de la Porţile Iadului, direct în Rai

Ceremoniile Ayahuasca sunt ca un fel de loterie măsluită: nu ştii de ce o să ai parte, dar poţi „opera” puţin datele de intrare, dacă ai intenţie clară şi puterea de a sta concentrat, în stare meditativă, indiferent de tribulaţiile prin care te poartă această plantă-învăţător în excursiile tale interioare. Unul dintre lucrurile care, cert, se întâmplă, este că această plantă înţeleaptă se duce până în străfundurile tale fizice şi emoţionale şi îţi arată cu degetul ei verde toate dezalinierile, stocările de informaţie neproductivă şi aberaţiile din programele tale de sistem. Mai devreme sau mai târziu.

Funi creşte doza de la o ceremonie la alta, pe măsură ce corpul se obişnuieşte cu ea, şi sunt tare mândră de oamenii cu care am venit aici, în junglă, şi care nu au teamă de experienţe puternice: cer a doua doză de la prima ceremonie.

Prezența

Ayahuasca deschide, după întunericul absolut ce urmează administrării sacre, în păhărelul care circulă, cu mine şi Funi, pe la fiecare participant, într-o ultimă consultare înainte de start, un univers de puncte luminoase care încep să se adune în alei vibratorii, autostrăzi informaţional-energetice care bâzâie, fizic, prin întreg corpul şi în afara lui. Templul îşi desface capacul conic ca o floare uriaşă, cu petale alb-albăstrui, în Sus, şi următoarea imagine este a unei cupole virtuale, compuse din orbi de lumină de toate dimensiunile, în nuanţe alb-pastel fluorescente, atârnând deasupra capetelor noastre ca nişte fructe coapte, magice.

Pentru D., după o primă ceremonie de „încălzire”, Ayahuasca a pregătit, acum, eliberarea. Şi vedem cum, din adâncul sufletului, ţâşnesc vorbele nevorbite, iubirile neiubite, durerile neexprimate, amintirile traumatice. Un fluviu de cuvinte, care ne descrie ca pe un film vorbit toată experienţa prin care trece. Mă conectez, liniştită de pe salteaua mea, în timp ce A. se aşează lângă el, ca să ajute la eliberare.

La un moment dat simt o nevoie cumplită, intensă, sfâşietoare de atingere şi îmi dau seama că lucrul de la distanţă nu e suficient. Mă ridic, clătinându-mă, şi , brusc, intervine o stare de claritate de diamant. Mă aşez alături de sufletul care moare şi se renaşte în secretul nopţii, în timp ce Oscar îi cântă, blând, icaros-urile de vindecare, şi îl iau în braţe. Simt că mă identifică imediat cu energia maternă, simt contactul pe care l-am avut cu copilul meu când era foarte mic şi las să curgă tot ce e de curs, în timp ce viziunile continuă: văd canalul de naştere, ciudat, ca şi cum aş fi fătul de dinăuntru, gata să vină pe lume, aşteptând lumina. Văd parcursul şi aflu, cu stupoare, cum experienţa pe care o trăia D. era tot cea a naşterii, dar trăind partea maternă. Rolurile se amestecă, se inversează, se confundă, suntem în acelaşi film şi Ayahuasca îmi şopteşte la ureche ce importantă e legătura cu icaros-ul lui Oscar, aşa încât respirăm împreună, sincronizat, în timp ce îi şoptesc: ascultă. Ascultă cântecul. Mergi cu el. Şi chinul se linişteşte, încet, în timp ce sufletul se descarcă de marea valiză cu întuneric personal. Îl privesc pe Oscar, în întuneric, și văd că are o altă figură. Parcă e o mască veche, cioplită în piatră. Ceremonia se apropie de sfârșit, în liniștea reinstalată îl văd pe Toni ridicându-se ca să cânte, și cântecul ne ridică și pe noi, șovăielnici, de pe saltele, cu maracas-urile în mână, plutind într/un dans fantomatic, așa, îmbrăcați în alb cum suntem , cu o bucurie inexplicabilă pe care o simt și șamanii, e un dans al victoriei, al renașterii, al reconectării cu o parte veche, înaltă, uitată. Alături de şamani se aud vocile fetelor, cântând, aiurea, cântece de Crăciun, care fac, ciudat, un acompaniament armonios la icaros. Alunecăm în Graţie, cu toţii, şi râdem ca nişte copii fericiţi.

După ce șamanii se retrag și parcăm pe toată lumea în camerele și paturile de rigoare, sting lumânările și mă așez, în fine, sub plasa cea nouă pe care Roxana a montat-o deasupra patului meu. În fine, mă pot întoarce în propria experiență. Și, fluturând evantaiul și închizând ochii, primesc, ca pe un cadou neașteptat, o imagine superbă, ca un înger uriaș ce plutește sub acoperișul modest, de frunze de palmier, al căsuței pe care o împart cu I. Sunt cu respirația tăiată de atâta frumusețe copleșitoare. Aura în formă de aripi, sau de inimă, irizează în culori delicate: alb-sidefiu, portocaliu foarte, foarte deschis, bleu, auriu, roz. E o Prezență liniștită, protectoare, e un fel de Acasă superior pe care nu l-am mai văzut sau simţit niciodată. Şi chiar dacă asta ar fi singura imagine, ar merita banii, drumul, osteneala, pentru că este cel mai magnific lucru pe care l-am văzut de o bună vreme încoace. Alunec în vis-viziune, legănată de această Prezenţă, fericită şi recunoscătoare.