Ne-am aşezat, liniştiţi, aşteptând sosirea şamanilor la a patra ceremonie Ayahuasca. În templu ard doar lumânările citronella, de care ţânţarilor nici că le-ar putea păsa mai puţin, mă simt, brusc, foarte obosită şi mă întind pe salteaua alocată. Nu trec cinci minute şi văd lanterna lui I. drept în ochii mei. Îmi vine să îl întreb ce l-a apucat, dar zăresc obiectul atenţiei: un şoricel, de culoare caramel, cu botişorul lung şi cercuri maro – ciocolată în jurul ochilor, care par şi mai mari şi lucioşi, e fix la capul meu. Se pare că asta e o zonă favorită: după păianjenul arămiu, pufos, din prima ceremonie (da, mare, doamnelor şi domnilor, dar nu cât o tarantulă, ci doar cât jumătate din ea), acum şoarecele parcă se joacă şi, când încerc să îl capturez ca să îi dau drumul afară, dispare printr-o gaură din podea, de lângă unul dintre stâlpii de susţinere, pe care o bănuiesc serios că ar fi poarta de intrare a tuturor creaturilor ăstora de care unora le e teamă şi care pe alţii îi amuză.
Iubesc totul la Ayahuasca, mai puţin gustul, care e foarte greu de suportat. Dar planta asta e absolut minunată. Pentru că te plonjează în structura materiei şi îţi arată lucruri neînchipuite, ca apoi să de ducă în Valea Morţii şi să îţi arate victime traumatizate ale unei istorii care nu trebuie, nu are voie să se mai repete, şi apoi te dă iar de pereţi şi îţi arată, în tandem cu visulu celui de lângă tine, un cap de jaguar care iese dintr-un copac, ca un morfism al trunchiului copacului, după care capătă individualitatea felină, ca să încheie cu imagini ale unor oameni verzi, care se iubesc… Şi toate aceste frânturi, fracturi în timp ce litania lui Oscar curge, din nou, pentru a vindeca pe încă cineva, şi, brusc, ecranul de proiecţie al Ayahuascăi se strânge, intervine o claritate fără seamăn, este semnalul de „treci la treabă”. Mă aşez lângă sufletul care îşi cercetează străfundurile, mă aliniez la Oscar, lucrez, ceea ce iese este greu, dens, mi se face rău şi I. mă trimite înapoi, să sufăr pe salteluţa proprie, până mă recompun şi revin: de data asta, Cavi e acolo şi am ocazia fantastică să lucrez cu această femeie înţeleaptă, ale cărei mâini modelează energia şi extrag, ca pe nişte ciulini, toate aglomerările şi cristalizările dense: dacă există chirurgie eterică, atunci asta este. Oscar invocă toţi sfinţii şi toate spiritele buruienilor vindecătoare. Val după val, procesul de vindecare atinge apogeul, apoi se domoleşte, şi încheiem ceremonia la fel de veseli şi nebuni, dansând şi cântând, în timp ce ultimele viziuni pălesc, ca apoi să dispară.
Impresiile s-au îngrămădit, dar ceea ce mă bucură este că fiecare a înţeles: nu e important să povesteşti altora ce ai văzut, important este ce înseamnă pentru tine… Important e să meditezi şi să desluşeşti ce anume are semnificaţie din tot caruselul de poveşti vizuale pe care le spune madrecita, să legi toate aceste indicii de întrebările şi intenţiile pe care le-ai formulat la începutul acestui parcurs personal fără seamăn. Să înţelegi dansul uluitor, în care fereşti siluete imateriale, pentru că nu mai faci distincţia între ce e fizic şi ce nu, să respiri conştient şi să laşi cântecul şamanului să îţi poarte sufletul ca pe un tobogan ascendent, lin, lent, cu cotituri dulci, până la Lumina care eşti şi de care ai venit, aici, pe Pământ, să îţi aduci aminte şi să o străluceşti.
Pisicka's Book of Life 