Începutul sfârşitului

Ultimele ceasuri petrecute în enclava tibetană din Himalaya indiană ne oferă, iar şi iar, lecţia coloanei vertebrale. Tibetan Children Village a fost înfiinţat acum patruzeci şi nouă de ani, fix, ca să ofere adăpost copiilor tibetanilor ucişi în timp ce treceau graniţa pe sub nasul chinezilor. Apoi, acest adăpost a evoluat în ceva care seamănă a campus, sau a seră pentru specia aceea verde de tibetan pe care nu-l opreşte nimic. TCV e o inimioară tare dragă comunităţii, iar ziua aniversării e una care goleşte complet Dharamsala şi trimite locuitorii pe coastele dealului care închide, ca o arenă naturală, stadionulu pe care se desfăşoară demonstraţiile uşor coreene cu plutoane aliniate în sincron, dar şi dansurile tradiţionale de după amiază. Pe unul din pereţii imensului lighean cimentat şi văruit, frumos, scrie „Others Before Self”, iar deviza, fluturând uşor pe imensul steag orizontal decorat cu simbolurile de bune auspicii, spune „Come to learn, go to serve”, dar nu simţi sloganul la modul Big Brother sau model militar, ci exact cum spuneam: ca pe o seră în care creşti răsadurile unei civilizaţii care se încăpăţânează să spună NU invadatorilor şi să domine, în continuare, non violent.

Am sosit devreme, ca să prindem locuri în tribună, deşi aproape invidiez grupuleţele aşezate pe partea cealaltă, în soarele matinal, pe semiterasele şi potecuţele naturale din coasta dealului. În dreapta văd crestele perfecte, albe, şi un fuior de abur-fum ieşind dintr-un coş de casă, peste gardul specific terenurilor de baschet, din plasă, pe care organizatorii au aninat steaguri imense cu aceleaşi simboluri ale bunelor auspicii. Sunt mireni şi călugări, pete pestriţe şi vişinii, iar călugării au umbrele mari, în culorile curcubeului, cu care se protejează de soarele puternic. Cei din grup care au urcat zilele trecute în platou au nişte arsuri de toată frumuseţea, deşi s-au dat cu factor 20…

Fetele îmbrăcate în costume tradiţionate, scrobite şi călcate de stau drepte ca tabla, sunt aliniate pe două şiruri, aşteptând, aşteptând. Trebuia să vină şi Dalai Lama, dar ştiu că pleacă azi în Japonia. Toată lumea, reporteri, aparate foto, organizatori, se masează brusc spre intrare. E Karmapa, însoţit de garda normală şi de cea paranormală, plutind sub umbrela lui alb-aurie, senin ca albastrul de deasupra noastră. Curge pe lângă respiraţia precipitată a fetelor emoţionate, cu pieptarele lor acoperite de colanele de mărgele, de fluturările genelor dese şi negre de sub eşarfele specifice pentru pus pe cap, urcă scările şi se aşează sus, sub acoperişul de pânză cauciucată galbenă, carelasă să curgă o lumină ca mierea peste el şi ghivecele dreptunghiulare, pline cu flori.

Festivismul îmi e cunoscut, dar ecunoscut e sentimentul de bunăvoinţă generală a urbei faţă e această comunitate de copii pe care o ocrotesc şi o motivează într-un fel aproape secret, cald şi bun. E soare, aproape ca vara, la intrare oamenii gătesc bunătăţi în tot felul de chestii improvizate, ne jucăm în lumină şi ne facem fotografii pe locurile din tribună, în timp ce gustăm din ciudăţeniile pe care le ronţăie copiii aşa cum ai noştri şi-ar lua chipsuri şi acadele: roşcovă, făcută pastă ca un magiun gros şi ambalată în celofan . Un fel de pastă dulce şi sărată din măceşe, care arată ca o caramea. brânză uscat-afumată, un caş care s-a întărit într-atât, încât o bucăţică de o jumătate de deget necesită ceva ore de molfăit consecvent ca să o poţi desface, ronţăi şi înghiţi. Dinţi de porţelan, europeni, crapă umili în faţa tăriei acestei bucăţi infernale de caş. Gogoşi pe ziar, ca în copilărie. Sticle de coca cola în ligheane ca pe vremea lui Ceaşcă, în gheaţă. Şarm, foarte mult şarm… Pe cutiile de gunoi scrie că dacă găseşti mizerii pe jos să le aduni şi să le arunci acolo. Locul, de altfel, străluceşte de curăţenie. Iar de jos, din vale, de unde am venit şi noi cu un tuk-tuk, curg din ce în ce mai mulţi participanţi, În, pe jeepuri şi maşini, ciorchine, ajung pe această culme de deal şi se revarsă în aren naturală. Copiii lor sunt, se vede, foarte preţuiţi.

Coborârea necesară, pentru formalităţi stupide cu intermediari şmecheri de coletărie rapidă, tocmiţi de hotel şi concediaţi de noi, urmate de tranzacţii ceva mai normale pe care le-a iniţiat unul dintre managerii mai versaţi din gaşcă, ne permit să trimitem trei genţi majore cu o sută de euro pe colet rapid în România. Rapid, adică şapte-zece zile… Dar timpul, timpul nu există în India. Timpul e convenţie, o dimensiune liniară în care suntem încuiaţi, va trebui să aşteptăm, răbdători, să ne vină cârpele, ciorapii murdari şi artefactele fără să avem nicio garanţie.

E târziu, e seară, dar starea de vis continuă să ne răvăşească feţele şi sufletele. Suntem ameţiţi şi transfiguraţi cu toţii, masca Tibetului e lipită de suflet ca în film, şi tot ca în film simţim că aici, în vârful lumii, suntem capabili de orice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s