câţi oameni ai ajutat azi?

M-am obişnuit să privesc în afară, în Lume, cu atenţia şi curiozitatea observatorului aflat în plin proces de instruire. Din fiecare lucru care se petrece în jurul meu învăţ încă ceva, şi încă ceva, iar şi iar.

Venind de la nişte cumpărături aparent non-necesare, încerc să parchez şi văd o doamnă cu un coc de nuntă, păr proaspăt vopsit şi o grămadă de cumpărături mici baletând pe stradă, după care plasa se rupe şi femeii i se împrăştie totul pe jos. Scot din portbagaj o sacoşă bună şi i-o ofer. Ajunsese în poartă şi a declinat favorul.

Fug la bancă, să plătesc rata la casă (mulţumesc, mulţumesc, am avut şi luna asta bani) şi pe drumul de întoarcere, la intersecţia de la Băneasa, văd un bătrân cu un parkinson aşa avansat, că abia mergea. Nu era cerşetorul de profesie. Curat, demn şi încercând să strângă bani pentru o operaţie care reprezintă ultima lui speranţă. Aveam o grămadă de bani mărunţi în portofel. I-am scos pe toţi. Mă gândeam că aşa am făcut loc ca să vină următorii 🙂

Astăzi, de ziua nepotului meu, la mult-aşteptatul prânz în familie,  am ajuns la restaurant cu 15 minute mai devreme. Suficient ca să punem de o mică surpriză, cu ajutorul şefei de local: un moment punctat cu tortuleţ şi lumânărică, fiindcă azi era ziua aceea specială în care la noi, în limba română, nu se întâmplă mai nimic, dar în engleză devii adolescent:  proaspătul teenager a mâncat tot, s-a bucurat şi apoi  a vrut să îşi cheltuiască banii primiţi cadou pentru un telefon smart, nou şi cool. Andrei al meu are şi el nevoie de un telefon „de tabără”, care să ştie să sune şi să facă poze, aşa încât să nu mai strice smartphone-ul lui ca pe acela de anul trecut, mega zgâriat în cort. Mergem în mall, fireşte…

La Vodafone e coadă şi nu au telefoanele pe care le voiam. Între timp s-au făcut trei… hai să folosim şi puncte şi reduceri… la un dealer :). Foarte drăguţ, băiatul rezolvă parţial problema, timp în care două doamne năuce intră să caute standul 168. WTF?… Mă lămuresc ce căutau, pantofi, aici ştim toate magazinele de pantofi şi le descâlcim pe doamnele rătăcite.

Plec cu factura şi chitanţa, o să scriu un email pe site-ul dealerului, băiatul ăsta a fost absolut exemplar, zâmbeşte, fericit, pentru că îi spun că am să scriu. Şi chiar am să scriu.

Alex, nepotul meu, se uită cu ochii lui mari şi atenţi şi calzi, care nu ratează nimic (copilul ăsta are cel mai evoluat scanner personal din câte cunosc) şi mă întreabă: pe câţi îi mai ajuţi azi? Pe câţi vor avea nevoie, Alex. Cu ce pot. Pentru că am văzut comunităţi  care se bazează pe mentalitatea asta şi pentru că, aşa cum băiatul de la dealerul Vodafone a făcut azi diferenţa, la fel cineva poate remarca mâine. În Dharamsala, dacă îţi cădea ceva jos săreau trei să te ajute. Dacă te opreai, dezorientat, în stradă, nu exista să nu întrebe cineva unde vrei să ajungi. Dacă un bătrân urca greu treptele templului principal, veneau din spate doi tineri, fără să întrebe chestia clasică „te pot ajuta cu ceva?”, la care, de obicei, din politeţe, spunem „Nu.”, şi îl purtau pe sus până trecea de scările abrupte. Cred sincer într-o civilizaţie bazată pe bunăvoinţă, nu ajutor cu forţa, ci doar bunăvoinţă: vezi când celălalt are nevoie de ceva, îi ceri aprobarea din ochi, şi apoi lucrurile curg de la sine.

Aştept să văd manifestarea gândului pe care îl am, referitor la Fundaţie. Visez o Fundaţie a Bunei Voinţe. Unde să se adune în cont fapte bune, făcute pentru oameni pe care nu îi cunoaştem… sau pentru cei dragi. Nu pentru noi înşine. Cunosc oameni care au în vene spiritul de a ajuta, aş vrea să îi pot clona, sau să existe un program magic de replicare a energiei lor în cei cărora nu le pasă nici cât să îşi ducă gunoiul de pe masă la lada dedicată.

Bunăvoinţă. Voinţa de a face bine. Voinţa de a face ceva bun pentru alţii decât pentru tine. Iată un gând interesant pentru ziua care începe mâine, 22 iulie: lună plină, timp de cules şi de gândit.

În jungla Ta de Catifea

Opreşte-te. Acum. Da, tu. Cu tine vorbesc.

Închide nenorocitul ăla de televizor, şi cpmputerul – după ce termini de citit -, lasă-te pe spate şi închide ochii.

De când nu ai mai visat ziua?

Respiră.

Mai respiră.

Mai mult.

Respiră până simţi că ţi se umplu plămânii la refuz cu aer, până simţi că te absoarbe cu totul vidul sfârşitului de expiraţie.

Ieşi afară. E soare. E vară. E timp bun pentru tine.

Ia-ţi cu tine o pernuţă sau o păturică.

Alege un loc în parc, în pădure, pe plajă, pe mal de pârâu. Strânge gunoaiele din jurul tău într-o punguţă, o să o depui la o ladă de gunoi civilizată când găseşti una.

Aşează pernuţa pe jos. Vino înapoi pe Pământ.

Închide ochii şi ascultă sunetele din jurul tău. Hrăneşte-te cu ele. Miroase a vară şi a viaţă.

Bine ai venit în lume. Ştii, chestia aia care se întâmplă în jurul tău când nu dai atenţie, când eşti cu o mână pe volan, alta pe telefonul mobil, te gândeşti că trece vara şi nu poţi să îţi iei vacanţa că ai de lucru la serviciu.

Vacanţa ta e acum. E afară, acolo unde nu te uitai, şi înăuntru, acolo unde nu vedeai.

Respiră.

Urmăreşte aerul cum intră în piept şi rămâi acolo, unde s-a dus aerul, în timp ce corpul îşi face mai departe treaba, există, respiră şi absoarbe lumina dimprejur.

Închide ochii şi imaginează-ţi spaţiul acela minunat din centrul pieptului, acolo unde se unesc coastele ca să formeze un fel de scut… poate că are şi un blazon.

Stai acolo. Respiră. Rămâi acolo, în spaţiul inimii tale, şi uită-te la gândurile care curg pe acolo, lasă mintea să viseze şi când nu dormi. Cum arată visul tău? cum arată ceea ce îţi doreşti? Vezi filmul acela? Simţi plăcerea delicioasă a para-realităţii care se ţese acum, între gând şi firul concret de iarbă de lângă tine?

Visează.

Respiră.

Simte cum e să fii în grădina ta secretă.

Rămâi acolo până sună telefonul… sau mai bine pune-l pe Silent în timp ce Vara şi Viaţa îţi intră prin fiecare por, în fiecare vas minuscul de sânge, particule aurii, invizibile, care sunt transportate instantaneu în fiecare celulă şi corpuscul celular. În fiecare moleculă. În fiecare atom. În spaţiul din interiorul atomilor. Până devii o fiinţă translucidă, topită de lumina Soarelui, aşezată pe Pământ ca un cablu invizibil de conectare între elementele naturii. 

Bine ai venit în Jungla ta de Catifea.

Puterea numelui

Eu nu beau Coca Cola. Sau, mai exact, după ani de consum înverşunat, nu mai beau Coca Cola. Dar băieţii ăştia au un marketing absolut fenomenal. Ideea campaniei lor cu numele mic a venit de la o agenţie new-yorkeză, care se cheamă Wunderman, la cererea de a creşte din nou popularitatea băuturii legendare în Australia, în 2011.

Succesul formidabil a determinat reacţii din partea clienţilor, care au reclamat că nu îşi găsesc numele, şi managerii proiectului au adăugat încă 5o de nume la cele iniţial alese după frecvenţa cu care apar.

Campania a explodat şi la noi (şi chiar aşa, în planningul iniţial există o fază numită explode) şi iată că eu, cea care (nu mai ) cumpără băuturi carbogazoase, cad azi în păcat şi iau două sticle de o jumătate, pentru că mă intriga experienţa pe care o promitea domnişoara îmbrăcată cu inevitabilul tricou roşu. Dincolo de casele hypermarketului, o altă domnişoară, foarte serioasă, cu o imprimantă HP superrrrrbă (imprimanta, da?) îmi imprimă cutia mea de Coca Cola personalizată. NU o să o beau, să ne înţelegem bine, dar îmi place la nebunie execuţia campaniei .

De Crăciun, primesc de la unul dintre clienţii mei (mulţumesc, Mihaela) o sticlă de vin personalizată. Da, cu numele meu pe ea. NU pot difuza o fotografie, pentru că recunosc că nu am păstrat-o, ci am băut-o. Probabil asta dovedeşte că e mai important să bei un vin bun cu cineva drag decât să îţi pui numele în vitrină ca pe sfintele moaşte.

Companii majore se străduiesc să îşi personalizeze experienţa de brand, astfel încât produsul lor să devină semnificativ. Amazon e primul care îmi vine în minte. Numele proştilor pe toate gardurile? Ei bine, DA, şi ne place la nebunie. Ne place să ni se spună pe nume, şi cei care au făcut cursuri bune de sales şi customer service îşi amintesc, cu siguranţă, că bunele practici recomandă să pronunţi numele celuilalt de minimum două ori într-o conversaţie.

Îmi amintesc de o campanie de revitalizare a clientelei de business class, la British Airways, simplă ca toate ideile bune: stewardesa care avea în grijă compartimentul privilegiaţilor trebuia să înveţe, înainte de cursă, numele fiecărui pasager de pe fiecare loc. Apoi venea şi îţi spunea „bună dimineaţa, doamnă Smith”. Plăcere maximă. Orgasm garantat. Business recuperat :). Pentru că ne dorim, în epoca asta de masă, să fim trataţi ca persoane, şi nu ca elemente dintr-un segment de populaţie-ţintă. Fiecare lucru care ne ajută să ieşim un pic din înregimentarea asta a fost adoptat cu braţele deschise: ne-am personalizat „jachetele” telefoanelor mobile, ne-am îmbrăcat computerele prea serioase în hăinuţe colorate şi expresive, ne-am luat carduri bancare pe care am pus pozele pisicilor şi ale iubiţilor. Numele are ceva magic în el, de câte ori îl vedem sau îl auzim vine un fel de lassou invizibil, care ne duce, înhămaţi, către sursa care l-a emis.

Poate că ar trebui să ne punem toate numele pe toate gardurile. Pentru că, dacă funcţionează ipoteza conform căreia fiecare nume are o energie asociată, câtă energie ar putea strânge gardul cu pricina…

Aplicaţie pentru cei care vor să folosească energia asta în scopul creşterii personale: crearea „cărţii” care se numeşte EU. în care scrii, lipeşti poze decupate din reviste, sau printuri după chestii care ţi-au plăcut. O decriptare vizuală a ta, care te ajută să îţi identifici ariile de confort şi să îţi aliniezi viziunea la ceea ce îţi face, realmente, bine. Foloseşte un format care să îţi permită să faci permutări cu paginile, s-ar putea să îţi vină idei de grupare a materialelor pe măsură ce le aduni 🙂

Iar dacă îţi cauţi inspiraţia pentru a realiza campanii personalizate, încearcă un click la

https://www.google.ro/search?q=personalization+campaigns&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=zwrjUaPaIsePOIa-gLgL&ved=0CAkQ_AUoAQ&biw=1024&bih=491#facrc=_&imgdii=_&imgrc=cpZBkPiU72wl_M%3A%3BbeKh2GyIvaMcEM%3Bhttp%253A%252F%252Fimage.slidesharecdn.com%252Ftheresponseratesofpersonalizedcross-mediamarketingcampaigns-100512090546-phpapp02%252F95%252Fslide-1-728.jpg%253F1273677919%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.slideshare.net%252FMarketPathAC%252Fthe-response-rates-of-personalized-crossmedia-marketing-campaigns%3B728%3B942

Walk your talk. Say what you think. Think who you are.

Mă tot căznesc de câteva luni să înţeleg ce anume nu face clic, privind sutele de postere cu citate şi principii de viaţă afişate de lume pe mediile sociale.

Ideile sunt generoase, de fiecare dată, dar uneori există un fel de falie între cel ce le postează şi conţinutul lor. Oamenii afirmă nişte valori şi apoi, dacă te uiţi chiar şi la următoarea postare, se comportă exact la polul opus. Ceea ce nu îi împiedică să aspire la acele valori.

Aşa că am decis să explorez puţin tema fracturii cu pricina şi, săpând, fractura nu e singulară. E multiplă. Pe scurt: crezi în ceva, ceea te face să stabileşti o anumită scară de valori. Până aici, totul ok. Ele nu apar, însă, în comportamente.

Mergem mai departe. Puţină răbdare, te rog 🙂

Privesc, ca de obicei, la şirul de persoane care au stat în fotoliul de antrenament al sufletului săptămâna asta. Cele trei felii ale fructului personal prezentat mai sus mai capătă două dimensiuni: ele ţin de relaţia cu exteriorul şi de cea socială. Pe scurt: prima şi cea mai complicată este atunci când tu, personal, nu eşti aliniat cu tine, cu credinţele profunde şi valorile tale. Acolo apar problemele psihologice.

În pasul următor, nu eşti aliniat cu ţinta. Ţinta e acel lucru pe care îl poţi face tu cel mai bine, care aduce maximum de beneficiu din manifestarea potenţialului pe care îl ai. Ne stabilim ţinte care nu au nicio legătură cu acest potenţial înnăscut şi pe care obişnuim să îl numim „misiune”. Mulţi întreabă: dar care e misiunea mea? E simplu. Gândeşte-te la lucrurile acelea care ţi-au ieşit uşor, şi pe care le faci cu plăcere. Eşti pe săgeţica gri dintre alinierea personală şi cea cu misiunea din linia exterioară.

Trecem mai departe. Cum se potriveşte tot ansamblul ăsta cu ceea ce ai ales să faci? Ai vocaţie de călugăr şi lucrezi într-o companie internaţională?… Sigur, exemplul e forţat. Dar, de multe ori, pentru că aşa ni se spune, facem Dreptul şi, după licenţă, ne dăm seama că nu avem ce căuta în sistemul legal. Credem că trebuie să ne căsătorim, fiindcă altfel mama ar fi distrusă. Şi aşa mai departe. Aici comportamentele programate prin educaţia primită de la părinţi, învăţători şi îngrijitori e factorul principal de deviere de la curs: depăşirea lui necesită curaj. Să deprogramezi lucruri pe care le-ai considerat literă de lege.

Ultimul şi cel mai nebunesc lucru pe care îl facem este ca, în loc să ne uităm în interior şi să reparăm dezordinea din debaraua mental-emoţională, să proiectăm asta în exterior şi să criticăm, de fapt, ceea ce ne dereglează pe noi înşine. Aţi văzut un film care se cheamă The Shadow Effect? Dacă nu… căutaţi-l. Explică mult din acest paradox, în care trebuie să ne ducem în afară ca să exprimăm ce e greşit înăuntru.  Şi intrăm în comportamentele acelea cumplite care îi ţintuiesc pe ceilalţi la stâlpul infamiei, şi ne condamnă pe noi înşine. Aici se creează cercul vicios care ne trage adânc, în pântecele balenei, ne deprimă, ne aruncă în confuzie, în frustrare şi în furie. Uneori, ne refugiem în false valori, gen spiritualitate, ca să fugim de lumea exterioară. Nu vorbesc aici de adevăraţii sihaştri, ci de pseudo-maeştri sau practicanţi :)…

Respirăm adânc şi tragem linia după demonstraţia asta lungă.

Primul lucru e să afli în ce crezi. Care sunt valorile tale de bază. Fă-ţi o listă.

Apoi examinează principalele momente de la capăturl unei zile sau săptămâni, în care ai manifestat valorile astea. Dacă eşti în pană de inspiraţie, poţi folosi lista de mai jos. Dacă lipseşte ceva, adăugaţi (un comentariu la postarea de faţă ar fi de ajutor tuturor celorlalţi care o citesc)

Apoi alege una pe care să lucrezi…. şi lucrează minimum trei săptămâni la fiecare. Concentrează-ţi atenţia pe aria respectivă. Analizează cât din ceea ce faci exprimă valoarea.

Americanii spun „Walk the talk”, dar e mai mult de atât. Comportă-te aşa cum predici, predică aşa cum gândeşti, gândeşte aşa cum eşti. Soluţia pare să fie, din nou, un plonjon interior complet.  Dacă facem exerciţiul ăsta în grup, s-ar putea să sfârşim cu o lume mai bună, compusă din oameni mai liniştiţi şi fericiţi.

Înot plăcut, deci, în inima ta.

 

 

Timp

Aţi avut vreodată senzaţia că timpul NU este liniar? Nu cumva senzaţia asta, în perioada de acum, când totul se comprimă şi timpul devine cel mai important capital, este mult, mult mai accentuată?

Nu, nu e doar o senzaţie. Momentele în care timpul se lungeşte, ca o curbă moale, şi capătă o consistenţă de miere groasă, alternează cu cele în care o oră ţâşneşte ca un glonţ din ţeavă , te uiţi la ceas, te freci la ochi şi nu îţi vine să crezi că a trecut timpul.

Apoi vin secundele în care parcă se deschide o falie în timp şi te trezeşti într-un viitor în care omenirea a dispărut. Sau, ca în întâlnirea mea de ieri, cu o cantină care seamănă uluitor cu una dintre cele în care mi-am testat ficatul în glorioasele zile de stagiatură  de pe vremea lui împuşcatu’. Strat peste strat, un perete sau o uşă stochează poveşti, amintiri, cadre de imagine care au trecut şi s-au amprentat acolo, ca un film fără sfârşit, din care vezi accidental doar o bucată.

Senzaţia pe care o încerci în locurile astea este una tulburătoare, de parcă un deget mare, nevăzut, s-a jucat cu limbile ceasului universal şi a avansat până într-un punct pe care nu îl controlezi.

Pendulând între trecut şi viitor, te trezeşti într-un ne-timp în care încep să se întâmple acele lucruri ciudate. Vin către tine oameni pe care nu credeai să îi întâlneşti în acest colţ de ţară, îţi apar mesaje care confirmă o bănuială, o intuiţie, o presupunere, şi apoi, ca să fie lucrurile clare, mesaje SCRISE sau evidente în multiple feluri pe care nici nu ţi le imaginezi, care îţi dau direcţia.

Singurul lucru care îţi rămâne de făcut, în asemenea circumstanţe, e să zâmbeşti, cu gura căscată, privind la Marele Film al  vieţii tale şi să te întrebi ce scenă a pus la cale Marele Regizor genial pe care îl simţi, câteodată, conectat la pupitrul de comandă al acestui corp care mănâncă, doarme, umblă pe trotuar şi se dă jos din taxi, şi pe care obişnuim să îl numim, convenţional, EU.

 

Oameni care schimbă vieţi

În  tăviţa de lucrări a blogului stau, cuminţi, două schiţe de articole, despre găsirea perechii şi despre importanţa numelui. Nici unul nu s-a copt suficient ca să aterizeze în pagina principală, de aceea povestea de astăzi se referă la moştenirea pe care o lăsăm în urma noastră.

Acum patru ani, după ce, pe 1 ianuarie, decisesem să îmi schimb viaţa, pentru că funcţia importantă într-o companie multinaţională, banii şi obiceiurile de business mă transformaseră în altcineva (Mulţumesc, Mihai, ai fost singurul care a avut suficientă forţă ca să mă pui faţă în faţă cu realitatea asta. O oglindă crudă, într-un apus dulce, în faţa unui pahar de vin rose. Dar asta e o altă poveste). În acel an, l-am întâlnit pentru prima dată pe Dalai Lama, omul care spune că e doar un simplu călugăr, dar mobilizează milioane de alţi oameni. Ieri, Dalai Lama şi-a sărbătorit aniversarea, şi o lume întreagă i-a trimis gânduri bune.

Dalai Lama este unul dintre exemplele de brand personal pe care le tot dau prin cursuri. Dar, după două săptămâni de stat în Himalaya indiană, timp în care am participat la trei sau patru dintre conferinţele lui de două-trei zile, m-am întors în frumosul meu birou, cu frumoasa şi scumpa mea maşină de serviciu, înţelegând că trebuia să schimb ceva.  Privesc înapoi şi înţeleg cât de bună a fost decizia, deşi – la momentul respectiv – riscantă, grea, înspăimântătoare.

Ieri am petrecut aproape o oră într-o conversaţie pe mobil. Lucrez cu acea persoană de mai bine de un an,  timp în care a trecut printr-o criză existenţială majoră. Mă uitam cu uimire cum îşi desface aripile noi, de fluture, un suflet minunat, care a aşteptat, zidit în coconul conformării la standarde, să îşi primească libertatea. Şi ce stări fantastice produce această eliberare. Un moment de graţie pentru mine, fiindcă am înţeles că, atunci, când tu deschizi uşa, celălalt poate decide să treacă dincolo.

În Nepal am cumpărat o carte care la vremea respectivă  mi s-a părut scumpă şi care conţine 10.000 de fapte pe care poţi să le faci ca să îţi influenţezi viaţa în bine. În fiecare dimineaţă citesc câteva. Pe unele le-am făcut deja, pe altele aş vrea să le fac, unele nu mi se potrivesc. Dar ce a circulat ieri pe mediile electronice de ziua lui Dalai Lama şi ce am citit dimineaţă erau două jumătăţi legate printr-un fel de cordon ombilical secret: paradoxal, cel mai mare succes pe care îl poţi avea în viaţă nu e nici fondul de investiţii care le va da copiilor tăi o rentă viageră (deşi nu e de lepădat ideea), nici casa, nici maşina şi nici hainele cu etichete pompoase. Singurul lucru care rămâne, cu adevărat, după ce tu îţi lepezi haina corpului de carne, este urma pe care ai lăsat-o în vieţile altora.

Uneori e ca atunci când treci cu vârful degetelor peste valuri: apa se închide la loc şi parcă nici n-ai fost acolo. Alteori, însă, primeşti câte un mesaj care spune, citez, „mulţumesc că m-ai ajutat să îmi schimb viaţa”, sau sună telefonul, de Crăciun, după ce nu mai lucrezi de zece-cincisprezece ani cu omul acela. Atunci ştii că ai făcut, într-adevăr, ceva. Ceva bun.

Pentru că, surprinzător, ceea ce ne face să ne realizăm cu adevărat e puterea de a-i face pe ceilalţi să devină măcar cu un milimetru mai buni.