old yahoos

Pisicka Full Post View | List View

Pe unde cu gândul preumblăm

what lies beyond

what lies beyond magnify Ieri, în grădină, ca să redau luminii anemonele înflorite, am tăiat o tonă de iarbă şi de crăci. Incredibil cum poate un spaţiu atât de mic să producă aşa mult.
Salcia o luase razna, aşa că iau foarfeca şi tai crăcile parazite. În ultima fracţiune de secundă înainte ca lamele să se închidă, de pe crăcuţă, invizibil până atunci, sare un brotăcel. ce frumos. L-am auzit cântând câteva seri. acum îmi explic şi grămjoarele ciudate de spumă de pe flori.

prima reacţie e „ce drăgălaş”.

apoi descarci poza şi vezi spatele plin de cicatrici, şi zgârieturile noi. Şi, brusc, îţi pare rău că ai tăiat iarba pe care stăteau ouăle, suspendate în spumă, pentru care şi-a riscat viaţa venind într-o curte cu o pisică. Iar pentru a da naturii ceva în schimb, cumperi un mănunchi de seminţe de mei pentru păsările mahalagioaca care vin dimneaţa să îşi caute micul dejun în suportul pe care se îmvârtejeşte, nebun, cel mai exuberant trandafir roşu din câţi ai văzut.

e o lume mare, iar noi suntem foarte mici.

Tags: brotac, verde, grădină | Edit Tags Monday May 25, 2009 – 12:19am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Alchimică

Alchimică magnify de dimineaţă, pisica roz, fericită de recuperarea rapidă a entorsei de şold, tropăia cu spor pe marginea căzii. îi place nespus să bea apa caldă.

eu, la chiuvetă, bâjbâind după perie şi pastă, dau drumul la apă, iar fiara vine ca fierul la magnet. dar curgea apă….

Un flashback mă trimite cu douăzeci de ani înapoi. în laboratoarele facultăţii, cele de chimie organică, robinetele erau lăsate să picure. Pentru că una ditre tradiţiile nescrise a laboratoarelor bătrâne din Polizu era să păstreze pasiunea Magistrului pentru Pisică.

Magistrul: Costin D. Neniţescu, un Ataturk al chimiei mioritice, a scris o carte foaaaarte groasă şi s-a combinat cu asistenta- supranumită Domnişoara. Imaginea lui e indisolubil legată de ţigara de foi (susţinea că partea cea mai cancerigenă a ţigării este hârtia, şi a demonstrat asta prin experimente cu gudron pe nişte sărmani şobolani albi), şi de pisicile din laborator. Pisicile se strecurau netulburate printre baloanele fragile din sticlă, refrigerenţi, flăcările de lamă ale becurilor Bunsen şi… beau apă de la robinetele care erau lăsate să picure.

Mult timp după dispariţia Magistrului şi a Domnişoarei dintre cele văzute, generaţiile următoare au păstrat Pisica în laborator. Ceea ce aduce, parcă, a puţină ocultare, puţină alchimie, pentru că de ce l-ar fi numit oamenii Magistrul dacă nu era un adevărat maestru?- şi magie.

Şi astfel, singurul om care a avut curajul să nu intre în partid şi să nu îi acorde diploma de licenţă Elenei Ceauşescu, umilită şi obligată să cerşească favorurile şefului de catedră de la Iaşi, Magistrul a foat atât de iubit şi respectat de generaţiile cărăra le-a predat şi cele care doar l-au citit, încât le-au păstrat pisicilor privilegiul de a continua slalomurile printre cilindri şi retorte şi de a-şi bea apa proaspătă de la robinetele care picurau, veşnic.

Tags: costin, neniţescu, chimie, laborator, pisica | Edit Tags Friday May 22, 2009 – 07:04pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

o zi cu suişuri şi coborâşuri. dar, în general, peste nivelul mării 🙂

o zi cu suişuri şi coborâşuri. dar, în general, peste nivelul mării :) magnify că doar de-aia îi zice blog, ca să arunci în el tot ce ţi se întâmplă.
care e şansa să ajungă la acelaşi eveniment, şi să vorbeacă în secvenţă, două persoane care au terminat aceeaşi şcoală, a căror carieră a avut acelaşti twist şi care, pe deasupra, folosesc aceeaşi marcă de laptop?…

dar nu ăsta e subiectul… În pauza de prânz, prin faţă îmi defilează o fustă amplă, feminină, legănată uro de pasul curbelor generoase, de idol neolitic. merg în spate şi admir ritmul. „cu fusta-n flux şi în reflux, trecea pe stradă-o damă lux…” ca să citez poetul. O întoarcere fugară de semiprofil, văd o figură la fel de feminină, pe care o îndrăgesc de mulţi ani.Vorbim amândouă cu aceeaşi pasiune despre lucruri diferite, iar în rest facem un clic total.

există oameni pe care ţi-e dat să îi întâlneşti.

apoi vii acasă, în starea aceea de uşoară euforie pe care o ai când treci pe lângp momentele magice, şi dai peste pisica tălâmbă, care şi-a luxat acelaşi şold pe care îl rupsese cu doi ani înainte. Maşină, veterinar, injecţii, maşină.

Îngheţata cumpărată din Billa s-a topit, o arunc la frigider, spăl vasele şi tai o bucată de caşcaval de asortat la un strugure. Am cuibărit pisica, cu arme şi bagaje, în lounge chair, ca săă nu facă mai multă mişcare decât trebuie, voi dormi aici, lângă ea. Noroc că andrei e mâine acasă.Şi ala , având grijă de sufleţelul mic şi suferind de lângă mine, mă gândesc că lumea asta e mare şi frumoasă.

Tags: | Edit Tags Wednesday May 20, 2009 – 11:20pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Despre foarfeci, cuţite şi alte obiecte tăioase

Despre foarfeci, cuţite şi alte obiecte tăioase magnify Bunica mea, femeie cu trei licenţe lăsată pe drumuri de securitate prin pashopt, a învăţat, printre altele, să coasă la maşină, ca să le facă celor trei fete ale ei câte o rochie din ce material primeai pe puncte, cum se zicea pe-atunci.

Moştenire, un Singer la care mi-am cusut şi eu rochia de clasa a douăşpea, cea mai ţăcănită din toate, de altfel. Aşa m-a inspirat materialul ăla horror pe care Vierme l-a cumpărat pentru toată clasa. Mă rog.

Pereche cu Singerul care a răposat de curând, în pivniţa casei, suveicile minunate din inox şi pompiţa de ulei, din kit făcea parte o foarfecă de croitorie Solingen, păstrată cu teamă, respect şi adoraţie. Pe vremea când singurele foarfeci pe care le puteai găsi la magazin erau făcute, cred, din tabla reciclată de la crucile mormintelor desfiinţate de Ceauşescu, foarfeca asta era magică. Tăia, tăia, nu trebuia nici să o ascuţi.

Toate bune şi frumoase, până când începe bunica să se agite într-o bună zi de ianuarie, că unde e foarfeca. Ia-o de unde nu-i. Căutare în toată casa, supărări (deşi pe bunica n-am văzut-o ieşindu-şi din firi decât vreo două ori în toţi cei şaisprezece ani de existenţă comună) şi, până la urmă, inevitabil, resemnarea.

TRece iarna, vine primăvara, se topeşte zăpada (că pe atunci era strătuleţ de zăpadă în grădină până prin februarie-martie) şic e să vezi… foarfeca plonjată lângă stratul de zambile, cu un picior înfipt în pământ şi celălalt plutind în aer. Ruginită toată, fireşte- că doar zăcuse două luni în zăpadă. Investigaţii. Iese la iveală adevărul crud, sor’mea, care avea pe atunci, micuţă fiind, mania aruncatului de lucruri pe geam, o executase într-un moment de neatenţie.

Bunica o ia aşa cum iei în braţe un copil mort, tace şi apoi se duce cu ea la tocilar. Foarfeca îşi recapătă, parţial, luciul, dar umezeala prelungă a săpat adânc, în metal, şi au rămas multe pete negre.

De atunci, am mai ascuţit-o încă o dată şi e cea mai bună foarfecă din casă. Mi-am amintit de dimineaşă, încercând să tai o etichetă încăpăţânată, şi am decis că e o poveste demnă de împărţit cu lumea.

Tags: solingen, foarfecă, comunism, iarnă, metal, rugină | Edit Tags Sunday May 17, 2009 – 08:40pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

panem et circenses

panem et circenses magnify Olanda: Ai doua iubite.Te poti insura cu amandoua. Ele se pot casatori intre ele.

Moldova: Ai doua iubite. Di la tini si audi galseava aia in fiecari noapti ma omule?

Rusia: Ai doua iubite. Stalinskaya si Moskovskaya..

Pakistan: Ai doua iubite. Cea mai varstnica are 6 ani..

India: Ai doua iubite. Budha nu stie nimic..

Turcia: Ai doua iubite. Una iti face mancare, una iti spala rufele, una iti calca hainele si una le supravegheaza pe celelalte. Chiar vroiai sa te credem ca ai numai doua iubite?

China: Ai doua iubite. Din cateva miliarde de motive.

Bulgaria: Ai doua iubite. Pe una o cheama Sofia . Cealalta te intreaba “unde ai fost?” “la Sofia ” Estiin deplina siguranta.

Franta: Ai doua iubite. Esti ruda cu Henric al VIII-lea?

Germania: Ai doua iubite. Ambele blonde.

Mexic: Ai doua iubite. Vin hotii si fura jumatate.. Iti mai da vecinul una. Imprumuti trei din barul de vis-a-vis. Vecinul isi ia partea inapoi. Cate ti-au mai ramas?

SUA: Ai doua iubite. Una pe Facebooksi una pe Myspace. Nu le-ai vazut niciodata.

Brazilia: Ai doua iubite. Rosaria Fiorella Andrea Luiza Esmeralda Carla Vitoria Alessandra del Campo si inca una.

Irak: Ai doua iubite. Dod de bligdizejdi..

Dubai: Ai doua iubite. Placate cu aur.

Cuba: Ai doua iubite.. Nu esti deloc Fidel..

Suedia: Ai doua iubite. In IKEA chiar gasesti orice..

Spania: Ai doua iubite. Mai tarziu descoperi ca ele sunt de fapt surori. Putin mai tarziu afli ca tu esti chiar fratele lor mort la nastere. Mai ai un frate geaman desmostenit de catre soacra portarului, care portar nu-si mai aduce aminte nimic din copilarie. Viata ta e o telenovela.

Peru: Ai doua iubite. Vezi Spania..

Bhutan: Ai doua iubite. Tu esti calugar. Ceva nu se leaga…

Grecia: Ai doua iubite. Vecinul se cam da la una din ele. Dimineata te trezesti cu un cal mare de lemn in fata casei. Mai bine fugi.

Italia: Ai doua iubite. Stau in aceeasi cizma…

Anglia: Ai doua iubite. Absolut superbe. Iar ai baut prea mult…

Tags: umor | Edit Tags Monday April 27, 2009 – 08:32pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Commentdin ce in ce mai simplu
din ce in ce mai simplu magnify cand ti se pare ca e mai complicat, atunci lucrurile devin foarte simple…
zici ca ai ceva de facut. te iei cu altele. si apoi te trezesti la usa cu cineva care iti aminteste ca ar trebui sa continui ce ai inceput.

comunitati nevazute, trezite, protejate de ingerii lor buni. Ma rog pentru pacea si echilibrul tuturor acestor oameni, care au venit aici pentru altceva decat pentru ei insisi.

Tags: maya | Edit Tags Monday April 27, 2009 – 12:02am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

din ce in ce mai complicat

din ce in ce mai complicat magnify ca prin ceata, mi-a rasarit amintirea vizitelor de dame din vremile apuse. Tava de argint, farfuriutele mici, cu lingurite diminutive, sticla perfecta, paharele aburite cu apa din frigider, atunci cand de la robinet curgea ceva care inca mai avea gust si se putea bea.

si nu atat ritualul, cat sunetele conversatiei scazute dintre respectabilele doamne, care se jucau cu bobitele transparente de cirese albe in siropul dulceturilor aducand putin a vanilie, clincanind cand si cand din linguritele prin farfuriutele de sticla, cele ale paharelor puse la loc, pe tava metalica, un cantec de liniste, pace si siguranta.

au erupt toate azi, cand m-am uitat la borcanul cu dulceata de cirese amare, pe care o detestam in copilarie. acum ma uit la el ca la o comoara si nu ma indur sa il desfac, de parca as desigila o cutie a Pandorei din care ameninta sa zboare toate amintirile astea atat de mici, de dragi, de dulci.

se spune ca traim in trecut, desi eu cred ca trecutul e mai degraba un fel de substrat din care ne tragem seva pentru trairile prezente. si ma bucur si multumesc pentru puterea si placerea de a ma copilari putin doar pentru ca pe masa sta un borcan cu dulceata, plin cu toate trairile calde si bune.

Tags: dulceata | Edit Tags Thursday April 23, 2009 – 05:00am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

back, but not in black

back, but not in black magnify sa te trezesti dimineata, dupa ce i-ai visat pe cei dragi si plecati.
sa cobori si sa gasesti arzand lumanarile pe care le-ai stins aseara.
sa iesi si sa te bucuri de soare.
sa faci fotografii cu lucrurile care ti-au iesit bine.
sa te bucuri si sa multumesti pentru ce ti-a fost dat sa primesti, sa dai, sa inveti si sa intelegi.
Probabil ca asta inseamna sarbatoare adevarata.

Tags: paste, inviere, nou | Edit Tags Sunday April 19, 2009 – 11:06am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

O imagine spune mai mul decât o mie de cuvinte

O imagine spune mai mul decât o mie de cuvinte magnify aşa că, în loc de felicitări şi mesaje, am creat… nişte ouă…

Tags: | Edit Tags Friday April 17, 2009 – 10:01pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

magic is in the air

magic is in the air magnify Există anumite percepţii pe care începi să le detectezi după ce ajungi destul de mare şi merituos. Sau te califici în vreun fel. Nu încetez să mă minunez, recunoscătoare universului care îmi aduce în cale întâmplări, oameni, obiecte imediat ce mă gândesc la acestea sau e timpul să se manifeste.

Pe culoarul sordid de mall sordid, Marian Viorel din Fălticeni, îmbrăcat cu cămaşa, iţarii, ilicul şi opincile lui de duminică, ciopleşte în lemn. Faţa e atât de spiritualizată, încât mă sfiesc să îl rog să mă lase să îl fotografiez. Dar îi cobor de pe suportul pe care stăteau, frumos înşirate, patru linguri şi trei cruci.

Peştii, spirala, crucea, pomul vieţii, şarpele, soarele, steaua, morişca… minunile îmi plutesc în jurul capului ca un nor electrizant, şi nu pot face altceva decât să mă scufund în ceaţa magică şi să accept, cu umilinţă, că am crescut destul de mare ca să înţeleg ceea ce ţăranul român ştie de mii de ani.

Minunile vor pleca în patru zări, dar înainte de drum le-am fotografiat, ca să îmo rămână în minte. şi în suflet. şi în inimă.

Tags: arta, popular, simbol, sculptura, lemn | Edit Tags Monday April 13, 2009 – 08:13pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

blue air. vuitton.,kimono. gps

blue air. vuitton.,kimono. gps magnify Incredibilă asociere. Incredibil şi melanjul de ieri până azi.
am aşezat picturile rupestre de aseară şi clopoţeii vrăjiţi la locul necesar, am luat taxiul şi am aterizat într-o coadă masivă, nestructurată şi entropică la un check in neidentificabil din cauza mormanului de lume. Deodorant… mai puţin.

Când mă întrebam mai tare ce mă fac şi ce mi-a trebuit mie economie la buget în loc să dau mia pe biletele de avion cu cincizeci de transferuri, conectez instant cu un cuplu totally overdressed, dacă mă uit împrejur (eu sunt sport, ca de obicei, deci blending in nicely) şi ne salvăm reciproc de la soarta crudă de a şede lângă personajele din decor.

Primesc un fel de etichetă pe care e un cod de bare, nicio poartă, nicio oră, şi sunt trimisă să plătesc o asigurare obligatorie de bagaje. Ce şnapani.
Îmbarcarea milităroasă ne aruncă într-unul dintre cele două autobuze mumificabile şi apoi pe frumoasele locuri din avion. Am privilegiul de a sta la margine, a beneficia de o conversaţie NORMALĂ şi a evita ciocnirile cu căruciorul cu mâncare pe bani, vehiculat pe culoarul prea strâmt.

Gloata din avion baleiază de la mâini arse de soare, bătături şi mirosul acela de curat al omului care lucrează cu var, până la transpiraţie import direct Chişinău, asortată cu cizme cu multe ţinte şi gentuţă lucitoare, plus gherţoiul asortat, cu jeanşi pungiţi şi look fioros, de bodyguard retard, sau frumoase vuitoane la fel de false ca şi purtătoarele ilegale de silicoane care le afişau, în tranzit de la serviciile private româneşti la cele de limbă (şi nu numai) italiană.

În avion, încă vreo trei-patru rătăciţi, cu laptopuri şi căşti, încercând să scape de conversaţiile referitoare la salamul scos de la congelator, dar inevitabil copleşiţi de aburul de alcool persistent emanat de vecinul de alături, stewardesă, parcă de toţi atomii fuselajului.

după ce avem senzaţia că ne ştim, avem şi certitudinea. Povestim de biz, de blocaj, de mentalităţi. Disonanţă cu kestia cu salamul.

Primesc bonus un ride to the hotel, noroc cu Alinutza mea mică şi îndârjită, care a îndesat în plicul cu bilete electronice, vouchere şi alte hârtii o hartă mică-mică şi datele de contact ale hotelului, pentru că ne duce un colaborator al partenerilor de suferinţă, ghidat de un TomTom şi de scrisele Alinei.

Bologna, la cinci, e infern. Ajung la hotel gata epuizată, decisă să iau o salată şi fructe direct în cameră – egzecutat – şi să fac temele de mâine.

Târgul e imens, am un VIP pass ca să dau o tură pe la parfumuri. O să mă uit şi pe la green. Şi pe urmă meetinguri… blah.

Poate reuşesc de dimi să fac o tură în centru, să bifez că am văzut Bologna. Sau poate că nu. Oricum, deja am palpitaţii de oboseală, aşa că, împachetată în frumosul kimono cu înscrisuri care seamănă ciudat de mult cu unsemn primit de dincolo, o să mă învălui în mătase, o să pun capul pe pernă şi o să cad retezată, pentru că nu am dormit decât câteva ore azi noapte.

By the way, kimono-ul a venit în compensare la o depunere nereuşită de acte pentru paşaportul copilului. Din ciclul „nu faci ce vrei, ci primeşti ce trebuie”.

Trăiască low costul, conexiunile, sateliţii şi mătasea chinezească. Lumea e un balamuc şi eu mă aflu pe axa de rotaţie.

Tags: | Edit Tags Thursday April 2, 2009 – 10:59pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Comment

pelerinaj la funcţionarul român

pelerinaj la funcţionarul român magnify Ajungi ca, de fiecare dată când stai în faţa lor (ceva mai educaţi decât înainte de optzeci şi nouă) să te rogi să nu mai găsească vreun nod în papură.

Pe perete e un afiş vechi, despre care ţi se spune cu o jumătate de zâmbet în colţul gurii că nu mai e valabil. Aşa că termini de depus actele, constată cu un triumf neescamotat că ai uitat timbrul fiscal de un leu epe cererea de emitere a unui act nou, te iartă cu condiţia să îl aduci la ridicarea minunii de plastic şi îşi confirmă că poţi veni luni să depui actele pentru paşaportul copilului.

Pleci de la birou în goană, cauţi CEC-ul unde trebuie plătită taxa, reuşeşti să aduni banii din portofel ca să scoţi cei nouăzeci şi şase, virgulă doi lei (evident, bancomatul nu merge, cu card nu poţi plăti şi nu au POS), culefi copilul zăpăcit de pe stradă şi alergi într-un suflet să mai prinzi programul.

hotărârea de divorţ, aia nouă, are pe ea tot ce trebuie, menţiuni, ştampile etc. sunt toate actele . Şi buletinul dvs? întreabă ea. Fireşte că e tura cealaltă. Păi am paşaportul, şi copie după el, buletinul e la voi.

A. păi nu se poate să vă iau actele. Veniţi mâine, de la unu, dar nu cred că apucaţi, că poşta vine pe la patru, poate poimâine să puteţi lua buletinul… Ce dacă zbori. Dar de ce nu aţi cerut eliberare în regim de urgenţă?

păi nu am ştiut că se poate. Ştiam de o săptămână.

ŞI PLECI DE ACOLO UMILIT PENTRU A MIA OARĂ. Şi întâi faci ca oala sub presiune, apoi te gândeşti că n-ar strica puţină tămâie. Aşa că, alături de clopoţeii din cristal confecţionaţi pentru serviciu, mai pui mâna şi faci o yantră ad hoc. Culorile bune, de pământ şi metal, vibrează în casă şi adorm copilul la zece, pe tine te ţin în funcţiune mai ceva decât cofeina…

oare câte mandale trebuie desenate ca să lecuim de ignoranţă, aroganţă şi nepăsare clasa funcţionarilor plătiţi din banii noştri?…

Tags: bureaucracy | Edit Tags Wednesday April 1, 2009 – 10:23pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 3 Comments

inedită

inedită magnify Ultima zi din miniconcediul de reparatzie se termină. Azi chiar că am făcut tot felul de trăsnăi.

Singurul lucru de pe lista de to do e că am ajuns la bancă să văd ce se întâmplă cu cardul cela de a EXPIRAT de mai bine de un an… Ceea ce am şi făcut, dar într-un mod inedit.

Proaspăt reblonzită, am decis să mă duc pe jos. Ca să nu mai caut în van loc de parcare la Victoriei. Am luat-o per pedes. Ocazie cu care am constatat că s-a reparat podul… dar mai e de făcut strada, care arată ca un teren de dirt track.

Aşa că am ieşit la maxi taxi, care a făcut o veşnicie până la staţia de metrou. Am ascultat puştimea râzând de tonurile de apel ale altora şi comentând care dintre deţinătorii de 4×4 este mai interesant. Am cumpărat o cartelă de metrou, din care am folosit doar două călătorii. La bancă nu am făcut nimic, aşa că am decis să mă duc la magazinul de feng shui din 1 mai. Pe jos.

Am ieşit cu plăsuţa plină… şi apoi am mers, pe jos, fireşte, până la Arcul de triumf, de unde am luat… autobuzul. Şi el a făcut o veşnicie, m-a lăsat la ceas, în Colentina, de unde am mers… pe jos, până acasă. Inclusiv prin pădure, contemplând vandalismul şi gunoaiele, pe câmp, stând de vorbă cu ciobanii.

Nu am făcut nimic. am mers pe jos. am cumpărat amulete. a fost o zi minunată.

Tags: | Edit Tags Tuesday March 31, 2009 – 07:50pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

andante ma non troppo

andante ma non troppo magnify Primavara vine, nesigura si balbaita, dar cu sarcini clare. Gradina destelenita solicita inca si inca si inca ceva de facut in fiecare weekend, pisica trebuie alergat pentru colectare de prim praful in care se tavaleste in culmea incantarii, in oras s-au dezmortit targurile de antichitati si de trasnaioare facute cu mana.

Programul e lent, lent, pentru ca toate nebuniile asezate cu grija in agenda de peste saptamana se incurca, se decaleaza, se anuleaza, astfel incat mergem cu valul si se sfarseste un weekend aproape idilic. Magnolii inflorite, fantanile din gradina din nou functionale, totul reintra intr-un minunat normal.

Imi amintesc de chiulurile din scoala, pe sub trandafirii japonezi roz, infloriti, cu baietzii de rigoare, ore intregi de farmec in care nu cutezai nici sa il atingi pe celalalt, dar in care campurile se sudau si trebuiau, ca atare, respectate cu tacere.

Mi-as dori, dar nu pot, o zi de izolare completa, in care sa nu dau drumul niciunui televizor (cred ca saptamana asta il surghiunesc, oricum, pentru ca pornesc stirile si apoi adorm in fata ecranului stupid) si sa nu sune niciun telefon. Poate in Delta, ca tot am stabilit acum ca ne ducem acolo de 1 mai.

E tarziu, e departe, e putin spleen de primavara, mi-e foarte dor si – ca atare – ma autovaccinez cu trebuir marunte si consumatoare de timp. Nu trece. Imi trebuie o terapie fundamental diferita, iar prioritatile sunt, ca de obicei, altele, asa ca raman cu minunata viata imaginara, cu debuseurile din vis, si cu speranta ca nodurile se deznoada.

Tags: primavara | Edit Tags Monday March 30, 2009 – 08:15am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

copilăria mea, dintr-un Bucureşti neîntinat

copilăria mea, dintr-un Bucureşti neîntinat magnify Un drum până la Carol Parc Hotel, ascuns bine ca un sâmbure într-o caisă, providenţial făcut pe jos şi nu la volan, mi-a adus înapoi în minte şi în ochi felul în care te simţeai într-un Bucureşti necontaminat de demolări şi invazia de nechemaţi care călăreau valul industralizării.
Deşi puţin decrepit şi trist sub vălul ploii, miezul despre care vorbeam se deschide, şăgalnic, şi te aştepţi să auzi printr-o fereastră deschisă o voce cântând cu accent de gramofon romanţe, sau clinchetul perechii de sifoane care pleacă, în mâna proprietarului, până la sifonăria din colţ, la încărcat, în aşteptarea şpriţului de seară, din sticla cu corăbioară.
Căţei simpatici, maidanezi sau alsacieni sau huskies rătăciţi în peisajul molatic bucureştean, dacii şi rovere, viţă bătrână, bătrână, cocoţată pe pereţii de altădată: parcă pici într-o falie în timp şi dai să te întorci ca să vezi, păşind în urma ta, silueta cunoscută a bunicii, în taiorul de mătase aquarelle gri şi împrăştiind discret parfumul feminin şi dulce din sticla indigo de Soir de Paris. Senzaţia aceea de linişte, uşor, bine.
O poveste bine ascunsă.

Tags: | Edit Tags Wednesday March 18, 2009 – 07:27pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
cristalin
cristalin magnify Dacă ar fi să judec după mormanele de flori transportate la maşină în trei drumuri, răspândite în toată casa şi resuscitate periodic, doar-doar mai ţin o zi în plus, dimensiunea eventului a fost undeva între nuntă şi comemorare. De mult nu m-am mai simţit aşa bine de ziua mea. Un balamuc continuu, după o noapte foarte scurtă, terminat la două dimineatza, când gaşcaa decis să se transplanteze în pat – nu în cel propriu, ci în clubul omonim – iar eu a trebuit să invoc vârsta avansată ca să mă urc în taxi şi să mă prăbuşesc în somn. Nu ştiu alţii cum or fi, vorba unora celebri, dar eu mă simt ca de sticlă. Pe măsură ce cresc (mă gândesc că următorul prefix începe cu 5 şi nu îmi vine să cred) mă simt ca o bucată de sticlă suflată, care se răceşte progresiv. Îşi pierde flexibilitatea, devine mai fragilă, dar pe de altă parte îşi capătă forma, claritatea, culoarea, se transformă din ceva în sticla adevărată, pe care o ştim. Probabil sunt înclinată să fac paralela şi pentru că ador sticla. Murano e raiul pe pământ. Îmi amintesc primele plante înmugurite, făcute de Nemţoi, care stăteau în fosta galerie a Fondului Plastic, la care am oftat multe luni, până când au dispărut din vitrină. Şi acum mi-aş dori să am suficienţi bani ca să pot comanda replica acelor lăstari gigantici, mişcându-se într-un ritm cunoscut doar lor. Erau atât de vii, şi atât de magici, încât te hipnotizau. Prietenii mi-au adus un tablou de sticlă, în spatele căruia doarme o statuetă chinezească încremenită în veşnicie; un ceas de sticlă în alb şi negru, care se potriveşte perfect cu sufrageria; un platou de sticlă care seamănă cu o bucată de spumă încremenită în transparenţa aeriană; cercei de sticlă roşie, clone perfecte ale cristalului feng shui pe care l-am luat din magazinul de vrăjitorii ţâşnit în calea mea la Dusseldorf… orhideele noi înfloresc obscen, cele vechi au muguri, vorbesc cu copilul de universităţi şi nu îmi vine să cred. Parcă ieri ajustam sarafanul inform şi stupid de la liceu, încălcând flagrant regulile de ţinută. Mai vine o vară….

Tags: birthday | Edit Tags Monday March 16, 2009 – 08:45pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Brand de ţară

Brand de ţară magnify Aproape bizar, când aterizezi la Geneva nu realizezi cât de mult vorbeşte fiecare semnal vizual despre locul în care te afli.
George Clooney zâmbeşte într-o andropauză sexy de lângă reclama Nescafe. După care conveyorul te transportă pe lângă billboard-uri gândite special pentru indoor la viteza de alergare, lungi, cu spaţii între elemente, sobre, în culori reci, astfel încât să nu te ia ameţeala ca prin tunelurile de la Paris, din cauza imaginilor zburătoare… Deasupra capului, scena sărutului din Pe aripile vântului este descompusă în zeci de fotograme, şi dacă te uiţi în gol aproape că vezi, pe fiecare segment de bandă rulantă, cu încetinitorul, filmul. Dar e periculos să te uiţi în gol, pentru că rişti să te împiedici de finalul benzii. După a treia secvenţă din bucăţi, te întrebi care naiba e mesajul, totuşi.
Triumfător, mic şi discret ca ceasurile de marcă, un anunţ comunică o analogie stranie – cică ar fi sărutul de bun venit din partea Genevei. Măi, să fie. Sexoasă localitate. Dar de fapt e doar un claim, pentru că imediat te repui în cutia pătrată cu muchii perfecte a rigorii elveţiene. Firmele, mai toate fără logo – doar Rolexul îţi sare în ochi, cu cununiţa lui imperială pe care Disney o foloseşte la Cenuşăreasa, cred – sunt compuse din ariale contur sau pline, când ai noroc câte un font cu serife, şi colorate mono. Clădiri la fel de pătrate te fac nostalgic după liniile nebune gen Hadid şi doar gârla cu lebede insensibile la temperatura idioată de afară mai schimbă putin spre charme atmosfera. Dimineaţa şi în cursul zilei, lacul cu proiecţia monumentală a jetului de fântână (mă gândesc la simbolurile falice, dar nu prea se potriveşte cu starea lichidă) fac frumos contrast cu munţii încă înzăpeziţi de afară. Dar parcă şi munţii sunt făcuţi din linii drepte .
În fine. Numai că ai parte de alternativă, la un moment dat. Hotelul, de designer, cu moblier reinterpretat pe tradiţiile zen, culori care aduc mai degrabă a luna de miere – roz, mov, roşu pe fonduri de wenge minimalist – şi orhidee arcuite şăgalnic pe lângă ecranele mari de plasme, sau studiourile de design, amenajări şi decoraţiuni de pe drumul care coboară de la castel, pe lângă biserica gotică împrejmuită de pereţi bătrâni şi mucezi ţinuţi în contraforturi. Sau cafeneaua chic, uşor englezească dacă mă uit la ogarul de porţelan, pe care alcoolul l-a dărâmat, pasămite, dacă mă uit la gheruţa stângă, contuzionată definitiv, înainte ca proprietarii să îl lipească zdravăn de bordura din lemn lat. Cupru, conducte false de berărie, afişe şi meniuri scrise cu mână de copil, litere jucăuşe şi stângace. Un fusion admirabil cu meniul care patina de la guacamole la aripioarele americane, salata Cesar sau puiul indian. Accente franţuzeşti de chevre. Şi îmi dau seama că locşorul acela construit englezeşte, cu mult lemn pe pereţi şi mesele care suportă cu stoicism asediul berilor răsturnate, reflectă caracterul cosmopolit al oraşului.
La urma urmei, structura bate boemul, iar ritmul vizual ordonat şi moderat se reflectă în lipsa de presiune asupra oamenilor de acolo, asupra felului în care sună paşii pe străzile medievale, pietruite, în mişcarea diafragmei care extinde, extinde, extinde cutia toracică şi apoi încetineşte bătăile inimii, cu un oftat prelung, cu care parcă iese nu numai bioxidul de carbon, ci şi tot stressul pe care l-ai adunat în ultimele săptămâni. Iar lucrurile progresează cu precizia unui ceas elveţian.
Pe malul pietruit ordonat şi aliniat la balustradă, pe străzile care urcă la castel, în centru, la aeroport, magazinele de suveniruri explodează de alb şi roşu. Crucea solidă, masculină, cu linie groasă, care se bălăceşte în căldura precisă a fondului uniton, punctează ici şi colo bejul germanic. O regăseşti în vitrinele mahazinelor de tabac, pe brichete, pe cutiile de trabucuri împletite, pe briceagul care a devenit mai celebru decât marmota de la Milka, ţara asta e în roşu şi alb şi muchii curate.
La aeroport, poarta specială de la care pleacă zborurile Baboo e marcată cu un fel de totemuri subţiri, roşu cu alb, cu sigla firmei, roşu cu alb. Singura licenţă e că pe coada avionului, în roşu şi alb, nu găseşti crucea fratelui mai mare de la Swissair, ci contururi înflorate, baroce, albe pe fond roşu. Dar culoarea e acolo, şi alternanţa pe care noi o etalonăm cu mândrie de Mărţişor (numai că în spirala feminină, nu în unghiuri drepte) devine un fel de metronom al ochiului, care bate ritmul: alb, roşu. Cruce, fond. Elveţia. Elveţia. Elveţia.
Aşa încât ţi se pare normal să vezi cuponul de îmbarcare tipărit cu roşu pe alb. Austrian Airlines.
Apoi vezi aeronava şi matricea se prăbuşeşte într-un nor de praf, pentru că avionul Tarom, cu sigla lui desuetă, italică, de anii ’70, te aduce lângă autobuzul antediluvian, cu burduf, mintea fuge înapoi, în liceu, când toată gaşca se aduna în locul acela zdruncinat şi circular, pe unde intrau gazele de eşapament, ca să te depună mai apoi la sordida intrare în România: o uşă minusculă într-un perete gri, o scară în spirală peste un decor kitsch de uscături portocalii şi verzi, albul murdar, de spital vechi, din sala la care stai întotdeauna la coadă la paşapoarte.
Noroc că în geantă, cuibărit între portofelul negru, moale, de lac, şi portfardul negru, moale, de lac stă shot-ul pe care l-ai luat ca amintire din aeroport, astfel încât să poţi turna o licoare transparentă în paharul intens roşu, branduit cu crucea albă.

Tags: ch, brand, tara | Edit Tags Tuesday March 10, 2009 – 06:15pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

curatenia de primavara

curatenia de primavara magnify Singurul lucru pe care nu l-am putut face a fost sa ard in mod ritual gramada de frunze – asa cum faceam, cu extrem deliciu, cand eram copii.
Dar, de fapt, chestia cu curatenia de primavara, pe care o uram la fel de mult cand eram copil, fiindca Tanti Maria, menajera noastra, freca parchetul cu petrosin ca sa curete lemnul, dupa care urma ceara de parchet, mirosind la fel de petrochimic, si mai ales lustruitul – treaba copiilor, care trebuiau sa danseze prin camere tarsaind carpa cu pricina pana cand lemnul capata luciu, deci, chestia asta capata un anumit sens cand esti matur si hartanit.
Vrei ceva proaspat, nou. Intelegi si idele lui Marte, miroase a pamant reavan care te cheama afara, pisica emana nori de puf naparlind prozaic, vrei sa scapi de tot ce e putred, ti-e dor de verde, de schimbare, de duca.
Cred ca de-asta isi pune omul manusile de gradinarit, isi cumpara pietris si scoate din radacini aleea din gradina, ca sa o replanteze dupa ce a adaugat pamant de flori si a greblat tot ce e mort si uscat.
Sa muti plantutze, sa redai aspectul viu, sa te bucuri de buchetul de flori pe care l-ai primit cu o seara inainte de la prietenii cu care ai impartit sticla aceea de vin bun pe care il pastrai pentru cineva cu care sa poti dezbate. In definitiv, tot despre placere vorbim. si despre uimirea cu care descoperi, vorba calugarilor budisti, ca poti gasi placere in orice lucru pe care il faci.
Partea simpatica incepe abia acum. Pentru ca, dupa toata agitatzia, am aprins doua lumanari din ceara de albine si tamaia din micro-cadelnitza achizitionata in Creta. Si contagiunea a cuprins casa, cartierul, locul. A cazut curentul si s-au aprins sute de lumanari…
Astfel, purificarea merge inainte, de la pamantul de afara la aerul din case si mintea din cap.
Asa incat te cuibaresti pe canapea, iti savurezi lichidul pretios din paharul elegant si te bucuri de primul cadou pe care l-ai primit de 8 martie…

Tags: primavara, gradina, curatenie | Edit Tags Sunday March 8, 2009 – 07:44am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

primavara. in sfarsit.

primavara. in sfarsit. magnify Cu toata vremea rea din ultimele zile, cu toate ca mugurii cei mari ai bradutzului expulzat prea devreme pe terasa au inghetat, zambilele si narcisele stiu ca vine primavara si cresc ca aluatul cu drojdie. Asa incat, dupa o sambata de recuperare cu somn, somn, somn, duminica am plecat sa cautam primavara.
Am gasit-o intr-o ceainarie minunata, transformata peste noapte in targ de primavara, unde aterizasera radacinile albe si rosii, dar si feelingul hippie de care noua, celor care nu am consumat idila high, ne este atat de dor. Fireste ca banii din portofel nu au fost suficienti pentru a putea indesa in tashkutza incapatoare toate minunile inutile de acolo, dar ceva-ceva tot am facut. Asa incat am revenit acasa, dupa ce umplusem, literalmente, portbagajul cu saci cu pamant pentru gradina, si am intins comorile pe masa.
Andrei mi-a luat un fel de sepie galbena si usor drunk, dupa expresie, iar in rest… pomi minunati, cristale magice, tartacutze transformate in suporturi, monstri din materiale plasice polimerizate la cald… flower power, ce mai. Si tascute, si camasutze, si ceaiuri parfumate.
Asa ca am putut rapi ceva din toate bunatatzile si am si impartit cate ceva dintre ele…
O tartacutza ambalata in Dilema – ultimulnumar – si legata cu un super snur rosu de matase face deliciul. Imi amintesc ca exista pe lumea asta, in afara de doctori minunati, si intelectuali care improvizeaza si dac lucruri care ii determina sa se simta bine, evitand compromisurile cu ei insisi si sarind cu gratie peste obstacolul major al mitocanului social, labartat in calea ascensiunii oricui, cu aceeasi ostentatie cu care blocheaza masini sau parcari cu gipanul lui.
Vama exista, chiar daca pe cea de origine au asfaltat-o, ramane sa ne dam doar intalnire in alt spatiu magic, pentru un timp, pana cand mistretii vor gasi acest loc, apoi vom descoperi altul. Si altul . Si altul.
Primavara draga, nu ai ce face, vrei, nu vrei, trebuie sa vii.

Tags: martisor, primavara, hippie | Edit Tags Monday March 2, 2009 – 07:49am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

ametzeala britanica si reumatismul romanesc

ametzeala britanica si reumatismul romanesc magnify aterizare zguduita, dupa zbor zdruncinat, pe Heathrow. Taxi cam vechi, sofer cam fumator, nota de plata cam mare.
si pe urma ajungem la hotelul de figuri de peste, unde aflam ca au facut suprabooking.
scandal pe ton scazut, primim upgrade la fratele mai mare, de cinci stele, din leicester square. taxi gratis. acceptam.
si urmeaza o dupa amiaza nebuna, nebuna, in care trei manageri si-au facut de cap in magazinele de jucarii.
urmeaza poze si descriptii :))
asta, daca ma mai tine mana. umarul stang ma doare pana la cot de parca as fi facut o mega entorsa 😦

Tags: londra | Edit Tags Wednesday February 25, 2009 – 08:55pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
time, time again

time, time again magnifyDoua zile s-au topit in nestiut, secunde care au disparut, s-au contopit, au fuzionat. Nu stiu unde a alergat timpul, unde s-a scurs, am patit acelasi lucru si sambata, si duminica. Sambata, cand credeam ca e 7 seara, am constatat ca era 1 noaptea. Iar ieri… tot cam asa.

Coincidenta sau nu, am reusit sa-l vad pe Benjamin Button, un film pe care mi-l doream si care a fost un pic mai previzibil decat ma asteptam. Dar curburile timpului s-au inchis, frumos, in bucla cu mesajul din film.

Putin flower power, bijuterii facute cu mana, gandind la nimic – poate doar la scopul in sine, de a face bijoux de vacantza – si o supa fierband linistita pe focul mic de la aragaz, ca sa aiba copilul ce manca. timpul s- ascuns intro crevasa calda si intunecata, din care nici nu prea iti vine sa iesi. Vineri seara, viscolul a daramat masinile pe autostrada spre mare; sambata ninge, duminica e frig, primavara e si ea, probabil, in aceeasi crevasa.

timp pentru ceaiuri cu vanilie, filme la dvd si lene, cu pisica aliniata in lungul parchetului, fix deasupra locului pe unde trece tubulatura de apa calda.

Tags: time | Edit Tags Monday February 23, 2009 – 08:58am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

The art of pleasure

The art of pleasure magnify Treaba e simpla. Ideea iti vine de cand vezi pe raftul old time, de lemn, cu suport din fier forjat, negru, pachetul cumintzel de paste cu trufe. Gusti uleiurile pana gasesti aroma aceea acida de care te-ai indragostit in Creta, chiar daca lipseste culoarea verde, verde. Iti iei plasutza argintie plina cu bunatatzi si te strecori sherpeshte, repejor, prin viforul umed si inghetat care ameninta sa devina o problema de trafic in Bucuresti, te urci in masinutza pe care deja s-a pus zapada, pornesti la maximum ventilatoarele si incalzitoarele si te insinuezi in sirul nesfarsit de masini. A-ntaia, a doua.
Ajungi acasa, scoti – cu putina amaraciune, pentru ca ce frumos aratau – toate bunatatile din pungute, pergament, desfaci capsele care amintesc de sortul cald si bun al bunicii, pisica alearga pe masa din bucatarie fundele mov desfacute de la fiecare pachet.
Te bucuri de bunatati ca o veveritza care si-a umplut camara cu ghinde si scoti cratita lucitoare, ca sa fierbi pastele.
Tigaia noua primeste sub capacul imaculat, din sticla, uleiul, usturoiul, rosiile. Nu vrei sa pui prea multe ierburi, ca sa lasi sa se insinueze aroma grea, mustoasa, a trufelor.
Pastele facute in antica pasticceria a unchieshului italian, pe care cu greu le poti gresi, pentru ca nu se fleshkaie ca acelea din supermarket, aterizeaza in castronul termorezistent, din sticla groasa, si se rasfata cu sosul scazut, iar tu – cu paharul de Brunello.
Cina e aproape religioasa, farmecul discret al mancarii mediteraneene nu te lasa nici sa respiri pana cand, in fine, dai deoparte farfuria, ca prea e de tot….
Si ce iti mai ramane de facut e sa arunci vasele deoparte – le vei spala cand vei avea chef – si sa te asezi pe lounge chair-ul cu masaj, ca sa iti scrii povestile si sa descarci imaginile.
La vie en rose, enfin.

Tags: food, pleasure, mediterranean | Edit Tags Friday February 20, 2009 – 08:37pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

De ce ma bucur ca e criza

De ce ma bucur ca e criza magnify1. pentru ca au disparut de pe strada mitocanii cu gipane. Sunt parcate si scrie „de vanzare” pe ele.

2. pentru ca asa invata si romanul ce-i aia munca

3. pentru ca s-a facut loc pe strada dupa ce a disparut excesul de masini de serviciu

4. pentru ca crescut chiria la apartamentul pe care l-am castigat la proces.

5. pentru ca presiunea te sileste sa fii creativ.

6. pentru ca aduce oamenii mai aproape. Au inceput sa se viziteze din nou.

7. pentru ca provoaca intamplari bune care se propaga, si microcrize care fac curat

8. pentru ca, in felul asta, se da un restart la normalitate si se taie cu laserul negii sociali crescuti pe fatzada romaneasca

9. pentru ca atunci se vede cine-i bun si cine-i mediocru.

10. pentru ca ne-a adus inapoi la valorile fundamentale.

Tags: criza | Edit Tags Monday February 16, 2009 – 12:46pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Tara in care trebuie sa divortezi de doua ori ca sa fii mai sigur

Tara in care trebuie sa divortezi de doua ori ca sa fii mai sigur magnifyRomania, 2008. Copilul se pregateste sa plece in tabara in Turcia. Dupa toata comotia cu pasaportul expirat, patita la Paris, platesc, frumos, taxele de pasaport, un milion, si il trimit la Directia Pasapoarte.

Trebuie sa fiu acolo si sa dau declaratie… ca sunt de acord. Iar hotararea judecatoreasca de divort nu mai e buna. Ca e definitiva, iar din 2006 s-a schimbat legea, si pentru emiterea unui nou pasaport trebuie hotarare definitiva si irevocabila.

Bine, bine, si ce trebuie sa fac? A, pai e simplu, zice functionara, doar sa va duceti la tribunal si va pune o stampila de la registratura, cum ca e si irevocabila.

Zis si facut, ne uitam pe net, sa vedem pe unde s-a mai mutat judecatoria sectorului 2. Ajungem la Stavropoleos. A, zice portarul, dar s-au mutat de aici de mai bine de un an… Pai si unde sunt? La junior. Injurand, pen’ca lasasem masina la pasapoarte, ca sa nu caut loc de parcare aiurea prin Victoriei, luam taxiul inapoi si o recuperez, dupa care navigam prin porcaria de trafic bucuresteana inspre fostul magazin Junior. Imi pare rau ca nu am intrat acolo nici pe vremea lui Ceashka, acum parcam, e 2, fuga inauntru… registratura e doar pana la 1 si doar martea

Martea urmatoare, cu toate actele in mana, ma duc, frumusel, la 9 acolo. Minunaaat, minunaaat, de la 9 la 10 e program cu fundatii si NGO-uri. Coada groasa promite cel putin doua ore de asteptare. La un moment dat, o doamna mai fezandata, participanta la rabdatorul rand, se uita la dosarelul meu, ma chestioneaza si imi spune ca nu are niciun rost sa stau, daca nu am chitanta de la nu stiu ce circa ma-sii si alta hartie de nu stiu unde… vreo trei drumuri, care inseamna trei zile, fin’ca niciunul nu are program cu publicul ca alalalt, si fin’ca nu le poti face consecutiv.

Dumnezeule, toti aia treizeci de la coada au facut asta?! Doar pentru o re-certificare de hartii? Mai mult, afisul pe care scrie ca avocatii au prioritate isi arata coltii amenintatori: din sase oameni intrati pana acum, cinci sunt avocati.

Pa, la revedere. Copilul pierde tabara, eu – cei 300 de euro, iar chestiunea intra pe lista rezolutiilor pe 2009. Drept care ma infig, frumusel, in telefonul avocatului si il rog sa ma ajute sa rezolv. Un pic mirat, pentru ca platesc reprezentarea avocatiala, omul ia actele si ma suna cateva zile mai tarziu, sa imi spuna ce inspirata am fost…. daca mergeam pe calea batatorita, nu rezolvam nimic, pentru ca era nu’sh’ce neconcordantza intre dosar si hotarare, drept care hartia ingalbenita si batuta la masina la a n-a copie nu mai putea fi adnotata… asa ca, daca nu ma supar, a scos o alta hotarare de divort

De data asta, definitiva, irevocabila si cum mai scrie la kestia cu pasapoartele. Emisa tot cu data aia de atunci, dar eliberata acum. Cred ca e ultimul divortz

Tags: birocratie | Edit Tags Monday February 16, 2009 – 12:38pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments

Batranul dog german

Pe drumul accidentat si plin de capcane care leaga soseaua principala de cladirea birourilor in care imi petrec o treime dintr-un an de viatza, inainte de a trece un pod peste o balta desprinsa din povestile cu pescari, ai de traversat, cu dibacie, o linie de tren industrial. In dreptul ei, parca stiind la ce ora vin si pleaca masinile, trei-patru caini asteapta, rabdatori, ceva de mancare.

Intre ei, un dog german, batran, slab de ti se rupe inima, cu o mutra inteleapta. Evident, pierdut de cineva si ramas al campului. La un moment dat, dogul a disparut si, cu inima stransa, ma gandeam ca s-a stins. Dupa care a reaparut, cu o zgarda rosie, frumoasa, din piele montata pe fetru. Bine ca l-a adoptat cineva de pe aici…

Acum, dogul nu mai are zgarda, e iarasi plin de ciulini si asteapta, rabdator, ceva de mancare. Si m-am gandit ca nu intotdeauna ceea ce vrem noi este ce-i mai bun pentru celalalt. Ca dogul pretuieste mai mult libertatea decat bunastarea. As vrea sa pot tine minte asta de cate ori incerc sa conving pe cineva sa faca „ce e mai bine”…

Tags: | Edit Tags Monday February 16, 2009 – 12:19pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
My Funny Valentine
My Funny Valentine magnify
Detest hype-ul marketingului, care corupe si indeasa pe gatul consumatorului sarbatorile pe care le doreste sau nu. In legatura cu siropul penibil al
Valentine’s Day, invazia de inimioare patetice, ciocolata si sarutari, in afara faptului ca avem sarbatorile noastre, romanesti, si parca-s mai autentice decat prefabricatziile americane, as vrea sa nu mi se mai spuna ce si cand sa sarbatoresc. Sau sa nu sarbatoresc deloc. Sau sa sarbatoresc atunci cand nu e nicio sarbatoare.

Toate bune si frumoase. Undeva, in subconstient, porcaria sadita de stirile insinuante si de comertul neostoit isi face efectul si, iata, ma trezesc ieri dimineata dupa ce visasem foarte, foarte frumos. Senzatie care merge cu tine toata ziua, pana la senzatia fizica a prezentei. Revin fugutza in gand la un schimb aprins de mesaje de acum o saptamana si multumesc inconstientului uman, care mai coace, din cand in cand, si surprize minunate in afara de insomnii, somatizari si alte prostii.

Vine, fara doar si poate, primavara.

Tags: valentine | Edit Tags Sunday February 15, 2009 – 09:34am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
nopti cu luna plina
nopti cu luna plina magnify
Nu foarte demult, noptile cu luna plina insemnau sa cutreier prin munti si paduri, cautand ceva ce nu era de gasit vreodata. Acum sunt doar simple insomnii si mintea plina de ganduri.
Cu degetele uscate de la detergentul de vase si manusile post-crema reparatoare, am constatat ca, desi nu lasi amprente, computerul nu poate fi manevrat. Touch pad-ul nu „vede” mana in manusa. Pe de alta parte, in rochie de casa si cu manusi albe, hm, interesant. Trebuie studiat. Dar mi-ar trebui manusi de foarte multe culori.
Incep sa ma port ca o batrana doamna care se imbraca in lila?
Si apoi, bloggingul si computerul. Am asa o stare de hiperactivitate, incat am dat cu cartea de pereti, nu am rabdare sa citesc, si incep sa inteleg o generatie pe care o lume intreaga o blameaza.
Copiii internet nu citesc. Si, poate ca nu s-a gandit nimeni la asta, se intampla exact pentru ca au o stare mentala asemanatoare cu cea pe care o am eu acum. Nu au rabdare. Cartea e construita cu migala, trebuie sa intri in subiect, sa te ia curentul, sa intelegi personajele.
Pe net, lucrurile sunt mult, mult mai tranzactionale. Si nu stiu daca asta e in mod absolut un lucru rau.
Spun asta fiindca acesti copii inteleg cu totul altfel lumea, relatiile, lucrurile. Ii intereseaza experiente intense, pe care le cautam si noi pe munti, in noptile cu luna plina, numai ca dincolo de ecranele din ce in ce mai mari si mai clare aceste experiente le vin gata prefabricate, trebuie doar sa plonjeze.
Poate ca lumea e destul de cenusie dupa aceea, si de aceea vezi atatia emo si depresivi, dar universul mental pe care si-l creeaza e greu de acuzat, chiar daca ai trait intr-o epoca in care fie dadeai spaga cat costa cartea, fie o cumparai la pachet cu congresul al treishpelea si documentele conferintei nationale a pcr…
Deci. Mi se pare la fel de incorect sa ii acuz cum mi se pare incorect sa spunem ca lumea de azi, cu antreprenorii ei iesiti dintre doua valuri tulburi si maloase de Dambovita, e mai buna decat hegemonia vanzatorului de alimentara de dinainte de ’89.
Copiii nu vor fi niste eruditi, si creierul antrenat mai degraba sa compare si sa puna in context niste bucati de informatie decat sa asambleze mii de bucati de puzzle pana cand isi vor da seama cam despre ce e vorba in lumea asta ar putea fi mult mai eficient.
Noi scriem in continuare, cu apetitul omului obligat sa faca foamea in lagarul de concentrare, care tine toata viata un colt de paine in buzunar. Si, in fond, nici in asta nu e nimic rau. Ceea ce conteaza, de fapt, este sa faci lucrurile care iti aduc maximum de confort mental. O carte, o baie cu lavanda, un post pe blog la doua dimineata, intr-o noapte cu luna plina.
Tags: learning, teenagers | Edit Tags Sunday February 8, 2009 – 01:56am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Mi-am adus aminte de bucurii mici
Mi-am adus aminte de bucurii mici magnify
Ianuarie e pe sfarsite, prognozele meteo se imping in avertismente dusmanoase de ninsoare, iar afara am vazut cateva cristale mici, de gheata, pe parbriz.
Am decis, insa, ca azi e ultima zi de iarna, drept care am dat iama in flori si am cumparat trandafiri, primule, zambile, clopotei. Sunt toate prin ghivecele din sufragerie si, deodata, lumea pare mai suportabila.
Intre luptele cu chiuveta din bucatarie, brusc infundata, si listele nesfarsite de lucruri de facut in weekendurile prea scurte pentru viata personala, comprimata ca un arc de suspensie, am redescoperit, cu uimire si incantare, placerea de a avea o zi intreaga numai pentru mine. Sa fac ce vreau eu. Sa nu trebuiasca sa fac conversatie.
Cumparaturi, cadouri, investigatii prin magazinele de kestii naturiste, apoi,, inapoi, in pat, cu pisica fericita !!
Apele vin inapoi in matca, chiar si instaritzii de ocazie care si-au cumparat, fratzioare, bmw-uri trebuie sa le returneze. Nu mai tin afacerile alea „pe nashpa”, gata cu fitzele.
Lumea urla „criza”, eu vad mai degraba normalizare. Iar in casa mea, cu lumanari aprinse mirosind a flori de portocal si cu pisici lenese tolanindu-se unde bate ventilatorul computerului, miroase a primavara si a haine albastre, de vacanta.
Tags: iarna, bucuresti | Edit Tags Saturday January 31, 2009 – 06:22pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Paradoxurile sociale romanesti
Paradoxurile sociale romanesti magnify

Departe de mine ideea de a deveni vreun cronicar social. Dar ma uit la ce e imprejur cu interesul stiintific pe care il are un colectionar de insecte, care isi studiaza zilnic cutiile cu victime adormite intru vesnicie in borcanele cu eter si prinse, estetic, cu bolduri specializate in cutiile de specimene.

Iar regnurile, genurile, speciile si familiile dau buzna peste mine tot timpul.

Pentru ziua de azi, trei insecte la colectie. Prima e pe deplin descrisa de masinutza din imagine, imortalizata in chinuitoarea procesiune de dimineata catre lucru, in ceata amortita a Bucurestilor albastrui. Soseaua are doua benzi. Prima e blocata de masini parcate, a doua – sir continuu de masinute chinuite, linia de tramvai pe deplin populata de alte fiare pe patru sau mai multe roti. Tablite de inmatriculare de uniunea europeana…. mai degraba arata ca si cum ar fi fost furate, decat legitime. Un ditamai camionul o ia pe linia de tramvai de contrasens si se napusteste pe langa toata coloana, ca sa o ia la stanga la semafor inaintea tuturor celorlalti.

Si cand cugetam eu cat e de neadecvat poporul asta, in fata mea se infige, alunecand prin dreapta, o Dacie. Locuita de tovarashii cu numele respective. O imagine spune cat o mie de cuvinte…

Actul doi. Ma intalnesc cu o dama pe care nu am mai vazut-o, ca sa fim exacti, din 2001. In 2001, era o muiere interesanta, cu care aveai ce vorbi, combinata cu un nene de la care primea o finantare la fel de interesanta. Intre timp, s-a maritat, a devenit blonda si poarta branduri.
Opt ani langa un barbat inferior. Sau efectul diamantelor asupra numarului de neuroni vii, activi si interconectati. Sau, ceea ce imi spunea odata un psiholog, ca oamenii sunt atat de preocupati de exterior, incat schimbarile de look (mai ales cele dramatice, sub cutitul chirurgului) se transfera la nivel subconstient. Cu alte cuvinte, daca arati ca o Barbie, mai devreme sau mai tarziu ajungi sa te comporti ca o Barbie. Plonjonul in lumea antreprenorului neanderthalian a imprastiat, dupa cum spuneam, sclipiri in fiecare miscare a personajului transportat de limuzine cu sofer istet, care luneca tacut si lin prin sincopele strazilor preapline din bucuresti.
Mov, mult mov, si senzatia certa ca personalitatea si farmecul de altadata stau ingropate sub mormanul de bani ca un strigoi tintuit cu piron si placa de piatra.
Plec de acolo cu un feeling ciudat, dorinta de a ma scufunda intr-o apa curata si bine mirositoare si o oboseala care ma doboara pe canapea, in somn semitreaz, pana la sase dimineata.

Actul trei. Doamna directoare, bruneta, volubila, fermecata de genele barbatului care sta vis-a-vis de ea, intre ei e doar masa de conferinte. El se joaca cu tensiunea, lumea dimprejur e prea ocupata sa dovedeasca utilitatea si productivitatea, doamna asculta cu interes si pune intrebari destepte, dupa care isi pune haina facuta din animale omorate si pleaca, apasand barbateste pasii in cizmele de lac cum aveau pe vremuri, la circ, asistentii dresorilor de cai, cu mica ei suita preaplecata de mercenari care asteapta sa gaseasca un salariu mai bun pentru a putea scapa de sub tiranie.

Colectia mea de nevertebrate s-a imbogatit azi cu un vierme si doua artropode – un paianjen si un scorpion…

Tags: romania, social | Edit Tags Wednesday January 21, 2009 – 09:30am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Urmuz revizitat
Peisaj de sambata, vizite de weekend. Personaje: eu, ea1, ea2. Ele, pensionare…
Ea1 relateaza ciudatenii sociale de la domiciliu: vecinul bine inaintat in varsta a treia afla ca minunea tehnologica poate fi experimentata. Vine la ea in vizita si – fireste – vrea sa vada un site porno.
Minune mare, omul traieste treziri de mult uitate si o roaga pe pretina cu pricina sa imortalizeze repede momentul, ceea ce se petrece, pe telefonul mobil.
Aici incepe dichotomia: produse ale aceleiasi generatii, cele doua doamne respectabile pornesc o disputa referitoare la caracterul obscen al actiunii. M-a amuzat povestea, m-a amuzat si mai mult reactia. Posesoarea de internet, experimentand toate ale vietzii, il ia pe „de ce nu?” in brate, pe cand cealalta este ultragiata de momentul comic.
Nu vreau sa fac judecati, dar ma minunez cum, traind intr-o epoca atat de tulbure, un amuzament sexual senil poate fi o gluma nostima sau o incalcare grava a poruncilor etice… Si, mergand cu un pas mai departe, de fapt, ce e condamnabil?… unde e linia intre un free spirit si un pacatos?…
Intre parfumul de primavara si mirosul de biblie muceda, ma declar observator impartial si ma amuz de spectacolul absurd al variatiunilor pe aceeasi tema, cu acompaniament de norme sociale.
Tags: | Edit Tags Tuesday January 20, 2009 – 06:34am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
istorii inecate
istorii inecate magnify
O poveste auzita de la alt calator, din alte vremuri, despre taramuri pe care copilul meu le mai poate vedea doar in poze de arhiva, cu o rezolutie tare aproximativa…

Imi amintesc despre discutii cu voce scazuta in familie, in copilarie, cand Portile de Fier se pregateau sa inece un pamant mic, dar istori.
Prietena de care vorbeam a avut sansa sa viziteze insula cu cateva zile inainte sa fie scufundata sub apele Dunarii. Toata lumea plecase, doar un turc batran mai era pe insula, hotarat ca va pieri odata cu pamantul de care era atat de indisolubil legat.

Turcul era netulburat, pregatind o cafea. Si povestea plonjeaza, deja, in mitic, pentru ca – in felul lui – acest om era un fel de magician, care incalzea, incet, cafeaua la nisip, ca sa nu isi piarda duhul, fiarta, si apoi cobora zatul cu cateva picaturi de apa rece. Apoi ciocanea si asculta ibricul de arama la fel de batran ca el, in patru puncte, ca si cum l-ar fi armonizat cu punctele cardinale si ar fi sunat un clopot pentru fiecare dintre acestea.

Cafeaua astfel innobilata isi putea gasi drumul spre tihna cestii strainei care ii calcase pragul, iar turcul, cu ibricul si ritualurile sale, erau, astfel, pregatiti sa intre in neant.

Nu e o poveste trista, nici una revoltata – ci doar o uimire si minunare la intelepciunea omului simplu, adevarat si ramas in legatura cu valorile si traditiile lui adevarate si milenare.

Tags: | Edit Tags Sunday January 18, 2009 – 07:54pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
ger, cactusi inghetati si mitocanii back on track
ger, cactusi inghetati si mitocanii back on track magnify

Of, of. Weekend cu luna plina, somn pe sponci si o aiureala de nedescris, ca la drive in, zau asha.

Aseara, o luna cat o tipsie rasarea, galbena, pe cerul imaculat, negru. Enorma. Magica. Sa urli la ea, ca ai de ce.

Azi, un soare minunat, luna in capatul celalalt de cer. Rasarit si apus. Cozi pe pod. S-au intors toti mitocanii, cu masinile lor 4×4, de care M-AM SATURAT PANA PESTE CAP!!!

De ce nu putem si noi sa fim altceva decat un popor de limbrici?… Ne tot laudam cu apuse glorii culturale, dar daca iesi pe strada, iti vine sa iti iei campii.

Un turnulet mic – mic, de fildes… avem… si in general vin la noi toate lucrurile bune… se poate sa ii transmutam genetic pe mistretii astia si sa ii trimitem la scoala de bune maniere?…

Tags: social | Edit Tags Monday January 12, 2009 – 09:01am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
elegii marine
elegii marine magnify
Morning has broken. Mai sunt un milion de lucruri de pus in valiza, am dormit trei ore si jumatate si am visat oameni pe care ii iubesc, m-am trezit de parca as fi dormit sapte ore.
Cele doua valize sunt deja destul de pline si mai avem de pus o droaie de kestii in ele, cu rabdare reusesc sa ocup la maximum volumul limitat, uitand papucii mei, care aterizeaza in geanta de rezerva (de data asta nu am uitat-o) impreuna cu puzderia de cd-uri pe care le-am cumparat ca nebunii.
Copilul smarcaie si snifaie, a uitat pe masa la Pizza Hut atat picaturile, cat si pastilele, si singurul remediu decent pe care il mai am in trusa e un Fervex. Cu care se produce un circ complet, sub privirile nedumerite ale chelnerilor, care nu inteleg de ce am conversatii in contradictoriu cu el. El se stramba sugestiv la cana de ceai si pana la urma accepta sa inghita, cu grimase de razi cu lacrimi, cam doua treimi din chestiunea cu pricina.
Ne pregatim sa facem check out, mai avem cele doua tichete de „complimentary drinks” pe care nu le-am executat si vrem ceva drinks for the road. Nota pana pe 31 a fost deja printata, din motive contabile. Un pretext suficient ca sa mi se ceara banii cash, mari ticalosi grecii astia.
ticalosenia continua cu bonurile de bauturi, pentru ca la doza nu au decat sifon Tuborg
Ma rog. Cerem masina, vrem sa plecam pe coasta, inspre Malia, pe drumul vechi, si reusim o combinata intre indicatiile de la Jason si propria noastra judecata, datorata simtului de orientare curent si experientei de opt zile.
Drumul curge, in serpentinele accidentate cunoscute, cu o problema suplimentara – de cate ori te apropii de o biserica, e nenorocire, zilioane de masini parcate pe toate partile drumului si nu stii ce vinde de dupa stanca din fatza…. Lumea e la slujba de Boboteaza, cu sticlutele in mana. Stiu ca nu sre rost sa stam, pentru ca nu avem loc in valiza, iar in geanta de mana nu ne vor permite.
leganat de curbele tari luate cu volan moale si spirit relaxat, copilul, parca sedat, adoarme profund si nu mai vrea sa se trezeasca nici macar cand ajungem pe plaja. Asa ca il incui in masina, la umbra, sa doarma linisitit si plec singura pe malul marii, sa ma uit la apa verde si stancile desenate in penita, si sa scotocesc prin ce au adus valurile prelungi. In afara de inerentele gunoaie turistice, gasesc o lamaie verde care cine stie pe unde a calatorit, oase de sepie, pietre, fireste, de toate culorile, si chiar… o strachina de inox pentru catzei :))
Plajele arata ca intr-o carte postala in lumina soarelui de dimineata. Nisip fin, ape turcoaz, in departare pluteste o barcuta cu panza, complet alba. Intr-una dintre serpentine s-a cuibarit o cafenea, la care ajungi urcand o panta abrupta. E gregory’s, dar ce conteaza, cand ai asa priveliste…
Ciocolata frappe, suc proaspat de portocale (se cam termina distractia asta, ar trebui sa punem deoparte asteptarile, pentru ca savoarea fructului copt nu se regaseste in laditele de portocale pentru suc de la Metro). Iar platesc cash, vezi, Doamne, nu le merge POS-ul… Schema se practica pretutindeni, aveam sa o intalnesc si in Germanosul din aeroportul atenian, si numai indarjirea mea i-a determinat sa faca tranzactie pe card…
Sucul si – mai ales – un Red bull isi fac efectul si Andrei, cu turban in cap si jacheta supersubtire cumparata ieri, fuge de valuri pe plaja, scrie prostii cu batzul pe nisipul ud si arunca cu pietre in baltoacele care cresc odata cu fluxul.
Pe plaja, cu noi, o tanti si un nene, amandoi destul de sportivi (el a si alergat mai devreme) si inotatori. Valurile sunt lungi, trebuie sa fii bun ca sa le faci fata. Apa are maximum 18 grade, desi as zice mai degraba un 16-17, ca pe la noi in zilele bune de 1 mai. Doamna paraseste scena impreuna cu labradorul ei perfect, el se urca intr-o masina visinie, iar plaja ne ramane, toata, noua. Coralul facut praf coloreaza in alburiu apa turcoaz, e soare si bate vantul si miroase a libertate.
Soseaua prinde viata, lumea a iesit de la biserici si se aduna prin masini ca sa se duca, fireste, la cafenele si la taverne. Care sunt pregatite si ii asteapta…
Numai noi trebuie sa ne cam adunam si sa punem benzina. E timpul. E pranz si in loc de un peste spada o sa luam alune si coca cola in avionul de ora 2 de la Egean.
Pe drum, incepe o rafala de ploaie de vara, parca pentru a diminua putin parerea de rau. Cand ajungem in parkingul Hertz ploua deja cu galeata. Nu e niciun suflet aici, ma intreb ce sa fac cu masina, pana la urma respect indicatiile tipului spilcuit care ne-a adus-o si o parchez acolo, traversez iute, cu copil si bagaje, si ajungem prin ploaie (buuuuune canadienele) la biroul din aeroport, unde doamna ia cheia, ne intreaba daca totul a fost in regula, nu semnam nimic… si asta-i. Ciudat.
La check in, dam cu ochii de sconcsul care ne-a asasinat olfactiv in avionul cu care am venit. Acum e mai spalat si imbracat in costum.
Lumea se aduna, incet, pentru cursa de 2, avionul, cu cate sase locuri pe fiecare rand, e plin-ochi. Langa mine aterizeaza o madama gen fata batrana, cu o mie de sacose, genti, ziare si urme de gherutze de pisica pe maini. Ceea ce imi produce brusc un impuls de clementa, desi pe picioarele mele stau toate trasnaile ei.
Zborul dureaza doar trei sferturi de ora, apoi avem suficient timp in Atena ca sa facem shopping – copilu’ isi cheltuieste banii pe un PSP si un joc – , sa mancam sushi la Food Village si sa ne asezam la imbarcare, asteptand avionul care pleaca mai tarziu cu 15 minute pentru ca a sosit tarziu pe aeroport…
Stewardesa nu ma lasa cu blackberry-ul in avion, zice ca e politica firmei, chiar daca jucaria e in flight mode. Voiam sa imi termin insemnarile, asa ma joc pe Tetrisul de pe iphone. Asta nu mai e in politica firmei
In sfarsit.
Aterizare in noapte, la Bucuresti. Mult mai putine lumini decat la greci, si un frig care se lipeste, efectiv, de tine. Un taximetrist prietenos ne aduce acasa, unde e cald (vai, vai, ce nota de plata urmeaza…) si ne asteapta o coditza torcatoare si fericita ca si-a recapatat familia lipsa.
parca nu pot sa me recuplez.
ca, apoi, sa ajung la birou, unde laptopul e indelung prelucrat antivirus, iar eu esuez, nostalgic, la o alta tastatura, ca sa termin ultima pagina de blog dintr-o poveste atat de scurta si atat de suculenta.
Sunt gata pentru urmatoarea aventura.
Tags: | Edit Tags Tuesday January 6, 2009 – 09:11pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
fotosinteza
fotosinteza magnify
Azi ma gandeam ca nu am prins preotul cu boboteaza in casa, si eram putin trista. Cand colo, ne intalnim cu el in… Magazinul de cd-uri! A binecuvantat toata lumea, cu pamatuful de busuioc (proaspat, ca deh, aici suntem in plina primavara) si a pornit, cu icoana, mai departe…

Emblematic pentru o zi „la plesneala”, inceputa cu un drum scurt, dar cuprinzator la un loc care ma ardea: knossos. Desi nu imi lipseste cuvenitul respect pentru nenea Evans, care a dezgropat cetatea si si-a dat cu parerea despre cine si ce facea pe acolo, simpla prezenta in locul acela tulburator, care e ca o falie in timp, plecand de langa cainii prietenosi si portocalii din parcare, trecand prin tunelul viu de bougainvillea care a crescut, tulpini lemnoase intre tulpini lemnoase, si a creat un fel de descindere in infern, m-a facut sa ma gandesc la cu totul alte poteci, rute, practici decat cele pe care le infera englezul fonfanit descris de statuia din mijlocul laturii de vest.
Prima senzatie: locul e muuuuuult mai vechi decat cei 3500 de ani oficiali. Pietrele erodate de siroaie de apa spun mai mult de 3500.
A doua senzatie: fuck sala tronului, fuck odeon, e vorba de doua cai de acces, un nod intre ele, un loc sacru undeva, sus, intr-adevar sunt de acord cu Evans cand vorbim de trei ceva, dar mai degraba o prezenta ternara decat trei oracole sau trei altare. Sacrificii si sange, vadit, nu stiu de ce si cum, au fost vremuri tulburi. Cetatea e mult mai mare si mai intinsa decat se vede din excavatii, iar dominanta este nu masculina, ci… feminina… Imi revine, obsesiv, in minte imaginea figurinei feminine care danseaza, parca, avand un sarpe in fiecare mana.
Pietrele sunt colectionate din altceva, mult mai vechi, mult mai puternic, mult mai elementar.
Iar restul e noroi, piatra, praf, ploaie, care a venit si a sters memorii ale omenirii pe care trebuie sa le reinventam noi, acum, cu ochii in derizoriul de fiecare zi, dar cu inima deschisa catre respectul si adoratia infinita pentru forta uriasa care a croit si a determinat totul. Suntem inca, cert, pe pamantul zeilor.
Trezirea la realitate e dulce-amara, pentru ca Andrei nu a trecut inca de planul imediat, asa ca ma intorc la copiile infidele de ghivece minoice in care cresc, disciplinat, plantele de cultura care se bucura de burnitele trecatoare de ianuarie si de soarele salbatic, curat, frumos, si comand doua sucuri naturale si foarte scumpe la bufetul muzeului, dupa ce, constiincios, am achizitionat in prealabil oarece copii de amulete stravechi din magazinul palatului. Palat. Alta discutie, dar nu acum.
Magazinele laice din fata parcarii mari, dar probabil insuficiente pe timp de vara prezinta reproduceri stangace dupa lucruri pe care nimeni nu le mai intelege. Aleg cateva si ii fac safteaua grecului care tocmai a scos din buzunar niste banuti pentru copiii care colinda, din nou, cu trianglul in ajun de Boboteaza… Daca ma gandesc la muzicile de Craciun care asezonau micul dejun, deja ceva nu se mai potriveste, dar nu-i nimic, mergem inainte.
Ne intoarcem in oras, pe un trafic infernal. Am senzatia ca oamenii de aici incearca sa recupereze intr-o zi tot ce nu fac in saptamana asta de sarbatori (maine e de-a dreptul zi libera) si, ca atare, traficul, inghesuiala, totul e furibund. Facem ingrozitor de mult de la zidurile venetiene de aparare pana la hotel, traseu de cinci minute in conditii normale. Ma ingrijorez putin la gandul ca maine trebuie sa ajung la aeroport, dupa care imi amintesc ca e tot zi libera si, probabil, toti vor fi la biserica atunci cand ne pornim noi, asa ca imi mai vine inima la loc.
Cu ambreiajul incins si nervii asijderea, ne miscam spre mall-ul celebru, zis si unicul, care ne lasa masca la modul negativ: o colectie minuscula de magazinase, doua cafenele si ceva cinema…
Tot pe strazile pietonale ne ducem noi la cumparaturi…
Totusi, se gaseste de o pereche de jeans pentru copil si ceva maruntisuri vanate la reduceri. E clar ca, daca avem chef de shopping, unica directie corecta e increngatura de stradute din apropierea hotelului, asa incat o luam, cu viteza melcului, intr-acolo. In fata mi se baga taxiuri si motociclete care paraie si caraie de parca ar sta sa explodeze in secunda urmatoare, imi sar pietoni mult mai atenti la ce vor sa cumpere din magazinul de peste drum decat la ce au de traversat, Doamne, daca acum e nauceala asta, vara trebuie ca e paralizie totala… Autobuzele abia trec unul pe langa altul pe o straduta care ar trebui, de drept, sa fie cu sens unic, claxoneaza delirant cand dau de vreo masinuta oprita aiurea pe dreapta si tin in urma intregul convoi care emana fum si zgomot.
Scapam de masina, la hotel, cu un enorm sentiment ca viata s-a simplificat. Sus cu pungile si plasele culturale sau comerciale, si fuga inapoi, in orasul care fierbe.
Andrei isi trage nasul din ce in ce mai serios, a reusit, cumva, sa intre intr-un guturai. Din puzderia de farmacii,alegem una – pe prima – si incercam sa gasim remedii cunoscute.
Pai cum sa gasesti humex, coldrex, olynth intr-o tara in care oamenii poarta cizme si palton la 16 grade?.. Cu greu gasim ceva.
Ca rasplata pentru aceasta truda incredibila, cedez la dorintele lui Andrei de a incerca niscaiva junk food in Creta. Balbaielile lui Jason ne-au salvat, mai devreme, de MacD, dar vilutza eleganta continand Pizza Hut nu mai poate fi ocolita.
Totusi, scap onorabil, cu o salata de laptuci cu porumb si rosii uscate, pe langa niste imitatii de paine cretana cu feta si rosii.
Copiii continua sa colinde zdranganind cu betisorul in trianglu, zi de vara pana-n seara. Chiar asa. Andrei nu are nevoie de ceva prea gros peste tricou, eu am luat canadiana subtire doar pentru buzunare.
Dupa ce declinam desertul la pizza hut, usor enervati ca avem pe nota o sticla de apa pe care nu am cerut-o (zero bacsis), purcedem. Bunatati pentru acasa- gasesc dulceata aia formidabila de portocale intr-un fel de alimentara nenorocita care seamana cu bacaniile din copilaria mea si duhneste din cauza cazii de zinc pline cu sare, in care sta pestele sarat… Si masline mici, mici, cretane. Si fructe zaharisite. Mai serios, gasesc cizme, pantaloni sport Adidas bleumarin, iar Andrei -inca o pereche de blugi si o jacheta nostima, cu doua fetze, si cate si mai cate…
Nebuneala maxima e cu muzica, astia au redus la 5 euro bunatatile. Plus ca minorul a decis sa isi ia rap si rock grecesc. Astept cu interes maxim auditia 🙂
Cred ca am cheltuit peste 150 euro pe muzica si peste 500 in total pe cumparaturile de azi… Dar meritam.
Incununarea achizitiilor de tot felul, mai mult sau mai putin hedonist-culturale, este un magazin pe care il pandesc de dinainte de Anul Nou, cu bijuterii elaborate si reproduceri, aceleasi, e drept, dupa obiectele minoice celebre, dar mai ingrijit lucrate. Grecoaica de 50+ care il opereaza imi povesteste cine sunt artistii locali cu care coopereaza. Cumpar inca o albinutza dragutza, amuleta aceea stranie despre care trebuie sa aflu mai mult, un vas care se folosea pentru make up, zic ei, eu zic ca nu 🙂 si doua statuete marisoare, absolut superbe – o zeita inaripata si un cal.
Puzderia de cumparaturi genereaza un balamuc general in camera, si ne trebuie oarece timp ca sa incepem sa asezam prin valize ce e de asezat si ca sa randuim putin entropia maxima…
Dupa atata comotie, trebuie sa ne despaduchem prin cada si sa ne imbracam frumos, vrem sa luam ultima cina la Peri Orexeos… Care se inchide, ptiu, ca maine e sarbatoare, si iar trebuie sa ratacim ca sa gasim de mancare. Ultima data am ajuns la italienii aia penali, dar de data asta am nimerit o taverna decenta. Mancarea, insa, e groaznic de multa si iar lasam jumatate in farfurie.
Unde mai pui ca distractia e inclusa. Suntem exact in buza pietii, uitandu-ne la ingerii de lumina si la pomii impodobiti cu zdranganelele lucitoare care se balanseaza in vantul cald, nebun, si ne amuzam la culme urmarind cum primaria a reusit sa creeze un minipatinoar pe o bucatica de vreo treizeci de metri patrati, iar publicul inchiriaza patine si se face de ras major. Unul nu stie sa patineze. Dar ce ma mir, pentru ca la ce temperaturi sunt aici, de unde sa stie omul sa patineze??? Unde mai pui ca zilele trecute a nins prin nu se stie ce inaltimi si vestile de la televizor iti arata oameni ingroziti , care nu stiu sa conduca si nici sa mearga pe cele doua picioare cand e alb pe jos…
Urmeaza, in ordine, un indian care vinde muzica si filme. Cumparam 5 filme si 2 cd-uri cu pret total de 30 de euro.
Urmatorul numar e o tanti care zice ca ar fi muta si vinde prostii, ca la noi la mare. Numai ca are un pointer laser pentru prezentari powerpoint, check, si niste brelocuri super simpatice, care se aprind si mugesc in toate felurile, check. 3 euro bucata :))
De desert nu mai e nevoie, in conditiile astea.
Andrei da o fuga pana sus sa duca toate maruntisurile stupide pe care le-am cumparat, ca apoi sa dam inca o tura la internet cafe 🙂
Se intoarce extrem de amuzat, povestindu-mi cum a urcat presat de oarece urgente, ca sa constate ca nu mergea cardul (cred ca banda magnetica e facuta din scuipat de meduza, altfel nu imi explic cum trebuie resetat fiecare card cel putin zilnic). Receptionerul, cand il vede, crede ca vrem ce vrem de obicei – fie sa ne parcheze masina, fie sa ne o aduca din parcare, iar copilu’, jucand pe calcaie, ii tot explica sa ii faca naibii cheia…
Dupa ce toate precipitarile se finalizeaza cu bine, plecam pentru o ultima sesiune la internet cafe. Ma uit, de data asta, pentru ca am timp, la lumea inconjuratoare. Baietzi disfunctionali, care nu vor pune mana pe o gagica decat cand s-o hotari ea sa ii execute, domnisoare care citesc conditiile de admitere la universitati de australia, gameri inraiti si cool, care se apostrofeaza la microfoanele castilor cu care sunt dotati, desi colegul sta exact la computerul de alaturi, si the eternal geeks care tin in picioare toata reteaua si incaseaza cei doi euro si douazeci pe ora.
La usa, o negresa zarghita, imbracata ca prin Cuba, comenteaza doct cu un partener sau auditoriu virtual. Si motoarele zgomotoase si poluante ale trasnailor care gonesc pe doua roti urla langa noi, lipindu-ne de zidurile batrane si gonindu-ne mai repede in camera cea sigura de hotel.
Pun mana pe cartea pe care ma chinui sa o citesc de cand am venit si constat ca nu ma pot opri, desi eram abia la o treime, si ma prinde trei dimineata citind si tragand cu urechea la fosnetul copacilor impodobiti cu cerceii balanganitori de lumina, si la scrasnetul franelor pustimii care se joaca facand curse in inelul din jurul pietii la care da balconul nostru. Comunistii care fluturau mai devreme steaguri rosii si strigau nu stim exact ce in megafoane s-au culcat, dar orasul e viu. Lumini aprinse, masini si oameni pe strada, maine e sarbatoare.

Tags: heraklion, crete, shopping, knossos | Edit Tags Monday January 5, 2009 – 08:50pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Rock the Greek
Rock the Greek magnify
Exact asa. Cu Red Hot Chilli Peppers la drum, cautand o craca la vest de Rhetymno, care sa ne duca spre sud, la Hora sfakion.
Pe drum, in afara cunoscutelor standuri cu babutze si portocale la pungi de un leu, intalnim o gramada de capre interesate de cursul traficului pe autostrazile grecesti. Ma rog, high speed street, adica un fel de bucuresti – urziceni cu serpentine mai ceva ca la Poiana.
Jason o da in bara electric si esuam la Chania, Doamne, ce eroare minunata…
Chania e o bijuterie greeasca in care cineva a incrustat o piatra venetiana. Cand cobori la orasul vechi, tot numai stradute si casute mici, ai senzatia ca nu mai esti pe insula cunoscuta, ci in plina Venetie muceda si decadenta. Parcam providential pe un loc liber din spatele autoritatii vamale (gazduita de traditionala cladire trapezoidala din piatra galbuie) si dam cu ochii de ditamai digul, cu fortezza inclusa, care adaposteste portul vechi. Venetie curata, greu de descris, pentru ca oscileaza intre traditionalul cunoscut, un aer de hippie si festivismul duminical al grecimii locale iesite cu catzel, cu purcel la cafenelele de pe malul portului vechi. Pantofii cu toc, ochelarii de firma, gentile lucioase si barbatii in palton contrasteaza evident cu noi, golani in tricou si in adidasi… doar sunt 19 grade Celsius si bate soarele ca primavara tarziu…
Apa e verde, clara, se vede fiecare bolovanutz de pe fundul marii si iti vine sa intri in ea, mai ales ca nu e foarte rece.
Marina e inconjurata de niste foste cladiri, impozante acum vreo cinci sute de ani, dintre care unele au fost convertite cu succes si respect fata de piatra batrana, altele decad demn. Semnaturi de la toate civilizatiile trecute si disparute: un perete de castellino incorporeaza felii de coloane vandalizate de prin ruinurile gasite de antreprenorii vremii la fata locului. Un fost hammam e acum pravalie de bijuterii.
La marginea marelui de arc de cerc marginit de mucedele fatade colorate pastel, un ditamai fortul cu pereti de aparare imbatraneste sub cactusii enormi si pasii moi ai zecilor de pisici gata de oportunitatile oferite de lazile de gunoi comunale, mari si verzi, din plastic. Arcuri pe jumatate dezgropate se invecineaza cu trepte care nu mai duc nicaieri si foste usi de moschei care duc acum la magazine flower power de decoratiuni interioare, cu lampi facute din nuci de cocos, pandantive din melci de sidef frumos strunjiti si cumintiti in lacas de argint, genti impletite din cine stie ce piele…
Scarile in trepte acoperite cu muschi, contraforturile crapate care sprijina ca prin minune incinte cu parfum bizantin ascund trasnai de tot felul, cum ar fi restaurantul chinezesc in care am lasat doua ore si o gramada de bani… Oamenii astia sunt asa dornici de zapada, ca au umplut tot parchetul de scartaietoare macinata
Stupid, in restaurantul oriental scaldat in lumina de soare sudic canta cantece despre sanii ingropate in zapada, iar la intrare sclipesc renii mecanici, esuati ca niste casaloti caraghiosi in peisajul mediteranean. Dar meniul este corect – mai ales ca ii tragem la stretch cu sushi, absolut competent executat, si un pui thai ingrozitor de iute care ii ajunge lui Andrei pana la dinner (ptiu, n-a mancat mai nimic dintre toate mancarurile grecesti de taverna pe care i le-a adus pe masa proprietara blonda si rubiconda…)
Asiaticele se intrec pe sine si ne cadorisesc cu neste mere trase in toate celea, de la camasutza la caramel, si finalizeaza cu fortune cookies. De fapt, primele din viatza mea, si la fel in privintza copilului. Mesajele (le-am pastrat) sunt asa complicate si encodate, incat iti trebuie o viatza de reflectie ca sa patrunzi cat de cat dincolo de sensurile filosofice…
Oricum, cap-coada, experienta e scumpa, dar meritata. Cu burtile pline, incercam sa il provocam pe Jason si sa gasim oarece drumuri locale spre manastiri (sunt vreo trei marcate pe harta) si… surpriza… dupa o serie completa de frustrari reciproce, ne opreste in port si ne anunta ca putem sa ne imbarcam pe ferryboat… Radem ca nebunii in timp ce intoarcem masina pe strada cu sensurile separate de o linie frumoasa de palmieri si decidem sa conducem noi alandala – om vedea unde ajungem.
Si ajungem in cartierul rezidential de middle class, proaspat construit, in care cascam ochii la masini neobisnuit de mari fata de clasa minuscula cu care ne-am obisnuit si care are cel mai mult sens in mediul aglomerat de circulatie de pe insula asta micutza si lipsita de parcari.
Pe drum, aceeasi problema care se repeta, deja, obsedant, de o saptamana – motociclisti absolut dementzi. De obicei, circula cu o viteza care dubleaza limita legala, te depasesc pe dreapta cand esti in oras, dar pe autostrada numai prin stanga. IN mediul asta muntos, plin de serpentine, in care nu stii cand dai de strada uda sau de torenti care au spalat peretele si au umplut drumul de noroi rosu, mi se pare absolut demential sa incerci sa depasesti viteza legala cu mai mult de 20 de kilometri pe ora…
Ma rog. Evaluarea middle class-ului fiind incheiata, ne ducem, incetisor, spre Heraklion, cu decizia de a coti oriunde mai vedem indicatoarele maro, turistice, care arata oarece puncte de interes.
Si, bineinteles, gasim asa ceva cam la 15 km de Chania, pe un drumuletz care urca, iar, cu unghiuri periculoase, in serpentine stranse, pana la o veche cetate, numita Aptera. Ciudat nume pentru o cetate de secol XV inainte de Christos. Ziduri vechi, e patru si jumatate, poarta s-a inchis acum o ora, dar din livada cu maslini plini de fructele minuscule pe care deja le-am gustat putem ocoli gardul si trage cu ochiul. Pe ramasitele cetatii grecesti s-au reconstruit facilitati romane, dupa care prin secolul XII reciclarea de-acum clasica a ridicat manastirea Sfantului Ioan Botezatorul. E un nene grec pe-acolo, care ne ocheste cu oarece ingrijorare, in timp ce iese, in sandalutzele varatice, sa arunce punga cu gunoaie gen cutii de sprite si sticle de apa lasate de turisti, inainte de a se urca in masina si a se intoarce acasa. Oricum, s-a asigurat ca nu suntem vandali saritori de garduri si s-a linistit.
Pe culmea dealului din fata, o cetate cu aspect evident otoman asteapta, dormind, alte vremuri.
Coboram inapoi, in lume, trecand de curti din care izvorasc pisici placide, portocali incarcati de rod si capre cu iezi care se indeparteaza, tematoare, de gardul de plasa cand oprim masina ca sa le pozam.
Pe bancheta din spate, prada, cateva cracute microscopice de maslin, cu fructele acelea mici si delicioase pentru care trebuie atata truda ca sa le transformi din niste boabe amare in ceva delicios.
Drumul de intoarcere e puternic condimentat de copil, care s-a decis sa inceapa sa citeasca din ghidul de conversatie, si este atat de amuzant, incat trebuie sa ma opresc si sa respir din cand in cand. Greaca e cea mai cumplita limba din cate am vazut vreodata, mai cumplita decat rusa, si inspaimantatoare, in complexitatea ei plina de reguli si exceptii. Oamenii astia nu scriu cu semnul intrebarii, ei pun punct si virgula. Un aspect interesant, daca e sa te gandesti la atitudinea lor fata de viatza.
Circul continua cu reflectii filosofice referitoare la frecventa semnelor de serpentine (destul de variabile ca aspect). Concluzia e ca insula asta e plina de serpi si de sinucigasi
Urmatorul episod consta in vanarea de posturi grecesti, pentru ca ne-am plictisit de cd-ul din player, iar celelalte sunt departe, departe, pe bancheta din spate…
Si nebuneala se majoreaza cand in radio urla niste fiiintze care cica ar canta o kestie de genul miau-miau, cha-cha-cha. Intr-atat, incat aproape gresesc banda si intru pe contrasens la primul interchange. Din fericire, redresez rapid, inainte sa imi iau vreo injuratura neaosa.
In fine, ajungem (din nou) teferi si nevatamati acasa, unde Andrei isi probeaza proaspat cumparatul sal arabesc in forma de turban si decreteaza ca va intra in cada cu el in aceasta forma – pasamite, a remarcat cat de bine ii vine.
Ne hotaram, totusi, sa ajungem si la carciuma – dupa un stop over la internet cafe, unde nimic nu merge pe computerul meu – nu incarca bazele de date, nu porneste, nu. Ceea ce se soldeaza cu pierdut 10 minute din ora platita cu doi eurashi si douazeci de centi si cu incapacitatea de a incarca toate cele 150 de poze aferente pauzei dintre ultima operatiune si cea curenta. Nu-i nimic, avem timp berechet in Atena…
Carciuma greceasca la care am jinduit in noaptea de REvelion e la fel de plina, dar se vede treaba ca noi nu suntem la fel de receptivi la porc ca grecii, pentru ca gustam putin din salata ciudatica de buruieni, putin din mancare si plecam, demni. Andrei mai are o punga de painici prajite cu nu’s ce condimente pe balcon, iar mie oricum nu-mi prea era foame, dupa partida de sushi. Oricum, ceea ce e de remarcat e ca oamenii astia se pricep la vinuri si am ajuns sa imi comand ca o camionagitza cate o jumatate de vin alb, pe care il beau singura

Tags: | Edit Tags

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s