şi pietrele din râu. Ploaia odată oprită, î acelaşi râu poţi vedea şi peştii, şi stâncile, care au fost acolo de la început.  La o întrebare a unei europence, venită independent de grup, dacă ceremonia presupune un angajament, spune că trebuie practicat patru ore pe zi. Apoi râde: nu. Nu e niciun mare angajament. Nu vă îngrijoraţi.

Suntem „împărtăşiţi”cu un amestec de apă, şofran, ierburi şi mantre, care seamănă puţin la gust cu bitterul suedez, şi ni se spune să ne gândim că suntem binecuvântaţi astfel de zeităţi, şi că această licoare purifică negativitatea, întunecarea. Această apă, pe care el o numeşte Bumpa, nectar, este esenţa înţelepciunii care purifică soarta rea. Mintea şi corpul se umplu cu înţelepciune şi compasiune.

O torma [http://www.khandro.net/ritual_tormas.htm] este oferită pentru îmblânzirea negativităţilor.

Ritualul Karmapakshi este una dintre „comorile” ascunse de iniţiaţi la jumătatea mileniului întunecat pentru a fi redescoperite atunci când le vine vremea. Omul din faţa noastră ne spune că el conţine practica „oceanelor de Buddhas” materializaţi în mandale şi imagini ale diferitor tipuri de Buddha.  Înţelesul ceremonialului este – aşa cum Buddaha a spus că avem natura de Buddha – buni, puri, curaţi, perfecţi, noi suntem cu toţi Buddha. Dar, deşi natura noastră e de Buddha, nu suntem încă aşa, pentru că nu ne dăm seama. Este acea ignoranţă despre care vorbesc continuu budiştii, ignoranţa care creează iluziile şi amăgirişe şi astfel ne-am ales cu această realitate iluzorie – samsara – în care avem corpuri impure, minţi impure, de maimuţă. Astfel, ceremonia e ca o introducere în natura de Buddha.

Analogia este cea cu a investirii ceremoniale a unui nou rege. Se oferă mandale, se ceer binecuvântări tuturor buddhas-ilor şi Boddhsattvas-ilor astfel încât să ofere ajutor în recunoaşterea acestei adevărate naturi de Buddha. Apare şi termenul de mândrie, dar nu în sensul vulgar, ci în sensul identificării cu Buddha şi a recunoaşterii acestei identificări. Oficiantul devine Budha în timpul ritualului sau al meditaţiei.

Ceremonia ne lasă uşor năuciţi, euforici şi stângaci. Există ceva absolut distinctiv la mănăstirile de pe linia Karmapa. Nu doar conexiunea cu maeştrii, transmisă din generaţie în generaţie prin Karmapakshi, ci ceva din aerul de pace pură şi blândă care pluteşte pe deasupra florilor perfecte, din ghivecele care zâmbesc, aliniate, la soare, frescele parcă pictate ieri şi apa cristalină, liniştită, aurie de la şofran, din vasele ceremoniale. La fel sunt feţele senine şi calme, dar bânde ale confucătorilor micilor oştiri ascunse în spatele curţilor cu acoperşiş, şi râsul sănătos, cu natură de umor bun, care animă orice monolog pe subiecte profunde.

Lasă un comentariu