Salt pe următoarea spiră


E plin internetul de ştiri astrologice. Pe vremea când am bătut intens poalele de Himalaya, un călugăr tibetan mi-a spus că importante nu sunt sărbătorile făcute de mâna omului, ci cele cosmice, pentru că ele vin cu o anumită energie. Se referea la 1 ianuarie, care e doar o convenţie, la 14 februarie şi alte ocazii de marketing :D. Dar, de fapt, sărbătorile acelea Mari, din Crucile Universului, sunt ca un fel de talaz care vine şi mătură viaţa, iar cei ce înţeleg acest fel special de surfing pot încăleca valul ca să ajungă lin, repede şi frumos la destinaţie.
Am traversat crucea iernii, cu solstiţiu, lună nouă şi intrarea în Capricorn: fiinţa aceea încăpăţânată care se duce drept în vârful muntelui. Cu energie, cu voinţă, cu viziunea atingerii acelui vârf, oricare ar fi el în mintea fiecăruia: poate că este naşterea unui copil, atingerea unei conexiuni mai profunde cu Sufletul propriu, realizarea unu scop care să îi atingă, blând, pe ceilalţi, cu aripa Binelui sau, pur şi simplu, exprimarea deplină a talentului şi abilităţilor cu care am venit pe planeta asta.

Oricum am lua-o, tot un salt înainte e. Şi, dacă între 2012 şi 2014 am fost scuturaţi în shakerul cosmic mai ceva ca la Barul Universal, acum este momentul să ne propunem ceva care să înceapă, dacă se poate, fără o negaţie :D. Începe ceva nou. E timpul pentru acţiune. Dacă se poate, până la idealurile acelea la care nici nu am cutezat să visăm. Suntem într-un moment în care, orice intenţie am arunca în Univers, ea are şanse uriaşe să capete formă. Ni se propune o formă de leadership personal care presupune să stăm ancoraţi în realitatea aceea imediată, dar să ne facem mişcările din spaţiul inimii către exterior. Centrare, viziune, construcţie, răbdare, autenticitate, compasiune, creaţie şi intuiţie sunt cuvintele-cheie.  Să le luăm pe rând.

  • n-o lua razna. stai şi ancorează-te, iar şi iar, în realitate. S-ar putea să nu fie simplu, pentru că te simţi ca o bulă de gaz care iese la suprafaţă şi e nevoie de voinţă ca să rămâi în lichid. Când simţi că pierzi legătura cu realitatea, aşează-te şi respiră.
  • ceea ce este împrejurul tău contează enorm. Observă. Notează, alege opţiunile de a răspunde realităţii. În fiecare secundă. Fii pregătit pentru orice, pentru că semaforul tocmai ce s-a pus pe verde.
  • atenţie mare la credinţe. REalitatea este ce gândeşti, nu ce doreşti. Deci gândeşte ca şi cum realitatea deja se curbează ca să te ducă la ceea ce îţi doreşti.
  • şi apoi creează. Intrăm într-un spaţiu în care creativitatea de orice fel este favorizată, este atu-ul cu care poţi câştiga jocul. REscrie-ţi povestea. Ai grijă ca ea să facă bine şi periferic, altora, nu doar central, ţie.
  • gata şi cu victimele. Dacă e să fii victimă, e din cauza propriei tale lipse de apetit pentru a îţi conduce viaţa. Concentrează-ţi energia şi mobilizează-te.
  • e timpul să încetezi cu învinovăţirea şi autocritica . Ia-ţi în braţe bunele şi relele, acceptă că asta e materia primă cu care lucrezi şi vezi cum faci ceva bun din tot amestecul.
  • ştii ce funcţionează pentru tine. ştii cine eşti. dă-ţi voie să trăieşti.
  • înţelege că suntem cu toţii parte din ceva mai mare, suntem interconectaţi. Uită-te la ce îţi arată ceilalţi (că îţi place sau nu, fiecare proiecţie e o lecţie) şi vezi cum poţi să te armonizezi cu fluxul colectiv.
  • ascultă-ţi inima şi las-o să te atragă în explorare. acolo unde ştii totul nu mai e nimic de creat. 

Aşa. şi ce facem cu toate astea?

Cel mai simplu, alegem una şi stăm în auto-observare şi auto-corectare vrei trei săptămâni. apoi trecem la următoarea. Simplu.

Vă doresc tuturor Sărbători line, bune, inspirate şi pline de Iubire.

Reclame

obiective şi dorinţe, misiune şi direcţie


scopCa de obicei, tema a venit de la o tendinţă care se repetă în conversaţiile de dezvoltare.

Avem un bun obicei, dobândit de la exerciţiul de business, să ne stabilim obiective: că vrem o casă în doi ani. Că vrem un copil imediat. Că vrem un (alt) partner. Nimic greşit. Disciplinaţi, ne facem New Year’s Resolution, sau Mid Year resolution, sau, pur şi simplu trecem prin vreo criză care să ne facă să ne decidem că trebuie să schimbăm ceva. Pe urmă stabilim obiectivele, ne urmărim şi vedem că pierdem viteză, sau nu înaintăm deloc, ne evaluăm interim şi ne dăm o duzină de bice pe spinare, pentru că nu suntem în stare să le atingem… aşa că o să începem cu nişte întrebări simple:

Simţi frustrare în privinţa stadiului tău de realizare personală?

Dacă da, e un început foarte bun. Dacă nu, treci la ultimul paragraf  din articolul ăsta.

De multe ori, ceea ce suntem într-un anumit moment al vieţii este un rezultat al presiunii sociale: părinţi, profesori, prieteni ne-au înghesuit într-un colţ despre care ei cred, sincer, că e ăla bun, care ne face bine. Ce ştiu ei…

Puţini sunt suficient de nărăvaşi şi norocoşi ca să împingă înapoi toată presa asta gigantică şi să spună: nu, eu nu vreau să fiu paralelipipedic. Eu sunt rotund şi roz. Majoritatea acceptă un rol social, o profesie, devin o persoană care e uşor (sau în cazurile acute, mai grav) diferită de ceea ce simt, vor şi sunt ei de fapt. În virtutea disciplinei, alegem că trebuie să ne facem casă şi copil până la 30 de ani. De exemplu.

Urmarea: un job care plăteşte bine, dar pe care îl detestăm. Un partener care să producă acel copil, dar care nu e nici pe departe jumătatea aceea de care avem atâta nevoie. Obiective? Atinse. Satisfacţie? Discutabil.

Sau, şi mai simpatic, nimic nu se întâmplă cum trebuie. De reţinut regula de la final: lucrurile se întâmplă cum trebuie atunci când eşti tu.

Ţi-ai stabilit nişte obiective şi nu ţi le-ai atins?

Nimic mai simplu. Ori ai greşit obiectivul, ori ai evaluat greşit durata necesară atingerii lui.

Când aveam 16 ani, am citit Al treilea Ochi, al lui Lobsang Rampa. Fascinată de lumea tibetană care mi se deschidea în faţă, am visat să ajung acolo. Era pe vremea comuniştilor, eu nu puteam ieşi din ţară, aveam dosar pătat, cu deţinuţi politici… deci, total improbabil. Cu toate astea, nu am abandonat ideea. Iar după 1989 s-a întâmplat ceva ciudat: am primit din greşeală un email despre o excursie în Himalaya. Spunea Tibet. Nu am mai citit restul, am plătit avansul şi m-am înscris. Mult, mult mai târziu am aflat că aveam să îl întâlnesc pe Dalai Lama. Bonus :). Ideea este să nu ne agăţăm de o perioadă de timp, fie că obiectivul pare fezabil, fie că nu. Pentru că Universul funcţionează într-un fel misterios, de parcă lucrurile ţi se întâmplă atunci când trebuie să ţi se întâmple.

Mai complicată este următoarea întrebare: ce direcţie sprijină obiectivul ăsta? pentru că obiectivele trebuie aliniate unei ţinte mai mari… pe care o numim VIZIUNE. Şi uite-aşa ajungem la etapa următoare…

Ce îţi doreşti să fii ? Cine îţi doreşti să fii?

E o întrebare pe care o pun des, în interviuri, în întâlnirile directe de coaching. De multe ori primesc tipul acela de privire pe care îl numim „cerb paralizat de lumina farurilor, noaptea”. Oamenii gândesc, aproape îi poţi auzi: aoleu, asta nu ştiu, cum să fac ca să îmi dau seama?

Nicio problemă. Mai devreme sau mai târziu (nişte distinse doamne îmi spuneau azi, pe terasă, că nici ele nu ştiu ) , fie te prinzi, fie eşti ajutat să afli. De reţinut, însă, că bulina asta, în graficul de la începutul articolului, e la mijloc. Fără viziune, fără să ştim ce căutăm în viaţa noastră, toate celelalte sunt chestii stabilite şi făcute arbitrar. E ca şi cum ai spune „duc barca asta cu opt noduri pe oră, curs 30 grade” şi apoi te enervezi că nu ajungi în Bermude. Zău că nu e din cauza triunghiului. Ai stabilit arbitrar obiectivele, te ţii de ele, dar nu te-ai uitat dacă acest curs te duce, într-adevăr în Bermude. Uneori e mai uşor să iei avionul :).

Dacă, într-adevărm nu ştii, atunci treci la următoarea întrebare:

Ce îţi iese uşor, bine, din prima, şi îţi şi place să faci?

Capitolul ăsta se poate numi „indicii”. De obicei, lucrurile pe care le facem cu plăcere, cu uşurinţă, cu bucurie sunt direct legate de talentele noastre.

Veţi vedea că lista de „lucruri pe care le fac bine şi uşor” are întotdeauna legătură cu ce primesc ceilalţi. Există un fel de validare pe care o pirmim fie din interior, fie de la ceilalţi, că facem ceva bine. Şi aici nu vorbesc despre sesiunile de evaluare a performanţei pe care le primiţi în organizaţia pentru care lucraţi :).

Deci, puneţi mâna, scrieţi lista. O să avem nevoie de ea pentru pasul următor.

Ce caut eu în viaţa mea?

Uitaţi-vă la listă. Ce au în comun cele zece lucruri pe care le-aţi scris acolo?

Gândiţi-vă că fiecare dintre noi are un fel de fişă de post. Jobul se cheamă OM. Acum, ca la orice fişă de post, suntem aici ca să facem un lucru care ajută la întregul angrenaj pe care îl numim specie umană. Şi nu vorbim despre ingineri, sau manageri de proiect, sau jurnalişti. Nu acelea sunt titlurile. Există oameni care îi fac pe ceilalţi, prin simplă prezenţă, să se simtă bine, veseli, energizaţi. Alţii de la care putem învăţa foarte multe lucruri: blândeţea, înţelepciunea, iubirea… Unii care ne fac să ne simţim în siguranţă. Alţii, sub mâna cărora plantele cresc peste noapte, sau în braţele cărora vin animalele şi copiii. Şi tot aşa.

Ce eşti: un creator? Un vindecător? un învăţător? Un păzitor? Sau poate un catalizator? Lista poate continua….

Instrument ajutător: ia o altă foaie de hârtie, şi scrie pe mijlocul ei:

Eu sunt aici ca să …………. (aici vei insera o activitate, o îndeletnicire, o deprindere. Verb. Activ. Prezent. ) pentru …… (cine este beneficiarul existenţei tale? Ce categorie de oameni vor consuma „produsul” care eşti tu? Dacă nu eşti de folos nimănui, ia-o de la capăt şi reidentifică-ţi talentele).

După ce ai scris şi asta, e timpul să treci la ultimul control de sănătate mentală al misiunii tale personale.

Vreau să mă simt bine cu mine şi cu ce fac. 

Dacă sunt un funcţionar bancar care face collection, dar în mine există un designer vestimentar care urlă să se exprime, e clar că obiectivul meu pe termen lung este să găsesc o modalitate de a face designerul să „vorbească ” în exterior. Nu neapărat prin profesie. Poate, ca şi la începutul unei relaţii, începem cu flirtul, nu cu certificatul de naştere a copiilor. Deci, flirtează cu ceea ce îţi place. Integrează acele activităţi în viaţa ta cea ocupată. Dacă nu e loc, fă-le loc.

Există un fel de energie a oamenilor care sunt fericiţi. Dacă îţi iei târnăcopul şi faci puţin minerit în sufletul lor, ceea ce îi uneşte este faptul că sunt într-un fel de aliniere cu un flux al lor, interior: ceea ce fac îi manifestă din interior spre exterior şi nu invers. Îi reprezintă, autentic, pe ei, aşa cum sunt. Chinezul zice că atunci când faci ce îţi place, toate lucrurile bune curg spre tine: bani, ocazii, proiecte, oameni. Pentru că e ca şi cum bărcuţa ta ar pluti pe curentul principal al râului, nu pe unul mic, secundar, care o expune la toate ciocnirile cu toate pietrele şi toate crăcile.

Deci… ceea ce faci te reprezintă? Ştii cine eşti? Ceea ce faci este aliniat cu misiunea ta personală? Dacă da, sigur ai trecut peste restul articolului şi ai ajuns aici, la final, pentru confirmare :), pentru că lucrurile merg lin în prăvălia celor conştienţi de ei înşişi. Poţi, în acest moment şi nu mai devreme, să îţi stabileşti obiective. Da, şi timp. Şi dacă nu le termini la timp, uită-te ce ai pierdut din vedere când ai stabilit obiectivele.

Dacă ai avut răbdare şi ai citit tot, ai mai sus o reţetă în paşi care să te aducă în curentul principal. Gândeşte-te că suntem ca nişte bărcuţe care plutesc pe un râu. Unele sunt în centru, merg repede, uşor şi drept. Sunt în curentul principal. Altele, pe margine, se izbesc de crăci, pietre, malurile brusc înaintate către cursul apei.

Ca să fii în flux, ai de făcut un singur lucru:  Aplică tot ce ai citit, cu răbdare (procesul poate dura câteva săptămâni sau luni) şi dă de ştire aici, să vedem cum merge.

Lista de activităţi şi titlul fişei de post trebuie controlate, întotdeauna, cu setul de activităţi profesionale sau personale. Dacă există inconsecvenţe, instrumentul de realiniere este întotdeauna format din „fişa de post” şi activităţile-cheie. Nimeni nu se va simţi bine dacă nu este autentic. De aici pleacă majoritatea belelelor şi a bucuriilor: când te poţi exprima deplin, aşa cum eşti tu, vei simţi că totul curge uşor, iar călătoria va căpăta sens. Vei fi în flux.

Iar când faci lucruri armonizate cu tine, într-un fel autentic, abia atunci se deschide orizontul de dezvoltare personală: este momentul în care poţi să începi să înveţi, să faci ceva nou, să te explorezi pe tine şi tot ce te înconjoară, pentru că ai posibilitatea să capeţi şi alte abordări. Modul de a face lucruri poate fi diferit. S-a terminat ciclul care defineşte cerculeţul din centru… este timpul pentru următorul pas. Curaj.

 

 

Leacul ciorii


Pentru a doua oară la rând, în vizitele mele consecutive în aceeaşi parcare a aceluiaşi client, mă întâlnesc cu o mutriţă deşteaptă de cioară grivă, care şi-a scăpat nuca exact acolo unde am pus piciorul, lângă portiera maşinii proaspăt aliniate în locul înghesuit. Mă descopăr privind cu amuzament cioara, care parcă se uită la mine şi se întreabă: când o să plece asta, ca să îmi iau şi eu nuca?Şi, pentru a doua oară în această secvenţă absurdă, vorbesc cu cioara şi îi spun: stai liniştită, nu îţi fac nimic. Apoi, uluitor sau pur şi simplu obraznic, cioara face paşii de rigoare, vine, culege nuca, mă mai priveşte încă o dată şi pleacă, grăbită să îşi care prada în locul de cuibărit.

Nu m-aş fi apucat să scriu despre aceeaşi aparentă coincidenţă (în fond, s-ar putea să fie aceeaşi cioară, care locuieşte în centrul Bucureştilor, şi care are oră de cules taman când îmi pun eu întâlnirile), dacă cioara nu ar fi apărut, încăpăţânată, cu nuca de rigoare, într-un filmuleţ care mi-a sosit adineauri pe Facebook. A treia apariţie, hai, că e prea de tot.

Şamanii de pretutindeni o iubesc tare mult pe cioară, chiar şi mai mult pe corb, ca Animale de Putere, cum spun ei. În credinţa lor, fiecare animal poartă cu el un fel de leac, iar apariţia lor nu e deloc întâmplătoare, şamanul fiind educat să remarce şi să citească aceste „semne”. Chiar se spune că unii ar avea puterea să îşi schimbe forma, şi că aparenţa de cioară e una preferată.

Simbolismul acestor animale inteligente şi longevive este legat de misterul şi magia vieţii. Pentru că aceste păsări plutesc în aer, cu atenţie maximă asupra pământului, de unde îşi recoltează preaiubitele nuci, totemul ciorii oferă o privire profundă în intenţii şi mijloacele de a sprijini intenţiile. E un semn de noroc, de multe ori asociat cu arhetipul magicianului, care te atenţionează să iei seama la aparenţe. Ca Animal de Putere dezvoltă puterea  de a vedea, de a transforma, şi conectarea cu magia vieţii: o inteligentă alchimie personală ajutată de perspectiva mai largă, lipsa de frică (de acord, cioara de azi a fost extrem de tupeistă), care merg mână în mână cu adaptabilitatea, flexibilitatea şi aspectul poznaş, de păcălici. Nu cred în asocierea cu semnele rele,  moartea şi magia neagră, ci mai degrabă în abilitatea acestei păsări de a purta înţelesurile profetice, aduse din miezul gol al creaţiei.

Întorcându-mă la politica şamanului, întâlnirea mea de azi cu cioara e o ocazie grozavă de a reflecta la următoarele:
– cât de minunat e să fii prezent în tot ceea te înconjoară, pentru că atunci poţi să te bucuri de aspectele delicioase pe care ţi le furnizează complexul de împrejurări prin care navighezi, cu ochii larg deschişi.
– cum poţi struni gândul ca să îl scoţi de pe şanţul cu „vai, ce victimă sunt, ce rău se întâmplă lucrurile” şi să foloseşti leacul ciorii ca să vezi dincolo de aparenţe.
– magia e pretutindeni şi depinde de noi dacă îi lăsăm uşa deschisă sau o blocăm, încuindu-ne pe dinăuntru.
– îmi place mult acest oportunism poznaş, dar smerit al ciorii, care remarcă ocazia şi o valorifică.
– şi mai mult îmi place că mi-a dat posibilitatea de a contempla puţin misterul vieţii, energiile subtile, care se schimbă, în mine şi în ceea ce mă înconjoară. Dincolo de dualitatea bine-rău, sau interior-exterior, important e să vezi de sus nuca pentru a duce acest preaiubit desert la cuibul de sus, din copacii înalţi, unde nu ajung nici intruşii, nici prădătorii… şi unde poţi sta fără nicio frică.
– şi asta mă duce la ultima lecţie administrată de cioara grivă de azi: când eşti în împrejurări adverse, puterea şi exprimarea personală o să facă adevărul tău să se audă mai tare, şi astfel să capeţi ceea ce doreai. 
Aşa că mâine o să ofer păsărilor care vin la hrănitoarea bine camuflată în tufa ţepoasă de trandafir nişte nuci :), mulţumind păsării înţelepte care mi-a schimbat ziua.

 

 

Click. Click. Click.


Ai avut vreodată momentele acelea de claritate în care poţi vedea înlănţuirea logică a etapelor din viaţa ta? Unul dintre acele momente în care totul seamănă cu click stream-ul explorării pe o pagină de Internet, în care un click duce la alt click, care duce la alt click…

Patru şi jumătate dimineaţa e o oră bună pentru un asemenea moment :). Unii îi spun integrare, alţii claritate, cert e că asupra ta pogoară o înţelegere profundă a roller coaster-ului în care ne-am urcat cu toţii, din momentul în care am tras în piept prima gură de aer.  E ca o radiografie în detaliu, care îţi arată, strat peste strat, punctele tale tari şi cele slabe, bornele kilometrice de pe traseul de până acum, cu o linişte inexplicabilă şi certitudinea că următorul pas necunoscut nu este unul în gol.

Social, asta e nebunie sau lipsă de responsabilitate, dar la nivel de creştere personală e una dintre clipele de graţie.

Nu, nu e o autostradă.  E un şir de lecţii, care de care mai dure, şi duritatea e invers proporţională cu viteza cu care înţelegi ce e în neregulă cu tine şi unde ai de lucrat. Dar le înveţi, fără discuţie, înveţi de îţi merg fulgii.  Pe urmă uiţi, şi Universul te bagă în examenul de corigenţă, şi iar îţi iei lecţia, dacă ai uitat-o.

Norocul maxim e când eşti suficient de prezent ca să te „prinzi” şi să te adaptezi la concluziile lecţiei. Apoi vine următoarea, şi parcă sunt din ce în ce mai profunde – şi ca  înţeles, şi ca impact.

Bine-bine, şi ce e de făcut? o să spună pragmaticul.

Simplu de zis, necesită efort ca să şi faci asta.

1. Fii prezent, stai în claritate mentală, nu intra cu totul în vârtejul procesării raţionale pe care îl creează mintea în stările de trezie.

2. Dacă faci asta, poţi avea suficientă vedere de deasupra ca să poţi pune în legătură elemente de puzzle aparent disparate

3. Odată făcute conexiunile, nu ezita şi urmează direcţia pe care noua imagine o indică. Lucrul seamănă cu felul în care un râu îşi alege traseul prin porţiunile de minimă rezistenţă. Ai şansa unei vieţi fluide şi a unui lanţ de „coincidenţe” absolut delicioase, care te poartă în propriul tău joy ride.

4. Asezonează toată salata asta complexă cu două sentimente: bucurie şi iubire. Ele sunt starea noastră naturală, alimentează posibilitatea schimbărilor în sensul bun, al evoluţiei, şi ar trebui crescute ca roşiile la solar – cu disciplină, îngrăşământ şi lumină. Dacă îţi lipseşte combustibilul ca să le alimentezi, gândeşte-te la ce anume îţi face bine şi prescrie-ţi rapid remediul respectiv, fără să stai prea mult pe gânduri.

5. Adu-ţi aminte de copilărie şi adolescenţă, când visai cu ochii deschişi, şi apucă-te de exerciţiul ăsta de imaginaţie, ca să dai frâu liber creativităţii şi posibilităţii de a re-crea prezentul tău.

Rezultatul e, de obicei, uimitor. înlănţuiri de evenimente care îţi aduc exact ce îţi trebuie la momentul respectiv. Te salvează dintr-o criză de lichidităţi, îţi readuc iubirea în viaţă, apare jobul la care ai visat sau te duc în călătoria vieţii tale.

Iar starea „corectă”, care catalizează această ieşire din blocaj, este una de profundă recunoştinţă pentru

  • oamenii pe care îi întâlnesc şi îmi sunt profesori
  • semnele pentru care am centrarea şi liniştea ca să le pot remarca
  • curajul de a accepta că singurul lucru cert este lanţul de schimbări de pe drumul cu pietre kilometrice invizibile pe care îl numim Viaţă.

Chiar dacă acest lucruri nu s-au întâmplat încă.

Lucrurile devin, astfel, mult, mult mai simple, iar barca lunecă mai lin către ţinta pe care nu o vedem, ci doar o bănuim. Are multe nume, Cel care îmi  vine azi în minte este realizarea de sine.

În timp ce scriam această recapitulare mentală, utilă şi pentru rezumatul meu personal, şi pentru modul alternativ de a trăi pe care îl propune (nu îţi rămâne decât să o accepţi şi să o încerci – singurul lucru care se poate întâmpla, în cel mai rău caz, e să nu se întâmple nimic), casa s-a zgâlţâit serios datorită celor vreo şase grade Richter cu care ne-a cadorisit Vrancea în dimineaţa asta. Eu consider asta un semn, o validare, un îndemn la reîntoarcerea în interior pentru o reconstrucţie umană generală şi majoră.

Lecţia de leadership


Când Expomedia mi-a propus să facilitez conferinţa de leadership Enlightening, am fost surprinsă. Pe tapet, nume mari – unii, foştii mei şefi sau colegi, alţii – clienţi sau oameni pe care îi admir în tăcere de mult. Şi, deşi pe peretele meu din birou stă centura neagră de facilitator (chiar există:D), mi s-a părut un angajament care obligă. Mult. Pentru că era pentru prima dată când vedeam, în România, o aşa abordare.

 Mă învârt prin management de mulţi ani, mai exact de peste douăzeci. Am citit fiecare bestseller internaţional, am mai învăţat câte ceva în fiecare an… ce mai putea să îmi aducă o conferinţă? Mai ales dacă trebuia să stau concentrată pe procesul în sine. Iată ce mi-a adus enlightening:

  • entuziasmul din care, cumva, am mai pierdut câte un pic pe drum. Mi-am adus aminte, privind oamenii care vorbeau cu pasiune, că dacă îţi place ce faci, nu poţi să nu te bucuri. Fireşte, dacă e pasiune ai parte şi de rai, şi de iad, dar parcă mai mult de rai. Şi apoi, cine are nevoie de gri plat?
  • mi-am reamintit că leadershipul începe de la tine. De la mine. De la noi, ăştia care conduc echipe sau firme sau îi ajută pe alţii să conducă mai bine.
  • latura umană a conducătorului, care e adesea uitată. Emoţiile pe care le ai de fiecare dată când vorbeşti în public. Părerile de rău pentru toate deciziile dure pe care trebuie să le iei, fiindcă ăsta e jocul, pentru cei ce au plecat din jurul tău. Bucuria imensă pe care o ai nu atât când îţi reuşeşte un proiect sau o tranzacţie, ci când te sună peste ani şi ani oameni cu care ai lucrat, ca să îţi ureze la mulţi ani sau să te întrebe ce mai faci.
  • rigoarea procesului strategic şi ascuţimea inteligenţei emoţionale pe care trebuie să le păstrezi şi să le lustruieşti zilnic: sunt săbiile tale de samurai aflat în fruntea unei organizaţii.

 De aceea, cred că enlightening trebuie să aibă un „va urma”, şi între acest moment şi acel „va urma” cred că trebuie să mai existe ceva de legătură. De aceea, promit să vorbesc cu organizatorii şi să vedem dacă putem pune pe picioare ideea.  Până atunci, ca să vă daţi seama cam despre ce a fost vorba…  intraţi la http://www.enlightening.ro/the-story.html

Sărbători bune tuturor. Puneţi-vă în practică ideile, planurile, visurile în 2012. Va fi un an extraordinar.

o definiţie alternativă a patriotismului


Acum câţiva ani mă gândeam  serios să plec din ţară. Îmi pierdusem orice speranţă. Nu vedeam o perspectivă pentru anii iernii şi nici pentru cariera şi viaţa puştiului meu.

Apoi am participat la un târg de ONG-uri, unde am văzut oameni de douăzeci şi ceva făcând proiecte în faţa cărora alţii, mai calificaţi şi mai copţi ca ei, ar putea să pălească sau să se încline, după caz. Şi mi-am zis: hm, să ştii că s-ar putea să iasă ceva când băieţii ăştia vor fi la putere.

Canalele de ştiri continuă să verse peste noi gunoi, mult gunoi, despre incompetenţa politică, despre oieri care proclamă adevăruri din palate aurite, despre netoţi care nu sunt în stare să înveţe un manual de protocol, despre o conducere de economie caree nu ştie macroeconomie, despre administratori care habar nu au să organizeze ceva, despre lideri fără viziune. Şi babe înjunghiate, şi copii aruncaţi la gunoi, şi femei bătute, şi bărbaţi care vorbesc alcoolic din şanţ. Lucru care, evident, demotivează. Europa ne priveşte, superioară, cu o sprânceană ridicată.

Săptămâna trecută, la masa mea cu fructe din bucătărie s-a aşezat un băiat tânăr, student în anul IV la drept, care a completat chestionarele de recensământ spunându-mi că vrea să devină judecător ca să schimbe ceva. La un copil de şase ani, asta e o chestie normală. La un om de 24 de ani, devine o chestie de curaj. Revin la tiparul acela al generaţiei care s-a săturat. Care vrea să schimbe ceva.

Apoi şansa face să cunosc un grup de oameni care lucrază într-o instituţie publică. Vin la această întâlnire cu puţină teamă generată de clişeele de funcţionar public cu care am fost „injectaţi”. Şi am surpriza extraordinară să cunosc nişte oameni prost plătiţi, supraîncărcaţi de restructurarea imbecilă care a rupt picioarele României, trântind-o să reînveţe mersul de-a buşilea, pasionaţi de ceea ce fac şi de cei pe care îi servesc: adică de noi, ăştia, care contemplăm posibilitatea de  a ieşi din sistem, din ţară, să ne ducem în Insule ca Gauguin şi să murim acolo, fericiţi, dacă se poate fără sifilis.

Contemplam eşantionul ăsta reprezentativ de profesionişti care au ales să nu se ducă în posturi mult mai bine plătite, pentru că le place ce fac.  Şi mă gândeam că patriotismul are mai multe feţe în afara celei declamativ-găunoase pe care ne-ao arată tot posturile de ştiri pe la sărbători, cu popi şi politicieni solemni.

Patriotism poate însemna să rămâi, încăpăţânat, aici ca să schimbi ceva.

Patriotism poate însemna să îţi pese de oamenii din ţara asta şi să faci activ ceva pentru a -i ajuta.

Patriotism poate însemna să închizi televizorul şi să te întâlneşti mai des cu asemenea oameni, pentru proiecte, idei şi bani europeni, dacă nu există ai noştri.

Pentru că, iată, se poate.