La început a fost Cuvântul

Un cercetător de la o universitate americană s-a întrebat ce s-ar întâmpla cu ADN-ul dacă l-ar expune la muzică. Aşa a şi făcut, a pus spiralele să asculte muzică gregoriană, incantaţii sanscrite şi toate celelalte rockuri etc. A constatat că rata de absorbţie a radiaţiilor ultraviolete creşte cu 9.1 la sută la canticele gregoriene, cu 6-8.2 la sută în cazul inantaţiilor sanscrite, iar rockul scade nesemnificativ rata asta.

De ce e important? Pentru că se pare că pentru a abosrbi mai multă energie din UV, ADN-ul pare să se descolăcească, şi asta datorită proprietăţilor apei care stă în jurul spiralei celebre.  Corespunzător frecvenţelor de solfegiu din scara antică, se întâmplă tot felul de lucruri:

frecvenţa de 396 Hz eliberează tiparele emoţionale , cum ar fi vinovăţia şi frica.

cea de 417 Hz sparge emoţiile cristalizate (despre care se spune că sunt cauza incipientă a multor boli funcţionale=

semnalul de 528 Hz esste cel mai celebru, i se spune semnalul iubirii, frecvenţa creatoare de bază şi corespunde notei mi din scala antică. Mi-ul curent este 523 Hz, dar cel antic este 528. Aduce, în afara informării moleculelor de ADN, pace şi vindecare.

De altfel, nota Mi vine din latinescul Mi-ra gestorum – echivalentul pentru miracol 😀

Principiul, folosit, de altfel, din Atlantida încoace, presupune rezonanţa între sunet şi ADN. Se spune că Thoth şi Iisus vorbeau o „limbă ascunsă” – limba păsărească, ce permitea deschiderea de portaluri.

la 693 Hz se reconectează relaţiile,

iar la 741 – se declanşează stările intuitive, cunoaşterea neliniară şi se trezeşte intuiţia.

În fine, 852 Hz este frecvenţa iubirii celei mai înalte, care aduce reîntoarcerea la echilibru şi ordinea divină.

Dincolo de aceste caracteristici, pe Youtube se găsesc o seamă de track-uri pentru experimentarea acestor frecvenţe şi extrem de benefice pentru meditaţie.  Interesant e când înepem să vorbim despre  aplicaţii. În afară de sesiunile de terapie alternativă eu, una, văd aplicaţii posibile în:

– spa-uri

– locuri de relaxare

– clinici

– orice spaţiu de bien etre.

Am văzut pe YouTube combinaţii reuşite între frecvenţa de bază, muzici de relaxare sau trance. Iar dacă vreţi the ultimate thing, căutaţi un site numit Unisonic Ascension.

Vibraţia contează, clar. Poate pentru că la Început a fost Sunetul. cel al Cuvântului, nu?

din respect pentru borcan

Mi-e dor de serile mirosind a dulceaţă proaspăt fiartă. Bunica scotea spuma cu o spumieră care, cred, maiexistă şi acum în casa în care am crescut. Era metalică, emailată. Coada era albastră, iar sita cu perforaţiile rotunde, albă. Mi-o amintesc cu fiecare defect, fiecare ciobitură.

Toate dulceţurile treceau prin acelaşi proces de îndepărtare a spumei. Apoi noi, copiii, ne băteam pe farfurioara cu spumă, în timp ce bunica lega celofanul pe borcane. Borcanele circulau, se învârteau, se reciclau.  Mai târziu a apărut capacul cu şurub şi îmi aduc aminte cu câtă evlavie erau spălate şi păstrate aceste capace, pentru că  nu aveai de unde face rost de altele. La fel ca borcanele de muştar care deveneau pahare, aceste borcane cu capac erau respectate, îngrijite şi păstrate aproape cu dragoste.

Mi-am amintit de toate acestea vizitând în mod repetat, din motive de climă şi constrângere geografică, un magazin dintr-un sat dintr-o Transilvanie dintr-o Românie pe cale de  dispariţie. În afara faptului că trupa de aproape douăzeci de oameni care a năvălit în sătuc a dat peste cap ritmurile de aprovizionare a aceluifel de  magazin în care găseşti de la pâine la vopsea de exterior (cele mai solicitate au fost cizmele şi încălţările impermeabile, pentru că ploua cu găleata), mi-am amintit de respectul faţă de lucruri, chiar şi de acelea pe care le vinzi de pe un raft.

Brânza cu smântână pe care o adusesem în două borcane nu s-a consumat. Iar borcanele pe care le adusesem pline cu ciorbiţă nu mai încăpeau în bagaj şi, oricum, mai am o tonă de borcane pe etajera din bucătărie. Dar nu puteam renunţa la acele borcane cu inima uşoară.

Cumpărăm mult, consumăm mai mult decât ne trebuie, aruncăm mult. A dispărut acel respect pe care bunica mea îl avea faţă de mâncare (nu se arunca niciodată, niciodată mâncare, pentru că în anii cincizeci, când bunicul murea deţinut politic, iar bunica era dată afară de pe la toate serviciile, fugărită de Securitate, cei trei copii ai lor mâncau de prânz mămăligă cu magiun sau O CLĂTITĂ. O clătită pentru trei copii.)

Ne-ar trebui mai multe sate în oraşe. Să ne aducă aminte ce e important. Descărcaţi coşul când ajungeţi la casa de marcat şi uitaţi-vă câte dintre lucrurile acelea nu ne trebuie. Lăsaţi-le acolo şi puneţi deoparte banii ca să plecaţi în călătorii.

Poate de-aia nu am putut face niciodată marketing de fmcg.

frica de sticlă

Săptămâna trecută, pentru a treia oară în viaţă, am dat – fizic – cu capul de un obstacol mare şi tare.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu aşa ceva s-a întâmplat în şcoală, când unul dintre geamurile batante s-a desprins şi mi-a căzut în cap, spărgându-se în mii de ciobuleţe. Colega mea de bancă a cules, răbdătoare, totul şi am scăpat ca prin minune, netăiată, doar cu izbitura. Durerea de cap inclusă.

A doua, în liceu: căscam gura pe Calea Victoriei, cam pe unde e acum Pizza Hut, la un magazin de vis a vis şi am avut o întâlnire de gradul trei cu un stâlp. M-am lovit foarte rău, iar, la cap (ei, acum se explică multe).

A treia, fără să socotim accidentul de maşină de la 16 ani, pentru că vorbim de o situaţie în care vectorul sunt eu şi celălalt obiect e fix, săptămâna trecută când, scufundată în ale mele, am intrat cu capul într-un geam perfect transparent şi curat. Am auzit nasul trosnind, dar, graţie autoterapiei, am scăpat fără umflătuir şi vânătăi. totuşi, durerea inclusă.

Aşteptând azi, la trecerea la nivel cu calea ferată, zăresc u semn foarte bine ascuns în iarbă. E o placă galbenă, nouă, pe care scrie citeţ „Bucureşti”. Dar nu o vede nimeni pentru că s-a ascuns în flori şi hăţişuri.  Ajung la întâlnire şi constat că mă feresc de spaţiile între coloane şi pereţi, nu cumva să fie pe acolo un perete de sticlă.

Şi, deodată, izbitura a făcut corp comun cu restul experienţelor pe care le-am descris, pentru că arată ca un fel de tango ciudat: întâi plonjezi în situaţie, apoi te ascunzi de ea, nu cumva să îţi facă cineva sau ceva vreun bine. Nu e vorba despre a refuza ajutorul, ci despre un marketing cinstit al propriei persoane, în care să accepţi părţile tale bune ca pe un capital fix, şi mâna intinsă către tine, ca pe un capital circulant fără să te temi de depreciere, amortizare şi dobânzi.

M-am gândit la ocaziile în care, în viaţă, am greşit în accest fel şi apoi m-am gândit că şi alţii au făcut, poate, la fel. Iar un moment de recapitulare nu strică nimănui, nicicând. Poate – cine ştie? – trageţi nişte concluzii şi mi le spuneţi şi mie.  Eu, una, mi-am promis să nu îmi mai fie frică de sticlă.

Cum să găseşti adevăraţii mentori, coach-i şi maeştri

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta.

Văd o explozie de neni şi tanti care se pricep la de toate, fac cursuri, te învaţă cum să fii ceea ce ei nu au fost niciodată. Majoritatea, pe fonduri europene :D. Şi-au lipit cu scuipat pe frunte eticheta pe care scrie dezvoltare personală şi iau banii oamenilor cu platitudini furate de prin cărţile sau blogurile altora.

Aşa că m-am gândit să prezint pentalogul lui Don Beckett, unul dintre mentorii mei, referitor la maestru, pentru că este extrem de bine gândit şi de aplicabil la toate relaţiile de tip mentoring şi coaching:

1. Maestrul trebuie să fie disponibil. Dacă nu are timp sau chef nu puteţi o relaţie de mentorat corectă. Trebuie să fie acolo pentru tine când ai nevoie.  Chiar dacă în dimineaţa aia l-au sunat încă cinci inşi care voiau, fiecare, altceva.

2. Maestrul trebuie să îţi placă. Să ai o chimie cu el sau ea.

3. Maestrul trebuie să îţi furnizeze informaţii relevante. Cu alte cuvinte, nu alege inapţi să îţi predea un domeniu pe care l-au învăţat pe la cursurile de coaching. Ia pe cineva care a mâncat pâinea aceea. Testează la început, nu arunca cu bani pentru lucruri cunoscute pe care cineva le reformulează.

4. Maestrul trebuie să te urmărească şi să îţi corecteze cursul.

5. A cincea e completare proprie. Walk the talk se cheamă. Nu asculta pe cineva care nu e capabil să practice ceea ce predică.

Poate că aşa mai curăţăm peisajul de tot felul de pseudo traineri, para coach-i şi semimaeştri.

 

Legea Universală a Atracţiei

S-a vorbit extrem de mult despre acest principiu.  Că binele în toate formele atrage după el bine şi răul aduce rău. Uşor de pronunţat când eşti într-o perioadă bună a vieţii, greu de digerat când ai datorii, procese şi oameni care te tratează cu dispreţ şi răutate.  Un Lama Yeshe spune într-o sutră tibetană vechie de vreo mie de ani că pe cei care te tratează prost trebuie să îi priveşti ca pe profesorii tăi. În termeni moderni, e vorba de stress test. Cu cât rămâi mai pozitiv, cu atât şansele de rezolvare sunt mai mari. Uneori, în feluri aiuritoare, pogorâte parcă de la Vrăjitorul din Oz.

De fapt, cu toţii suntem nişte vrăjitori. Dacă am putea accepta ideea că gândul şi cuvântul dau formă materială întâmplărilor din viaţa noastră, poate am avea un pic mai multă grijă.  Maestrul Mikao Usui -fondatorul sistemului de dezvoltare personală Reiki – a postulat cinci principii de viaţă, dintre care măcar primele trei ar trebui să dea de gândit:

1. Doar azi. adică să nu te adânceşti în ieri, să nu aştepţi mâinele, ci să dai azi tot ce poţi da, de parcă acum ar fi momentul . „Now is the time” e de găsit şi în filosofia kahunas-ilor, magicienii hawaiieni.

2. Nu te mânia. Pentru că furia îţi face rău doar ţie. Şi apoi, ne înfuriem atunci când am avut aşteptări, ele nu au fost satisfăcute, şi ego-ul nostru pierde controlul situaţiei. Emoţiile de tipul ăsta se stochează în ficat şi bilă…

3. Nu te îngrijora. Lecţia delegării către Divinitate nu e uşor de învăţat, dar uneori trebuie să ridici privirea în sus şi să spui: „eu sunt prea mic. ia-o Tu.” Descărcarea de tensiunea corzii întinse pe care o trăim de câte ori suntem în circumstanţe-limită e o chestie de bun-simţ comun, la urma urmei. Dacă mă îngrijorez, nu fac nimic.

Celelalte principii sunt „munceşte cu recunoştinţă”, adică munceşte fără să munceşti, şi „fii bun cu ceilalţi.”

Revenind la legea atracţiei, am nenumărate exemple de prieteni, parteneri şi clienţi care au folosit-o, conştient sau nu. Scriu asta pentru că, se pare, trec printr-o perioadă de învăţare intensă :)). Dar o scriu din perspectiva aceea care clădeşte – mă uit, acum ca şi altă dată, la partea plină a paharului. Remarc cum „profesorii” mei, care au insistat să îmi producă toate necazurile şi tristeţile posibile, sunt loviţi de necazuri enorme – primul dintre ele fiind boala.  Mă bucur de lecţiile pe care le-am învăţat. Planificare, frugalitate, optimism.

Iar lucrul cel mai formidabil din toate este sentimentul pe care îl am de câte ori ajut pe cineva. E ca şi cum o mână mai mare şi mai luminoasă ar depune într-un fel de buzunar invizibil o porţie de întâmplări bune, neştiute, de fiecare dată când de la mine pleacă ceva în sprijinul cuiva. E ca un fel de download pe care tu îl faci către o persoană, iar de la server se lărgeşte automat banda, uneori de zece ori, pentru propriul tău download. E o parte din Legea Atracţiei şi un pas necesar pentru educarea pozitivă a minţii, cel mai năstruşnic şi greu de „dresat” aspect al nostru.