Bursa de Timp


Pedala de accelerație este apăsată până la podea. Gonim prin viață cu o viteză care face ca toate imaginile lucrurilor pe lângă care trecem să fie blurate, până la punctul în care nu mai distingem ruta. De peste tot vin tentații, nu mai știm cum să ne împărțim, ziua are prea puține ore.

Suntem la o bursă a Timpului, unde cumperi timp nominal și sacrifici timp nominal pentru ceea ce ai cumpărat. Undeva, în lumea asta, un soț ajunge acasă rupt de oboseală, după o zi în care s-a dat peste cap ca să poată aduce bani familiei. Nu și-a văzut copiii azi. O femeie care a ajuns general manager are o discuție cu fiul ei, care o critică și o detestă fiindcă nu i-a dat suficientă atenție. În alt colț de lume, o femeie africană se uită cu tristețe la copiii din casă și își dorește să fi putut merge la școală. O blondă perfectă, bine trecută prin cuțitele chirurgilor plasticieni, se uită la bărbatul de lângă ea și oftează: poate că era mai bine să nu mă uit la bani, ci la iubire.time-split

Cu toții petrecem Timp. Îl petrecem, spunea cineva, e ca și cum l-am duce la groapă. Cum ar fi să îl cheltuim conștient, că doar l-am cumpărat de la Bursă? În ce arie să mă uit mai înainte? Cum să nu îmi sacrific proiectele de termen lung în favoarea urgențelor? Și, mai important: cum să îmi valorific, cu adevărat timpul?

Alege cât timp folosești pentru tine, în interior, față de timpul petrecut în exterior.

Oferă corpului ce are nevoie: hrană, somn, mișcare, bucurie. Cum adică bucurie? O oră de plajă. Un masaj, o îmbrățișare, un parfum bun.

Nu confunda viața cu munca sau cu banii. Munca bine făcută va produce bani și va conserva bine timpul petrecut cu familia.

Scopul nostru nu este o poziție minunată în carieră, care să producă recunoașterea celorlalți și să ne pună în centrul atenției. Aceiași oameni care ne-au aclamat se vor întoarce cu spatele în prima clipă în care va apărea altcineva interesant… Celebritatea este cea mai efemeră stare. Deci, să ne bucurăm de ceea ce trăim. De tot ceea ce trăim.

Prietenii unde sunt? Departe? Aproape? Ești în legătură cu ei?

Iar sufletul tău din ce se hrănește? Cum înveți? Cum evoluezi? Cine devii? Dacă te-ai privi dinafară, ți-ar plăcea ce vezi?

 

Folosește, conștient, timpul. Întreabă-te în fiecare moment în care cadran de mai sus pui valoare. Alege să nu răspunzi chiar acum la apelul sau mesajul de pe ecranul telefonului. Închide televizorul.  Alege să dormi când te-a doborât oboseala. Alege să faci în fiecare zi ceva bun pentru tine. Alege să fii aproape de cei dragi. Alege să îți faci bine. Alege să fii bine. Tot timpul. Alege să pleci de aici, la capătul drumului, așa încât oamenii să își amintească de tine, iar tu să iei cu tine ceea ce poți lua: amintiri minunate.

Anunțuri

Un ciclu al măiestriei personale


Ne dorim să fim recunoscuți. Este una dintre feliile ”tortului” etajat al lui Maslow, alimentată de ambiția părinților, care se simt reprezentați de noi, copiii lor, apoi de presiunea continuă a sistemului de educare aplicat de școală și grădiniță, continuând cu provocările noului-venit într-o slujbă… în permanență trebuie să demonstrăm ceva.

Image result for piramida lui maslow imageSub presiunea asta, învățăm să facem lucruri la care apoi să arătăm că ne pricepem. Ne zbatem  ca să afle și alții că ne pricepem. Unii, mai îndemânatici, au un fel de PR intuitiv care le curge în vene și îi ajută cu idei despre cum se pot expune mai bine, ca să își mărească vizibilitatea. S-a format specialistul. Asta vine, de obicei, cu un salariu mai bun și oameni care vin să întrebe cum se face lucrul acesta sau acela. Apare recunoașterea. Ne simțim bine 🙂 .

excelențăÎn organizațiile cu scaun la cap, următoarea întrebare pe care și-o pune managementul este dacă personajul cu pricina poate face mai mult. De obicei, primește mai mult, cu sau fără mărire de salariu, după cât de pricepută e organizația. Noi, românii, suntem pe primul loc în Europa la numrul de ore suplimentare… poate că suntem neproductivi sau, mai degrabă, poate ne-am obișnuit să acceptăm îndatoriri suplimentare pe același salariu :(.

Dacă eroul poveștii face față, scopul de promovare personală slujește deja un interes de performanță în grup: echipa pe care o conduce și pentru care răspunde. Începe șirul de însemne exterioare. Îmbrăcăminte de marcă. Mașină. Casă cu rate la bancă :). Ne simțim puternici și ce facem cu puterea ne caracterizează. Unii o folosesc ca s optimizeze ce au de condus… alții abuzează, prostește, de ea.

Image result for authentic leadership characteristicsMai târziu, uneori niciodată, urmează a treia etapă, în care mizele imediate dispar și sunt înlocuie de un fel de scop de bine colectiv. Nu mai contează nici diplomele, nici emailurile de preamărire, nici simbolurile externe ale puterii. În care natura și abilitățile omului respectiv s-au integrat și furnizează un model unic, care inspiră și susține scopurile personale (și aici vorbim de persoană, nu de organizația sau societatea care o recunoaște; scopurile sunt mai degrabă unele de identificare interioară decât de etichete de succes dinspre societate).

Bucata asta , în tortul mai sus menționat, este  glazura superioară. Câți ajung la ea? Când ajungem la ea? Abia de aici putem vorbi despre o formă autentică de leadership, căci nu mai există interese imediate. Iar miza este să ajungem cât mai repede acolo: pentru că acolo nu poți funcționa altfel decât autentic, în felul acela, al tău, care să ofere maximum de valoare celor care te înconjoară. Până atunci, totul e învățare și sudoare.

Planifică-ți unde vrei să ajungi. E nevoie de o cuprindere constantă a orizontului ca să poți evalua calea pe care mergi.

 

Manifest de transformare personală


Reflectând la Luna Nouă ce vine, Anul Nou pe calculul tibetan (spunea un lama, odată, că există evenimente create de om și create de Cosmos…), s-a croit un fel de ordin de lucru pe anul în curs.

Bate vânt de schimbare. Cu viziune, rigoare, disciplină putem păși în Anul Maimuței. Viitorul se creează chiar acum, iar noi suntem moașele și vindecătorii săi. 

Nu există vindecător bolnav – așa că primul lucru de care avem nevoie să ne despărțim este credința că suntem mai buni decât ceilalți. Suntem unici, contribuind cu toții la creația mai mare și învățând, constant, unii de la alții. Puterea se trezește, iar cuvântul-cheie este, în continuare, armonia: căci multe sunt fețele Adevărului, iar punctul de concentrare este acolo unde ele se întâlnesc, nu unde diferă. Aceasta nu înseamnă să fim duplicitari, ci să ne manifestăm din autenticitate.

 Asumă-ți că nu ai nevoie de aprobare. Nu este nevoie să te urmeze nimeni. Îndrăzneala perspectivei proprii, manifestată cu fermitate și blândețe, modelează lumea din jurul tău. Libertatea ta nu este decât un rezultat al Viziunii aplicate concentrat și disciplinat. Scopurile noastre au de trecut examenul de maturitate al iritării de moment, al schimburilor încinse de păreri, chiar al agresiunii. Gândește de două ori înainte de a deschide gura sau de a face un pas.

 Armonia ne poate ajuta să ne echilibrăm interior, căci din interior se desprind tiparele vechi și se concretizează schimbările atât de dorite. Schimbă acum ce mai e de schimbat în interiorul tău. Sapă adânc. Acceptă-ți emoțiile și durerile. Ele sunt condiționările care te țin în loc.

Iar în exterior, deschide-te către ceea ce urmează, pentru că bate vânt de schimbare, iar asta poate include o nouă etapă de învățare. Dacă îți închipui că știi cel mai bine ce e de făcut, mai gândește-te. Singura rețetă valabilă este să funcționezi din Iubire și conectarea reală cu tot ce trăiește pe Pământ – așa s-ar putea să auzi șoapta care îți creează pasul următor.

 

 

Cele trei degete


Prin cursurile de comunicare se arată frecvent un exemplu care ţine de obiceiul nostru de a învinui sau arăta pe alţii cu degetul. Se spune că un deget arată către celălalt. iar celelalte trei arată către tine. Cu alte cuvinte, de câte ori ai tentaţia de a acuza, să te duci, acolo, înăuntru, în toată sinceritatea ta, şi să vezi ce ai fi putut face tu ca să eviţi situaţia pentru care, acum, acuzi.

De cele mai multe ori, primul lucru pe care îl poţi remarca este că tentaţia vine din necesitatea de a-ţi păstra o imagine. Falsă. Sau dintr-o superioritate. Falsă. Îmi amintesc primul curs de Qi Gong, la care maestrul a intrat în sala modestă, în care stăteam îngrămădiţi, într-un uşor disconfort (acum înţeleg provocarea) şi a spus: cine se simte superior celorlalţi, să se ridice şi să plece acum. Ia-ţi superioritatea, dă-i două palme peste ceafă, trimite-o la locul ei şi înlocuieşte-o cu o curiozitate sănătoasă.

Bagă în buzunar mâna aceea cu degetul arătător îndreptat ca o ţeavă de tun laser către cineva, oricine, şi alege să pui întrebări deschise, astfel încât să poţi reevalua situaţia. Ce s-a întâmplat? De ce? Asumă-ţi posibilitatea ca perspectiva celuilalt să fie fundamental diferită de a ta, şi smerenia de a accepta această perspectivă. A accepta nu înseamnă să fii de acord… Dar poţi pronunţa cuvintele „înţeleg ce îmi spui”. Şi apoi să vezi cum o conversaţie în contradictoriu se poate transforma fundamental.

Suntem diferiţi. Fundamental diferiţi, şi reacţionăm diferit la stimulii externi. De ce ne-am aştepta ca o anumită persoană să aibă aceeaşi reacţie ca şi noi? Fiecare cu versiunea lui de adevăr, fiecare cu propria reacţie, aleasă şi asumată. În ziua în care încetăm să mai încercăm să îi trecem pe oameni strada, mai ales când nu vor să o traverseze, şi ne concentrăm pe propria evoluţie, pe procesarea propriilor suferinţe şi lecţii, ne întoarcem în felul acela de smerenie despre care vorbeşte tradiţia spirituală globală. Nu sunt mai deştept, mai tare, mai pregătit, mai spiritual decât celălalt. Sunt, pur şi simplu, în altă fază, pe alte ipoteze de plecare, în contextul altor experienţe. Atât. Iar dacă celălalt are nevoie de ajutor, predica, deciziile despre ce e de făcut şi sentinţele sunt o opţiune neproductivă. Întoarce-te la cele trei degete care arată către tine şi, dacă celălalt are nevoie de ajutor, pune-i întrebări în loc să îi dai lecţii. Suntem foarte frumoşi, aşa, diferiţi, iar diversitatea e  ca o mare de oglinzi în care te poţi privi şi întreba ce anume poţi perfecţiona… la TINE.

Începe anul cu ceea ce îţi doreşti cel mai mult


Luna este astrul emoţiilor, reflectă obiceiurile noastre, bune sau mai puţin bune, şi latura potenţială. De aceea, din vechime, perioadele de Lună Nouă şi Lună Plină au fost folosite pentru recoltă, respectiv pentru plantarea seminţelor, iar focurile şamanilor luminează fiecare asemenea fază a lunii din timpuri de mult uitate şi până în prezent. 

Anul 2014 începe cu o Lună Nouă: timpul plantării. Iar asta se referă nu doar la grâu, ci şi la intenţii: acesta este cel mai bun moment din ultimii ani ca să ne stabilim o dorinţă de evoluţie personală şi să trimitem în Univers „comanda” manifestării ei. Puteţi începe anul într-un fel fundamental diferit, profund, semnificativ pentru tot ceea ce urmează să se întâmple… şi iată cum:

După şampania de douăsprezece noaptea, aşezaţi-vă şi gândiţi-vă care este acel obiectiv pe care vi-l doriţi până în fiecare celulă şi atom al corpului, până în cel mai adânc cotlon al minţii. Luaţi ceva de scris – puteţi face asta în grup, ca prim act semnificativ pentru anul care tocmai începe – şi notaţi, cu grijă, ce anume doriţi. Câteva menţiuni despre însemnare:

– e important să scriem ce ne dorim, pentru că aşa căpătăm claritate.

– scrieţi totul ca şi cum deja se întâmplă. Vizualizaţi „filmul” realizării dorinţei, simţiţi sentimentele care însoţesc această împlinire.

– referiţi-vă doar la voi. Dorinţa nu trebuie să încalce liberul arbitru al nimănui: dacă ea se referă la cineva, ceea ce scrieţi va adresa schimbările comportamentale proprii care să poată influenţa relaţia cu persoana respectivă. 

– verificaţi „cu inima” dacă ceea ce aţi scris e corect. Cum facem asta? Simplu. Simţiţi o stare de bine şi de bucurie după ce aţi scris-o? Atunci e bine.

– atenţie la cuvinte. Ce scrii, aceea ţi se întâmplă. 

Gata? Aţi scris? Contractul vostru cu Universul tocmai a fost ştampilat, scanat şi trimis prin email pentru îndeplinire. Şi, ca la orice contract, odată încheiat nu stai să îl reciteşti tot timpul, ci aştepţi să se întâmple. Cu credinţa că el se va întâmpla în momentul optim. Exact aşa: luaţi hârtiuţa, împachetaţi-o frumos, puneţi-o într-o cutiuţă, la capul patului, şi aşteptaţi fără să vă mai gândiţi ce scrie acolo. Detaşarea de obiectul dorinţei este o condiţie esenţială pentru manifestare. 

Puteţi încheia ceremonia plantând ceva – un bob de fasole, o sămânţă de floare, un căţel de usturoi 🙂 sau aprinzând un foc care va arde tot ce e vechi ca să facă loc energiilor noi, proaspăt invocate prin bileţelul vostru.

Şi aşa va fi . 

Sfântă Mare Inerție


Grafitul este un material ciudat. Deși „se poartă” ca un metal şi conduce căldura şi electricitatea, e moale, se foloseşte ca alifie şi complet inert.  Pare ciudat că tot ceea ce se întâmplă „rău” împrejurul nostru are, la origine, sâmburele de inerţie. 

Pe toate mediile de comunicare se strigă împotriva proiectelor cu potenţial de dezastru ecologic sau geologic, de tip Roşia Montană şi Chevron. Proiecte care au ajuns în atenţia publică în momentul în care se aflau în prag de demarare, după ce au trecut toate pragurile aprobărilor şi autorizaţiilor…

Ne plângem de guvern, după ce 70% dintre noi nu s-au dus la vot, măcar ca să îşi anuleze buletinul de vot. O inerţie care seamănă cu zicerea cinică de dinainte de 1989: mămăliga nu explodează.

Mai mult, inerţia se trage de la nivel individual. Suportăm şefi abuzivi, salarii mult sub limita demnităţii, parteneri care nu doar nu ne iubesc, ci practică violenţa verbală, izolarea financiară şi, din păcate, uneori, vătămarea fizică. Scopul? Controlul. Ne simţim controlaţi, victime ale unei situaţii care pare să ne depăşească.

Departe a de a fi un elogiu pentru activismul exagerat sau chiar violent, gândul  dintre rânduri arată cu degetul spre tentaţia de a ne alege poziţia de victimă.  Hipnotizată de suferinţă, într-un fel de sindrom Stockholm, îşi urmăreşte agresorii fără să reacţioneze. 

Le permite să îi încalce, treptat şi invaziv, Linia de Argint care zice „până aici, pentru că de aici începe compromisul cu valorile mele fundamentale”. Şi asta nu pentru că suntem cârpe, ci fiindcă ne e frică, tare frică, să nu pierdem ceva fundamental. Iubirea celuilalt (ce fel de iubire are cineva care urlă la tine? sau care îţi controlează telefoanele?), sau acceptarea socială a lipsei de opţiuni. Unul dintre inamicii noştri principali este  românescul „merge şi aşa”, care ne-o fi asigurat rezistenţa pe perioada urgiilor istoriei, dar e clar un obstacol împotriva progresului nostru ca popor.

Mobila care şade într-un colţ, frumos, are o destinaţie clară: târgurile de artă. Nu vieţile noastre. E timpul să schimbi ceva, e un moment bun, începe un an nou… deci ce vrei să schimbi?

iubeşte-ţi copilul


Mă gândesc, de câteva ore, cum să încep povestea asta despre părinţi şi copii. Mă gândesc la ai mei, şi cum m-au determinat să fac ce credeau ei că e mai bine pentru mine. La cum a strigat tata la mine, pentru că era speriat că mi s-ar fi putut întâmpla ceva… şi cât de tare m-a speriat, de fapt, el pe mine.  La blocajele de comunicare emoţională ale mamei, pe care nu le-am putut procesa la vârsta aceea şi pe care le-am interpretat drept ironie sau detaşare, după care mi-au trebuit ani buni ca să reconstruiesc relaţia.

Lucrurile astea nu se învaţă la şcoală, şi ajungem oameni mari, cu cicatrici vizibile, adesea provenite din ce ni s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei. Un copil pe care tatăl îl ţine ţintuit de covor când ţipă şi urlă şi face ca toate celea produce un adult căruia îi amorţeşte inexplicabil o parte a corpului. Medicii trag repede concluzia că e o boală autoimună.

Un alt copil, căruia i s-a spus tot timpul că nu face alegerile bune, nu mai are curajul să mai facă vreo alegere, douăzeci de ani mai târziu, şi şi -a pierdut încrederea în sine. Acum se întreabă dacă a ales bine psihologul care încearcă să îl repare.

Nu vorbesc aici de lucrurile într-adevăr grave, abuzurile fizice şi traumele care marchează omul respectiv toată viaţa. Căci părinţii alcoolici şi violenţi au produs copii depresivi, care se luptă o viaţă întreagă să iasă de sub umbra părintelui abuziv.

Apoi, obsesia aceea subconştientă, că dacă mie nu mi-a ieşit chestia asta sau cealaltă, atunci trebuie să o facă fiul sau fiica mea. Dacă eu n-am făcut facultatea, să facă ei. Dacă eu n-am putut studia în străinătate, să o facă ei. Şi exemplele pot continua.

Am fost un copil chinuit. Între balet şi  tenis şi pian şi toate extra-curricularele la care mă trimiteau ai mei (am văzut şi alţi copii, mai chinuiţi de părinţi obsedaţi de o definiţie a succesului pe care, probabil, nici ei nu o înţeleg) şi am rămas cu nostalgia unor ani în care nu m-am jucat şi nu am experimentat destul. Nu am avut voie în tabără, nu am avut voie la petreceri. Mi-am răzbunat frustrările pe la treizeci şi cinci de ani, după ce am divorţat, când mi-am făcut tot tacâmul de midlife crisis, pentru că am putut. Alţii nu pot.

Ne văităm că femeia româncă e roabă în casă şi că bărbatul taie şi spânzură. Dragi mame, gândiţi-vă la ce fel de bărbat va deveni băieţelul pe care îl răzgâiaţi acum şi nu îl lăsaţi nici să îşi ducă farfuria la chiuvetă, ca să nu se ostenească odorul. Gândiţi-vă cum o să aştepte să fie servit de o femeie care nu are nicio vină în afară de faptul că îl iubeşte.  Cum o să fie deranjat dacă ea vrea să dea cu aspiratorul şi nici nu se gândeşte că i-ar putea da o mână de ajutor. Cum o să se întoarcă pe partea cealaltă când bebeluşul va plânge noaptea.

Pe la şaptesprezece ani, fiul meu mi-a arătat că e ceva ce nu merge în mecanica pe care o desenasem pentru el. Apoi, câţiva ani mai târziu, a declarat, verde, că nu îl interesează să stea de la nouă la cinci la un birou, că vrea să studieze anumite cursuri şi nu toate, că nu va purta niciodată cămaşă şi cravată. Că nu vrea să facă decât lucruri care au impact direct în viaţa oamenilor. Nimic din planul meu pentru el nu se potrivea cu toate acestea… şi concluzia a fost că singurul lucru pe care îl pot face e să îl susţin necondiţionat ca să îşi poată atinge visul, extrem de clar formulat la o vârstă la care eu făceam doar ce îmi spuneau ai mei.  A fost un gong de trezire, iar azi, uitându-mă la toţi cei care vin în întâlnirile de dezvoltare personală cărând după ei pietrele de moară plantate de părinţi, strig în văzduhul electronic:

Dragi părinţi, iubiţi-vă copiii. Nu strigaţi la ei. Nu îi bateţi. Nu îi puneţi să facă lucruri pentru care nu au aptitudini, care nu le plac. Misiunea voastră este să îi ajutaţi să exploreze variante, opţiuni, poteci pe care să le aleagă pentru a creşte. Nu îi mai pedepsiţi când iau o notă  proastă, ci vedeţi ce e de făcut ca să se îndrepte situaţia. Nu le mai alegeţi facultăţi… lăsaţi-i să încerce, să vadă, să evalueze ce le place.

Şi, cel mai important… nu uitaţi că nu sunt ai noştri. Ne sunt împrumutaţi, temporar, ca să dăm examenul suprem: cel de a iubi necondiţionat o fiinţă umană.

the butterfly effect


ImageAi început vreodată un an cu senzaţia că eşti în faţa unei porţi mari, de aur, şi că ştii combinaţia încuietorii care o zăvorăşte? Şi că în spatele acestei mari porţi este cel mai mare miracol din viaţa ta?

Dacă nu, cum ar fi să ştii că eşti în faţa acestei porţi nevăzute din ziua în care ai venit pe lumea asta? spuse omida, bine sigilată în coconul ei.

Începuturile de an îţi dau, ca şi călătoriile prelungi, prilejul să te distanţezi de realitatea aceea cotidiană, consumatoare şi corozivă, care te macină pe dinafară şi pe dinăuntru, şi ai ocazia să alegi încotro te uiţi: înainte…. înapoi…. sau înăuntru. Am vorbit despre recapitulări şi planuri, este timpul să ne gândim la cea de a treia – şi cea mai importantă – perspectivă.

ImageCe mai faci? Cum te simţi? Te simţi ca o omidă? Capturată în rutina zilnică, alergând după bucăţica de mâncare, conştientă de micul univers din jurul ei. Într-un proces nesfârşit de acumulare. Fără niciun rezultat vizibil, altul decât creşterea în dimensiune.

Sau s-a întâmplat deja acea ameţeală magică şi ţi-ai ţesut pupa în care urmează să dormi noaptea cea scurtă a transmutării? Dacă da, ce visezi? Aşa cum mica fiinţă din coconul nespectaculos  nu are habar ce aripi minunate se vor desfăşura la trezire, la fel şi noi curgem în viaţă, pe frunzele noastre, şi uneori ni se întâmplă miracolul somnului transformator. Cum ar fi ca omida să poată hotărî când vrea să devină fluture? Probabil că ar face-o mult mai repede dacă ar şti.

ImageAşa că propunerea de astăzi, atât pentru reflecţie, cât mai ales pentru introspecţie şi planificare, priveşte proiectarea, în cel mai pur sens al cuvântului, a saltului personal pe care îl poate ascunde în pântecele sale anul 2013. Am vorbit despre setarea intenţiilor, şi cât de importantă e. E vremea să decidem exact cum vrem să fim la capătul acestui an şi, vorba maestrului meu tibetan din Nepal, nu-ţi propune lucruri mici… ci unele mai mari, care, dacă se întâmplă, să te includă şi pe tine. Apoi treci la ceea ce face omida – trece într-o stare în care visul devine concret. Îşi visează transformarea, un vis cu ochii deschişi, în coconul ei luminos de protecţie. O aşteptare fără spaţiu şi timp pentru omida care doarme. Fără stabilirea unor termene pentru emergenţa ca fiinţă deplin dezvoltată. Caută în interiorul tău toate simptomele fluturelui, ca să îl declanşezi.

Ce mai ai de făcut este doar să te decizi când vrei să îţi construieşti crisalida. Eu zic că acum ar fi un moment bun.

ieşirea din crisalidă


Gătind o masă de Crăciun altfel, constrânsă de necesităţile pregătire pentru cura de dezintoxicare avansată din Amazon, reflectam la ce mi-a adus 2012. Principalul proiect la care mă gândeam nu a ieşit… probabil o să se întâmple când i-o veni timpul. Dar câte alte minuni s-au întâmplat anul ăsta! Am învăţat cu înţelepţii din inima verde a Pământului. Sfârşesc anul cu un inel pe mână, un suflet pereche, cu inima plină de tot ce am primit, şi cu bani în cont. Am făcut proiecte din ce în ce mai pline de miez. Din boxa micuţă, albastră, primită de la cineva tare drag, căruia îi datorez sănătatea mea mintală, curge muzica mea de suflet. Frigiderul e plin cu mâncare bună şi frumoasă, pe cuptor se răceşte turta dulce, iar sub brad stă pitit cadoul pentru copilul meu. Am pe terasă o grămadă de vrăbiuţe care mănâncă seminţe de pe tava imprimată cu fructe de vară târzie. Există oameni care îmi scriu mesaje care încep cu Mulţumesc (eu vă mulţumesc, Raluca, Cristina, Ileana şi tuturor celorlalţi care nu încap într-o postare pe blog).

Şi, amestecând în supa cremă de praz cu cartofi, am realizat că, probabil, ăsta e primul an în care am trăit cu adevărat, aşa cum trebuie, pentru că e anul în care m-am pus, constant, pe locul al doilea după ajutorul oferit cui are nevoie şi strigă. Cu zile mai complicate, în care nu ştiam la ce telefon sau email să răspund mai întâi. Cu zile mai simple, în care am plutit în seninătate.

Dar mă simt ca un fluture care a ieşit, în fine, dintr-o crisalidă în care a şezut mult, mult timp. Mult mai mult decât ar fi avut nevoie. Înţeleg, în fine, ce înseamnă să trăieşti cu adevărat, conectat la tot ceea ce Este. Afară e soare, geamurile mele sunt decorate cu luminiţele de Crăciun, bradul verde e înconurat de lumânări verzi… şi totul e bine. Un an extraordinar. Aşa cum vi-l doresc tuturor pe următorul.

Mă duc să mă pregătesc de baia de lumină pe care o aduce, an de an, Crăciunul. Pentru că sărbătorim, de fapt, reîntoarcerea Luminii pe Pământ, nu?

The Master Plan


Suntem educaţi, în stil paramilitar, de mici, să ne conformăm planurilor pe care părinţii, profesorii, şefii le fac pentru noi. Ni se dau „deadline”-uri. Uh: Dead Line. Linie Moartă. Termen. Ni se pun puncte obligatorii de trecere. Milestone. Pietre kilometrice pe drumul croit cu încăpăţânare.

Suntem purtaţi prin ceea ce se cheamă Change Management – o încercare încăpăţânată de a stăpâni, controla, dirija nu doar un proiect, ci şi viaţa noastră, apoi se inventează instrumente organizaţional-psihologice care să ne tranziteze prin toate aceste schimbări forţate cu minimă rezistenţă şi maximum de rezultat. Minunat. Eficient. Randament.

Partea proastă din toată tehnica asta paramilitară de marş forţat e că, de câte ori vine vorba de noi, încercăm să aplicăm acelaşi lucru. Vine finalul de an. Facem recapitulările. Ne mustrăm pentru lipsa de rezultate colo şi dincolo. Ne facem planurile alea, cu mers la sală, cu lăsat de fumat, cu promovare obligatorie în 2013. Şi pe urmă ajungem la finele anului şi vedem că nu s-au întâmplat. şi ne frustrăm. Şi ne deprimăm. Devenim victime ale împrejurărilor în loc de regizori ai spectacolului. Unde am greşit? La metodă, fireşte.

O să mă întorc la unul din exemplele extraordinare din civilizaţiile tradiţionale: tribul Lakota din America de Nord, păstrătorii tradiţiilor spirituale pe continentul roşu, au o legendă referitoare la plasa de vise. Obiectele rituale au o simbolistică foarte complexă şi profundă, şi o să încerc să vorbesc puţin despre înţelepciunea plasei de vise.

Indienii Lakota spun că în fiecare moment al vieţii există forţe de toate felurile. Pe unele le putem denumi convenţional ca bune, pe altele, ca rele. Dacă asculţi de forţele bune, ele te îndrumă în direcţia bună. Dacă asculţi de cele rele, te îndrumă în direcţia greşită şi sfârşeşti rănit. Social, afectiv sau chiar fizic. Câţi s-au îmbolnăvit din cauza ambiţiilor disproporţionate în carieră?

De fapt, este vorba de armonia sau lipsa de armonie cu Natura, în general, şi cu Natura ta, în particular. Suntem aşa ocupaţi să demonstrăm, că uităm cine suntem, şi facem lucruri împotriva noastră.

Merg mai departe cu povestea plasei de vise. Ea are o reţea rotundă (cercul e un simbol al întregului, completului, uniunii, fuziunii şi egalităţii) şi o gaură la mijloc. Dacă crezi în Marele Spirit, plasa te va ajuta să prinzi ideile bune, iar cele rele vor trece prin gaură.  Valabil pentru vise, pentru viziuni, pentru inspiraţie.

Propunerea zilei de azi este să îţi creezi, să îţi ţeşi propria plasă de vise. Să renunţi la modul acela liniar de a îţi planifica viaţa, începând cu cel mai mic proiect care se întâmplă chiar acum şi în care te-ai întâlnit cu obstacole. Obstacolul îţi spune că linia e greşită. Cel mai scurt drum între două puncte nu e o linie dreaptă sau, dacă este, acea linie te va costa scump, la fel de scump ca un tunel săpat în munte, comparat cu efortul gratuit şi plin de graţie al râului care croieşte valea, ocolind muntele.

Decizia de a primi în viaţa ta numai ceea ce ţi se potriveşte, dublat de analiza atentă, la fiecare răscruce, a acestei potriviri, este esenţială pentru această întâmplare bună, armonizată cu tine, în fiecare aspect al vieţii.

Mai mult, vei constata că eşti mult mai relaxat, mai prezent, mai conştient în privinţa cotiturilor din viaţa ta. E, de fapt, tot un drum marcat cu borne kilometrice, numai că fiecare bornă nu e un punct obligatoriu de trecere, ci un indiciu, un semn, o mână caldă şi blândă care te ghidează. Urmăreşte tot ceea ce te înconjoară ca să vezi aceste borne. Renunţă să te mai încăpăţânezi în planul tău şi lasă împrejurările să funcţioneze exact cum funcţionează terenul pe care curge râul. Râul va alege calea cea mai eficientă, cu minimum de cheltuială de energie şi maximum de eficienţă. Şi vei putea pluti prin viaţa ta proprie cu uşurinţă, cu graţie, cu plăcere, ca atunci când aluneci pe o pârtie uşoară de ski, fără efort, cu bucuria lunecării.

Şi, ca să sărbătoreşti această schimbare profundă şi benefică în felul în care îţi administrezi Marele Plan al vieţii tale – sau, ca să păstrăm analogia cu practica din firmele mari, The Master Plan -, cumpără-ţi sau creează-ţi propria Plasă de Vise, cu intenţia ca ea să prindă toate ideile benefice, constructive, care te pot inspira, şi să lase să trecă prin centru tot ce nu îţi e de folos, îţi poate dăuna sau te poate răni.

Şi nu uita să fii aici, acum, cu ochii deschişi, ca să vezi Bornele Kilometrice venite în dar de la Marele Spirit, şi priveşte-le cu smerenia înţelegerii că planul tău cel mic te poate duce cu un pas înainte, faţă de Planul cel Mare, care te poate purta în Graţie până la destinaţia ta umană finală. Un singur lucru e obligatoriu în tot exerciţiul ăsta. Să ai o Ţintă clară pentru Planul cel Mare. Iar dacă ea nu există, să te scufunzi în sufletul tău ca să o cauţi şi să o scoţi la lumină.