Dansând prin Istorie


în curţile interioare răsună muzica de altădatăA patra zi în Jaipur, neprevăzută, recuperează ceva din ce nu am apucat să facem şi să vedem în timpul scurs până acum. Am sărit în tuk-tuk-ul angajat de ieri şi am ajuns din nou în miezul fortificat, cu uriaşele porţi roşii, al oraşului planificat de Jai Singh, maharajahul care a dat numele Jaipur-ului, în  structuri aliniate în jurul acestui palat central, noua reşedinţă după ce fortul Amer nu mai făcea faţă nici numărului de locuitori, nici necesarului de apă.

Arhitectura indiană fuzionează cu stilul Mughal şi împrumută, mai târziu, elemente europene. Ca şi celelalte construcţii, palatul e o derulare domoală de curţi interioare pătrate. Prima are în centru clădirea care adăposteşte colecţia de veşminte ale maharajahilor, soţiilor şi copiilor lor. Luxul e copleşitor, deşi mărimile variază între foarte, foarte mic şi uriaş.

una dintre cele patru porţi, pentru cele patru anotimpuriDincolo de poartă, o a doua incintă, păzită de neni straşnici, cu turbane roşii, se face mai degrabă auzită decât văzută. O muzică ritmată, hipnotică, veche de când lumea, antrenează vreo douăzeci de indieni îmbrăcaţi tradiţional. Mă simt în mijlocul unei meditaţii acustice şi tare aş vrea să fac rost de muzica asta… dar nu e de găsit niciunde.

Trecem printr-un nou portal şi pătrundem în curtea cu patru porţi, câte una pentru fiecare anotimp. Cea cu cozi de păun e cea a Iernii. Sus, în balcon, un fel de lojă acoperită adăpostea regina în timp ce urmărea spectacolele desfăşurate în curtea pătrată. Regele şi suita stăteau pe o altă latură. Protocolul de la curte, strict şi complex, pare o metodă sigură de înstrăinare a partenerilor  cuplului regal, şi mă gândesc la suita de soţii şi concubine care îşi disputau dreptul la favorurile maharajahului.

Oraşul Roz, la picioarele noastrePalatul e interminabil, navigăm prin el, băieţii sunt absorbiţi de colecţia de arme, eu mă uit mai degrabă la mânerele iscusit sculptate în formă de capete de animale, din pietre semipreţioase. Ieşim în căldura zilei, de acum apăsătoare, şi plecăm să căutăm tuk-tuk-ul. Din palat se iese pe o altă uşă decât cea pe care ai intrat şi trebuie să fii suficient de lucid ca, după toată încurcătura întortocheată, să îţi dai seama pe unde era intrarea. Regăsim, în fine, micul vehicul şi plecăm mai departe. Şoferul mă impresionează: a oprit la farmacie şi mi-a cumpărat un sirop de tuse, mă vede cât de tare tuşesc. Plămânii mei se curăţă, parcă, din profunzimea ultimei bronhii. Succesiunea de căldură sufocantă şi aer condiţionat nu ajută nici ea.

în împărăţia macacilorOmul nu uită nici de următoarea destinaţie – templul maimuţelor – şi se mai opreşte o dată, ca să cumpere o plăsuţă de vreun kilogram, cu roşii mici cât o nucă mare. Ne spune că maimuţele adoră roşiile.

Oprim într-un fel de cartier mărginaş, la poale de deal abrupt, şi urcăm în căldura leşinătoare traseul de vreo şase-şapte sute de metri de la bază până la templul Soarelui, din vârf, călcând pe lespezi de gresie lucitoare şi trecând de clădiri abandonate. Templul şade, parcă, într-o falie temporală, desprins de realitatea sordidă a mahalalei de la poale. După noi se ţin micile maimuţici, băieţii au luat roşii în buzunare şi le dau, pe ici, pe colo, câte unul dintre mult doritele premii.

Surya şi Rana

Templul, aflat în creştetul dealului, adăposteşte statuile Soarelui şi consoartei sale. Mason se lungeşte pe jos, absorbind parcă energia specială a locului, iar noi putim, fascinaţi, între altare şi terasele de unde poţi vedea tot oraşul. Femeia care păzeşte locul ne arată fiecare altar, lăsăm ofrandele acolo, apoi deschide un fel de sipeţel cu comori. Bijuterii lucrate de mână, o mala de cristal de stâncă, veche de când lumea, decoraţiuni cu clopoţei. Hotărăsc să iau mala pentru I. şi o fac fericită pe femeie, dându-i cât a cerut, fără să mă tocmesc. Mala are istorie, a trecut prin mâini de femeie, bătrâne eşi ridate, e încărcată.

Coborâm lent şi, preocupată să pun sticlele de suc în rucsacul meu stil geantă Mary Poppins, în care se găsesc toate urgenţele pe o zi, uit să aşez la loc sacoşa în care am roşiile şi sandviciurile luate de la micul dejun din farfuriile copiilor mofturoşi şi convalescenţi.

ori

ori

La nici două sute de metri de poarta templului, hoarda de şmecheri blănoşi se repede, efectiv, la mine, şi după ce încearcă, fără succes, să smulgă cu mânuţele mici, dar abile şi puternice, sacoşa de plastic, o sfâşie şi iată cum comoara de roşioare şi pâinici se rostogoleşte pe pietrele mari, la vale, urmărită de hoarda victorioasă.

În haită sunt doi masculi dominanţi, alfa şi beta, ne explică indianul care şade, liniştit, în colţul străzii, hrănind mica maimuţică de pe umăr cu un cartof crud, puţin câte puţin, atât cât se poate vedea din pumnul strâns în care îl ţine. Boss 1 şi Boss 2. Boss 1 fură sticla de Coca Cola a lui Mason în timp ce Boss 2 se delectează cu sandviciul cu omletă  :D.

în micul fort care domină ţinutul păunilorCoborâm din lumea maimuţelor în cea a oamenilor, ca să ne îndreptăm spre Tiger Fort. Drumul e spectaculos, prin munte, cu serpentine, fortul e la 17 km de oraş. Facem o oprire intermediară într-un loc tare interesant, un mandir care, după cum aveam să aflăm, adăposteştele urmele formate în stânca lichefiată de Krishna şi vaca sa sfântă. Ca şi amprenta lui Guru Rinpoche din Pharping sau urmele de picior ale marilor sihaştri de la noi, aceste semne ale stăpânirii stărilor materiei dorm în spatele arcadelor umbroase ale micii construcţii, păzite de un saddhu, care ne priveşte cu curiozitate şi îl veghează pe Mason cât noi  urcăm treptele mari, înalte, abrupte care duc, parcă, până la nori. I. adună pentru mine pene de păun, pierdute prin labirintul de scări. Suntem în Cer.

micul cuibuşor de nebuniiReîmpământaţi, revenim în tuk-tuk şi urcăm, mai departe, către Fortul Tigrilor.

Omul care ne vinde biletele ne întreabă dacă nu vrem să ne povestească una-alta. Da, vrem… şi nu ne pare rău, pentru că aflăm o mulţime de „inside stories” cu maharajahi şi multiplele lor regine şi concubine.

Autorul Fortului Tigrilor este tot fondatorul Jaipurului, Maharaja Sawai Jai Singh II, posesor a nouă regine şi nenumărate concubine, care s-a întrecut pe sine, de data asta :D. Pe cele două coridoare care mărginesc curtea interioară (una dintre ele, că şi aici e un mega labirint) se află înşirate camerele reginelor, culminând cu  cea din capăt, alocată favoritei, şi având exact aceeaşi amprentă, aceeaşi structură, cu bucătărie, dressing, camera servitorilor şi camera reginei, doar că decoraţiunile sunt mult mai elaborate….

take a closer look...Şi, că veni vorba de decoraţiuni, tot castelul e un şir nesfârşit de Kama Sutra. Elementele aparent decorative de pe pereţi sunt, de fapt, reprezentări extrem de realiste ale diverselor momente de interacţiune… între maharajah şi regine :D, dacă le măreşti corespunzător. Ghidul goneşte copiii şi ne arată locurile în care imaginaţia erotică, scoborâtă direct din o mie şi una de nopţi, a decorat fiecare firidă.

Complexul fortului are un uriaş rezervor de apă, în pereţii căruia sunt sculptate trepte: cu cât înaintau în sezonul secetos, cu atât puteau coborî mai adânc ca să îşi ia lichidul atât de preţios pe aceste înălţimi aride şi bătute de soare.

Una dintre curţile interioare era destinată relaxării pe timp de vară. Lemnul de vetiver, scămoşat până devenea o vată, era umezit cu apă, care se evapora, creând răcoare şi aromă, iar curtea era acoperită cu o plasă, aşa încât devenea o enormă volieră pentru păsările şi maimuţele reginelor.

Ne întoarcem pe coridoarele identice şi ghidul ne arată cum în dreptul fiecărui apartament se găseşte o etichetă pusă pe peretele exterior opus apartamentului în care era săpat în marmură numele ocupantei… ca să nu creadă regele că se duce la Mariţa şi să nimerească la Vasilica :))))

Omul şi-a meritat cu prisosinţă cele trei sute de rupii, pe care le plătim fără discuţii înainte de a ne urca din nou în tuk tuk, ca să trecem din nou pe lângă Mandir şi să aterizăm în lume, la un restaurant, un magazin de pietre preţioase în care ansa mea face furori, apoi în două  magazine de textile imprimate, de unde nu plecăm cu nimic în afară de frustrarea domnişoarei, care nu ştim cu exactitate ce voia de ne-a târât aici.

În cameră, facem bagajul şi, în timp ce tatăl şi fiul fac duş cu chiote, managerul hotelului, care ne-a ajutat atât de mult, urcă pentru a primi sesiunea de terapie pe care i-am promis-o. Balamucul continuă cu rum and coke, şi sfârşesc prin a termina singură bagajul, înconjurată de morţii şi răniţii care sforăie de zor. În fond, o jumătate de oră de somn îmi va fi de ajuns până ne trezim să mergem la tren.

Stuck in Jaipur


captivi într-un oraş magneticUnul dintre lucrurile bune într-o călătorie neplanificată este că nu trebuie să urmezi un anumit program…. iar dacă se întâmplă peripeţii de genul celei pe care am păţit-o cu copiii bolnavi, el cu vomă şi diaree, ea cu crampe şi Nurofen, în loc să o iei razna vorbeşti cu managerul hotelului şi îi explici că mai rămâi o noapte :D.

Noroc că ieri am avut timp să umplem tolba cu minuni, care să ne alimenteze azi, în timp ce mă lupt cu mofturile copilului care nu mai are febră, dar face nişte fiţe de mare excepţie la masă… cu mine, totuşi, reuşeşte să mănânce ceva.  Miorlăielile stereo te pot scoate din minţi şi se completează cu căutările pentru a ajunge în Sikkim. Internetul e picat în tot oraşul, vom mai sta cel puţin o zi aici. Facem un drum la gară, ca să vedem cum putem re-aranja programul ca să ajungem în Sikkim la timp pentru călătoria cu Dalai Lama. Încercăm un drum din două etape, cu oprire în Varanasi. Nicio şansă, totul e plin. Ne întoarcem la hotel cu capul plecat şi vorbim cu managerul, răcit mort, dar interesat de tribulaţiile prin care trece gaşca noastră. De altfel, tot stafful din hotel ne întreabă ce mai fac copiii. Suntem, probabil, celebri, după urletele din prima seară şi aşternuturile schimbate în urma accidentelor digestive.

Acest om îşi pune în mişcare relaţiile şi, graţie lui, căpătăm, prin telefonul fără fir cu agenţii şi liniile aeriene, ??????????????????????????????? o ofertă de bilete de la Delhi la Bagdoghra. Cu avionul, pentru că nici mâine nu plecăm, după cum arată lucrurile, şi nu mai e timp de tren. La trei sute de dolari de căciulă. Un sacrificiu necesar pentru cea mai importantă întâlnire din viaţa copiiilor. Confirmăm, cu dinţii strânşi, scot tot cash-ul pe care îl aveam pus deoparte în pliculeţ, pentru situaţii de urgenţă (iaca situaţia de urgenţă), îi dăm bănuţii omului şi plecăm, iar, la gară cu tuk-tuk-ul, de data asta ca să găsim bilet către Delhi. Trenul trebuie să ajungă dimineaţa, ca să putem face legătura la avionul de la amiază. Va fi o zi pe drum :(. Găsim biletele, e tren de noapte, dar nu scăpăm de plătitul unei zile suplimentare la hotel, că doar n-o să stăm cu valizele în hol 14 ore…  Trecem prin tot balamucul, cu formulare, paşapoarte, computer… şi plecăm cu biletul tipărit :D. Tuk-tuk-ul e ceva mai mare şi ne face o propunere pentru mâine, ca să dăm o tură de Jaipur şi cu băieţii care au fost blocaţi în cameră ieri. Omul e mega fericit…

primim mesaje La „sediu”, copiii sunt extrem de interesaţi de rezultatul expediţiilor, şi mult mai vioi decât dimineaţă. antibioticele şi antiinflamatoarele din kitul meu medical extins şi-au făcut treaba, iar minorii sunt pe cale să învie.  Ne-am consumat toată ziua cu alergături şi variante, şi se lasă întunericul deja.

Suficient ca să încercăm o cină pe terasă, cu mâncare decentă, o bere şi cu teatrul de păpuşi inclus în entertainment. Suntem storşi, miorlăielile cu mâncarea continuă, drept care iar eşuăm în cameră cu o tonă de provizii pentru mâine. Nu mai ştii dacă trenul  e cu sau fără trataţie, aşa că mai bine pleci pregătit.

gaReflectez la ziua care tocmai s-a încheiat şi mă gândesc ce putem face mâine ca să distrăm şi mezinul. Pe lista de călătorii ne-a rămas palatul central, pus deoparte ca să îl vedem împreună, Fortul Tigrilor, Templul Maimuţelor :D. În valiză stau cuminţi imprimeurile specifice cumpărate ieri: Jaipur e celebru pentru textile şi pietre preţioase, iar în plimbarea „de fete” am bifat, graţie lui Khaif, unul dintre atelierele care imprimă manual textilele, care au fost vopsite în degrade după metoda străveche. E de ştiut că fiecare desen de pe o astfel de bucată de pânză e o ştampilă aplicată manual, iar dacă în afară de contur are şi culori, atunci efortul se multiplică. Mă uit, fascinată, la modelele de ştampile, perfect aliniate şi mă gândesc la măiestria celui care a confecţionat aceste ştampile din lemnul dur, de tek, ca să fie folosite de sute de ori, înmuiate în cernelurile vegetale cu reţete secrete. Duc acasă, pentru prieteni, imagini astfel făcute, reprezentări scre, pe pânza muncită cu dragoste. Şi adorm buştean, după ziua asta de uzură :))

Inima roz a elefanţilor


Arhitectura Cerurilor

Ziua debutează catastrofal, cu copilul cel mic bolnav. La cinci intrăm pe antibiotice intestinale ca să luptăm cu febra, diareea şi voma care au început puţin după patru dimineaţa. Copilul nu poate lua pastile şi vomează soluţiile făcute din pulberea de medicamente, din cauza gustului. Terapie, terapie, somn, rău, terapie, ziua este terminată. După micul dejun stăm să urmărim evoluţia. Febră, vomă, diaree. Decid să iau cealaltă odraslă şi să ieşim, după certurile de ieri trebuie să continuăm cu lucrul pe remedierea emoţională, aşa că sărim într-un tuk-tuk pe strada principală de lângă hotel şi începem girls’ day out cu un drum până în centrul istoric.

The Wind palace, a cărui faţadă seamănă cu arhitectura lui GaudiSpre deosebire de Agra, vechiul nucleu al Jaipurului  a rămas intact, iar acum e transformat într-un amestec organic de clădiri care adăpostesc mici magazine, înconjurând miezul monumental, de palate şi clădiri impunătoare.  Un careu uriaş, din gresia roşcată care l-a consacrat ca Oraşul Roz. Intrăm printr-o poartă monumentală, roz, fireşte, decorată cu arabescuri albe, şi pătrundem în Cetatea Interioară.

Centrul e dominat de Palat şi de Observatorul Astronomic. Jai Singh, exponentul dinastiei care a continuat moştenirea forţei Mughal cu un nou val de dezvoltare şi căruia îi datorăm numele de azi al oraşului, era astrolog şi iniţiat.  Instrumentele monumentale din curtea plină de obiecte cu aspect extraterestru erau folosite la determinarea poziţiei aştrilor şi calcule astronomice complicate. Ne învârtim printre construcţiile complicate, iar Rowan face din nou o victimă – pielea ei albă, ochii albaştri şi părul castaniu deschis sunt atracţia perfectă pentru indieni, care ar vrea, toţi, să se fotografieze cu ea.

în spatele ferestrelor colorate, răcoare şi intimitateHawa Mahal, cum i se mai spune Palatului Vântului, este atât de complicat şi întortocheat şi esenţialmente feminin încât nu trebuie să fii extrem de informat ca să îţi dai seama ce comunitate de femei adăpostea. Văd mâinile mici, îmbrăcate în zecile de brăţări care vesteau apropierea femeii prin clinchet, cum deschid obloanele minuscule ca să privească jos, în Lume, şi să urmărească Viaţa care pulsa, ca şi azi, pe străzile înguste, în întortocheatele străduţe delimitate de clădirile roşii ca un fel de structură organică, aproape intestinală. Le simt parfumurile şi adierea aproape subconştientă produsă de vălurile moi în timp ce se mişcau, cu tălpile goale, pe podelele răcoroase.  Cele cinci etaje sunt ca în desenele lui Egon Schiele, ai senzaţia că eşti la acelaşi nivel şi de fapt ai mai urcat unul, căile tainice din măruntaiele marii clădiri te poartă, magic, în sus şi în jos fără să îţi dai seama.

la volanul tuk-tuk-uluiNe smulgem din sărutarea de ventuză a acestei construcţii magnetice  şi decidem să profităm de biletul cu cinci intrări pentru cinci sute de rupii, angajând cel mai simpatic conducător de tuk tuk din câţi există. Îl cheamă Khaif, îşi numeşte mica motocicletă „my Helicopter” şi are o grămadă de informaţii şi idei de împărtăşit. Rowan capătă un bonus şi conduce, împreună cu el, micul vehicul pe o porţiune dreaptă şi mai puţin circulată de drum. Urcăm din ce în ce mai mult, şoseaua e, ciudat, impecabilă, pe margini se revarsă bougainvillea de toate culorile pe care şi le-ar putea imagina cineva – de la alb la roz, roşu, portocaliu, toate nuanţele, tufe mari, tufe mici, garduri întregi îngropate în flori…

Fortul Amer, centrul de putere al maharajahilor localiAjungem la fortul Amer, e o construcţie gigantică, aflată pe o înălţime inexpugnabilă. Dealurile abrupte din jur sunt dungate de zidul de apărare masiv. Aici a stat dinastia Singh înainte de construcţia palatului central din Jaipur. Prima lor reşedinţă e opulentă, uriaşă, are săli căptuşite cu sidef şi oglinzi, şi deşi prima piatră a fost pusă la 1599, iar istoria clădirii se duce până prin secolul XI, adăugirile de secol XVIII sunt cele care îi dau caracterul minunat.

grădini minunate în mijlocul lacului MaothaCa să ajungi la intrare, urci de simţi că-ţi dai sufletul, căldura uscată nu ajută nici ea, chiar dacă la poalele construcţiei este un uriaş lac pătrat, care se umplea, cu siguranţă, pe timpul musonului şi apoi folosea drept rezervor de apă

Prima curte interioară are o mică poartă de acces într-una dintre laturi, iar patronul acestei intrări este Ganesh. Dincolo de ea începe adevărata minune a palatului privat, cu divanul pentru audienţe restrânse, pereţii decoraţi până la ultimul centimetru pătrat, cu flori sculptate şi cu modele geometrice cu oglinzi şi sidef.

poarta Ganesha

Canoanele severe ale reprezentărilor arabe fac loc simbolisticii Hindu, cu zeităţi, animale şi plante locale. Dăm şi de grădina bine ascunsă şi mărginită de culoarele laterale.  prin care dansează vântul, răcorind arşiţa uscată. Aici stăteau vara suveranii, bucurându-se de peisajul creat pe geometrii octogonale.

Coborâm ca să luăm ceaiul pe terască, dar această terasă e sub vânt şi te coci în căldura amiezii. Bem un ice tea scump şi bun (doi dolari sticla) şi pogorâm în lume, printre micile magazine de artizanat găzduite de o uliţă, evident comercială de când lumea, din laterala palatului. Trecem pe lângă vase imense, Rowan glumeşte că găteau oameni în ele, dar într-un asemenea ceaun imens ar încăpea uşor patru-cinci inşi, apoi vedem un fel de omphalos, ca o legătură secretă cu cel de la Delphi, şi ieşim înapoi, la lac, contemplând stilul de viaţă al rajahilor şi sărăcia sărmanilor care cerşesc, şi acum, pe treptele drumului ce coboară în şosea.

???????????????????????????????După ce depăşim, călcând pe plăcile fierbinţi, uriaşe, de gresie cu solzi de mică,  comunităţile de câini placizi şi caprele adormite, ajungem înapoi, la Khaif, care ne duce să gustăm un thali vegetarian la restaurantul Rainbow :D, apoi ne întreabă dacă nu vrem să ne dăm cu elefantul. Vrem.

Tuk-tuk-ul intră într-un univers de mahalale sărace, merge pe străzi dubioase, putem vedea un prim elefant în curtea cuiva, stând cuminte, parcat, la locul său, aşa cum ne parcăm noi maşinile în faţa casei. Apoi, o ultimă curbă la stânga ne bagă pe o străduţă cu garduri înalte şi Khaif ne invită să coborâm la poarta unei curţi în care dăm cu ochii de şase pachiderme, fiecare în boxa sa, cu mâncarea în faţă şi lanţul de pcu pachidermul prin mahalaua indianăicioare. Rowan e în extaz, dar eu nu mă pot urca pe animalul ăsta, care radiază o blândeţe amestecată cu o înţeleaptă şi profundă percepere a dorinţelor superficiale pe care noi, oamenii, le proiectăm asupra acestor fiinţe atât de minunate. Mahutul aude şi el elefantul, pe care îl ghidează cu blândeţe, din voce. Între el şi domnişoara elefăntiţă de 23 de ani, mezina echipei, există o relaţie de dragoste, la propriu. Omul ăsta şi elefantul lui au inimile deschise şi unite.

Pasul moale, cumpănit al uriaşelor picioare, cu pernuţele lor elastice de amortizare, ne poartă printre clădiri pe străzile înguste, şi mahutul e atent la fire, să nu se agaţe în ele, căci şi el, şi rowan, în spinarea elefantului, sunt tare sus. De altfel, s-au urcat în „şa” de pe gard :D. Pe străzi, prin praf, păşesc femei, Khaif îmi spune că sunt îmbrăcate ca la ţară, eu văd doar frumuseţea şi eleganţa pasului cu care poartă poverile pe cap. Ieşim pe poarta boltită a localităţii şi ajungem la vechiul rezervor de apă, foarte asemănător cu cele pe care le-am văzut şi în Kathmandu – o piscină pătrată, perfectă, doar că aici lipseşte şarpele erect din mijloc. Suntem într-un cartier al castei de jos, cei pe care nimeni nu îi atinge ca să nu se spurce, cei care mănâncă porc… iar porcii, păroşi şi negri, bântuie peste tot, rânind prin gunoaie în căutare de comori.

Podeaua incrustată de la Nagarharh Haveli

E trecut de cinci, simt presiunea dinspre I. şi copilul bolnav şi decid să ne întoarcem. Elicopterul lui Khaif ne duce acasă, îl plătim generos şi se oferă să ne conducă şi mâine… dar nu ştim cum va fi copilul mâine, aşa că iau cartea de vizită. Fireşte că tuk-tuk-ul lui e un business 😀

Trecem prin cartierele sărace, strada se animează pe măsură ce vine seara şi răcoarea. În continuare, prezenţa copleşitoare a porcilor pe stradă ne spune ce fel de cartiere sunt aici.

La hotel, băieţii au comandat ceva de mâncare în cameră. Totul e aiurea, ca după uragan, dar cele două prize de antibiotic pe care a reuşit, după încercări repetate, să le înghită îşi fac, lent efectul. Copilul e mai bine. Orezul de la prânz a ajutat, şi el, iar din mâncarea spectaculoasă şi multă a rămas suficient ca să gustăm şi noi, fetele, ceva, pe post de cină. După atâtea peripeţii şi emoţii, e timpul pentru un somn de recuperare, deşi e foarte, foarte devreme, aşa că adorm cu gândul la inima caldă şi bună a elefanţilor blânzi din oraşul roz.

grădinile secrete ale MahaRajah-ilor


casa cu maimuţeMă trezesc în creierii dimineţii, la cinci. A doua zi de Agra e destinată căilor mai puţin bătute, Riyaz ne-a promis „micul Taj Mahal”…

Ne facem plinul la breakfastul cel bun, din restaurantul de la subsolul hotelului. M-am împrietenit cu micul dejun indian, cu lipii, murături indiene sau subji, şi iaurt, în ciuda ofertei de omletă de la personalul cel supra-amabil.

Pentru că se află pe celălalt mal al râului Yamuna, trebuie să treci prin forstul centru vechi al oraşului. Clădiri altădată înfloritoare sunt azi părăsite şi transformate într-o mahala mizeră. O casă părăsită a devenit adăpost pentru o familie de câteva zeci de maimuţe, care ţâşnesc, literalmente, din toate crăpăturile, ferestrele, balcoanele, un râu viu şi alert.

aceleaşi porţi din gresie roşieMă uit la ceea ce a fost centrul comercial din Agra, azi scufundat în mizerie şi uitare, şi privesc la clădiri altădată superbe.  Maşina întoarce pe după linia de separatoare din beton, puse pe mijlocul drumului ca să mai strunească traficul nărăvaş, urcă pe un pod şi ajungem pe partea cealaltă a râului, după ce am contemplat suprafeţele întinse, scoase la iveală de anotimpul uscat, şi pe care le folosesc cei ce spală marile bucăţi de textile ce vor fi folosite la confecţionarea diverselor haine, hăinuţe, eşarfe… India e un paradis al textilelor vopsite în stil hippie. Trecem printre prăvălioarele minuscule, ticsite cu marfă la pachet (în praful ăsta, e singura variantă  mai sigură), toate vând acelaşi lucru, şi suntem depuşi la poartă. Intrăm în grădini şi văd o miniatură care avea să crească în ceea ce a urmat: Taj Mahal-ul. acelai concept de complex central din marmură albăLinii mai puţin fuzionate, însă structura de bază e aceeaşi. Micul mausoleu adăposteşte, spre deosebire de fratele lui mai mare şi atât de celebru, mai multe perechi adormite. Fiecare încăpere din clădirea centrală, din marmură, păstrează, sub bolţile cu flori reci, din pietre semipreţioase încrustate în marmură, cupluri de Romeo şi Juliete medieval-persane. Cuceritorii ţinuturilor acestora au adus cu ei arhitectura, arta non figurativă şi geometria arabă.

La fel de senin şi netulburat, marele cavou este azi paradisul veveriţelor şi al păsărilor cântătoare, care se joacă pe uşile bătrâne şi zburdă în grădinile din preajma construcţiei din marmură albă, mai puţin elegantă şi ceva mai greoaie decât surata de peste râu.  Am sentimentul de sacru ceva mai puternic, dar lipseşte afecţiunea aceea dulce de la Taj Mahal.

acoperiş stelarAvem, însă, mai mult timp să contemplăm în linişte şuvoiul de decoraţiuni minunate, care umplu până la refuz toate spaţiile disponibile.

Marmură transformată în dantelă, ornamente geometrice – aici nu s-au năpustit toţi prădătorii şi încă mai vezi porţiuni în care persistă motivele poleite cu aur – şi mormintele, poţi ghici uşor care era al ei şi care al lui… decoraţiunile de pe cutiile simple, din marmură sunt diferite.  

grădinile secrete ale şahuluiRiyaz ne duce mai departe, să vedem grădinile importate de conducători în aceste ţinuturi fierbinţi, ca să le aducă puţină alinare şi răcoare. Complexul de grădini, cu aceleaşi geometrii liniştite, senine şi aşezate se află exact peste râu faţă de Taj Mahal. Putem vedea, astfel, partea care nu are ziduri de protecţie… imediat în dreapta, cum priveşti, sunt crematoriile. Vechile platforme de incinerare dorm pe marginea râului, înlocuite de complexul modern cu cuptoare electrice. Moartea şade umăr la umăr cu Iubirea şi cu Viaţa de apoi, şi le privim dintre cascadele orizontale de flori, de pe iarba îngrijită de zecile de grădinari, aici, între egretele placide, care ne privesc din fântânile secate ale sezonului uscat.

paznicii locului - egreteleAici, Shah Jahan plănuia să construiască o copie, în marmură neagră, după Taj Mahal, dar după construirea fundaţiei lucrările s-au oprit, iar marele antreprenor a fost arestat de fiul său, excedat de cheltuielile interminabile cu marile construcţii. Şahul a murit închis în colivia de aur din Fortul Agra.

Rătăcim prin grădini, cu senzaţia că am intrat nu doar în adăpostul de umbră, fântâni şi răcoare, ci şi în paradisul secret al sufletelor Maharajahilor – Marilor regi – şi al iubirilor lor, adormite întru veşnicie în cutiile decorate, din marmură cristalină. La ieşirea din grădini suntem asaltaţi (puţini sunt turiştii străini care vin aici) de grămada de vânzători ambulanţi… aşa că alegem oferta unui vnzător de microtatuaje, care are un kit drăgălaş, făcut din zece ştampiluţe şi şase cutii cu colorant pudră. Pui puţină cremă pe mână, apoi pe ştampiluţă, cufunzi ştampila în tubul micuţ şi apoi o aplici pe mână. Poţi să îţi faci Ochiul lui Shiva sau orice altceva. Poţi să combini culorile. E tare nostim, aşa că iau o cutie, pentru joaca de acasă, şi una de dat cadou. Ne răcorim cu o Limca de la frigider, înainte să pornim mai departe.

locatarii gării din AgraÎn portbagaj se află valizele noastre, am făcut check out de la hotel ca să putem cutreiera în linişte. Şi bine am făcut, pentru că următoarea destinaţie, care ne scutură cardurile de credit, este o prăvălie de textile, în care poţi găsi tot ce ai visat. Cuverturi cu elefanţi, rochii, pantaloni, eşarfe şi şaluri de tot felul, pernele decorate, tot ce ai putea gândi. O cuvertură şi o pernă vor lua drumul Canadei, eu îmi fac pe loc o pereche de pantaloni de mătase, mov, aici e mult prea cald chiar şi pentru cele mai subţiri haine pe care mi le-am adus, şi primim eşarfe cadou pentru achiziţia făcută. Eu, una cu Durgha, Rowan, una portocalie, din mătase.  Sfârşiţi de atâta shopping, facem o pauză de reajustare la restaurantul cu tobe. MÂncarea şi ambianţa de aici sunt absolut minunate. Comandându-şi nici mai mult, nici mai puţin decât macaroane cu brânză (în India…) copilul cel mic remarcă o ruptură masivă în sandale, care au cedat la mersul pe jos, praful şi căldura din Rajastan. Următoarea ţintă din program, deci, este o pereche de sandale, care se lasă cu ceartă (iar) pentru că unul din copii primeşte ceva, iar celălalt – potenţial, nimic… Greu cu adolescenţii. Cu sandalele, s-a încheiat şi programul de preumblări prin Agra, şi I. îl lasă pe Riyaz cu gura căscată, oferindu-i exact dublu faţă de cât îi datoram: Riyaz, take your wife to dinner tonight.

???????????????????????????????Ne obişnuim cu trenurile şi gările, copiii sunt ca la ei acasă, aşezaţi pe unde pot – peronul e curat, tocmai am văzut pe cineva trecând cu furtunul pentru curăţenie generală – şi urmărim maimuţele care se plimbă leneş prin toată gara, casa lor. Trenul vine exact la timp, avem locuri rezervate şi vagoanele arată ca autocarele de primă clasă de la noi, cu scaune pluşate şi snack inclus. Primim o samosa caldă, alte ronţăieli incerte, un termos drăgălaş plin cu apă fierbinte, cu care să îţi faci ceaiul, iar aparatul meu e pe mâna lor, aşa că „beneficiez” de poze insolite, cu clădiri dărăpănate şi localnici fericiţi de momentul de nemurire. Biletele noastre figurează, ca de obicei, pe lista din computer cu care defilează controlorul. Fiecare scaun are un suport special croit pentru sticla de apă de un litru care face parte din trataţie. Un bilet a fost opt dolari.

gara din JaipurDrumul şi timpul zboară ca vântul, pe lângă câmpurile cultivate şi movilele de stâncă răsărite ici şi colo în câmpia plată şi fierbinte, şi iată-ne în Jaipur, cu copiii încă bosumflaţi de conflicte şi unii oarecum pedepsiţi. Urcăm pe scările metalice cu bagajele, adolescenta noastră poate evalua, acum, pe deplin cât de justificate au fost alegerile făcute când şi-a pus în valiza enormă toate prostiile, plus cumpărăturile grele, grele de la Agra. Un şofer de taxi îşi oferă serviciile. Suntem aproape de hotel, care are un nume de poveste – Nahargarh Haveli, înţeleg că înseamnă Grădina cu Tigri. Planificăm a doua zi, lăsăm pedepsita în cameră şi urcăm pe terasa hotelului, în restaurantul plăcut şi uşor atins de briza caldă a nopţii, care face căldura mai suportabilă. Se joacă un spectacol cu păpuşi, muzică şi tobe, copiii şi japonezii sunt fascinaţi. Lemon soda face ca viaţa să pară chiar plăcută… aşa că ne târâm, răpuşi, în camera mare şi răcoroasă, cu aer condiţionat şi ventilator (nimic mai bun pentru răceala mea din avion) şi adormim buştean.