Aleph


Mie mi se pare că litera aleph seamănă foarte bine cu un cromozom uman. Poate că de aici  şi semnificaţia ei originară, fundamentală, esenţială.

Starea alfa. Punctul aleph.

Într-o lume din ce în ce mai nebună, entropia inteligenţei superioare a controlat o ciocnire ipotetică, improbabilă şi fulminantă ca rezultat. Două curbe se întâlnesc, fuzionează, şi ceea ce se întâmplă depăşeşte cu mult orice matematică.

Da. Fiecare vorbuliţă din cartea lui Coelho e adevărată, şi am trăit-o azi, pe propria piele.  Datele problemei sunt următoarele:

  • se iau doi oameni care s-au întâlnit şi s-au reîntâlnit în paisprezece vieţi… şi acelaşi Index Divin îi culege din două generaţii, de pe două continente şi îi adună într-al treilea.
  • lucrurile o iau razna, dar razna de tot, într-un fel care nu seamănă cu niciun fel de relaţie omenească ştiută, şi, ca două seminţe într-o coajă, cei doi vin, magnetic, într-un împreună  care depăşeşte cu mult toate ştiutele şi neştiutele noastre.
  • apoi viaţa desparte coada igrecului în două şi din nou, de pe două feţe ale globului, traversând reţele nevăzute, gândurile circulă ca pe o autostradă informaţională cu patru benzi.
  • şi iar vine turbionul, şi un avion uneşte iar continentele. Ciocnirile astea duc la un fel de reverb uriaş, care se scurge şi se amplifică în afara corpului, cu o intensitate năucitoare, ca o explozie uriaşă de lumină albă care lasă scânteieri violet… şi roz… şi aurii…

De aici începe partea aiuritoare, pentru că într-un roman poţi povesti doar o mică fulgerare din ceea ce, de fapt, înseamnă Aleph.

Aleph înseamnă o cataliză dublă, sau încrucişată, în care cele două semincioare se amplifică una pe cealaltă până devin un ocean de lumină. Şi, pierdute în marea de strălucire, cele două semincioare gândesc, cu voce mică: aceasta este iubirea necondiţionată, în care niciunul nu vrea nimic de la celălalt şi în care niciunul nu ar putea face celuilalt vreun rău. Tot ce poţi dori e să oferi.

Aleph înseamnă mai mult decât atât.  Este o stare de creştere continuă, în care cele două jumătăţi hrănesc ceva  nevăzut până la saturaţie, până când explodează şi se revarsă şi curge din acea realitate în cealaltă. Pentru că această dublă fertilizare produce un punct de ruptură în ceea ce numim continuum spaţio-temporal. O gaură între aici şi acum şi dincolo şi oricând. Conştiinţa călătoreşte, liberă, în breşa proaspăt formată, alimentată de combustibilul care arde, alb auriu, şi se regenerează mai rapid decât se consumă.

Şi urci, urci, până în stările de visare, cum le numesc şamanii. În care gândul trimis cuiva îşi găseşte imediat răspunsul din cuvânt – în care mintea comută alternativ şi parcă ai sta mai mult dincolo decât aici… şi în care dialogul nevăzut se înfoaie, şi creşte, şi el, sursă de lumină, până când, din nou, orbitor, Unul străluceşte, înveşmântat în mantia de lumină şi botezat de iniţierea inimii.

E stră-vedere, şi stră-lucire, şi stră-iubire, şi te duci înainte şi înapoi, neîncrezător, pe poteca pe care ai apucat-o ca să ajungi aici, apoi te convingi că nu visezi, bifezi totul cu celălalt, încerci să te aşezi ca fiinţă pământeană înapoi, la locul tău, dar pe feţe plutesc heruvimi, iar pe mâini joacă flăcări roz.

Tot ce ai de făcut e să laşi să se întâmple. Lângă tine, marile fiinţe de lumină, strămoşii şi toate vibraţiile de iubire chibiţează această cursă incredibilă în care câştigăm cu toţii. Totul e să ajungi la linia de start şi să porneşti când auzi semnalul.

Aleph este atunci când intersecţia cu sufletul tău pereche te aduce la un punct în care continuumul spaţiu-timp se întinde, se îndoaie, se comprimă şi se rupe, astfel încât simpla prezenţă a celuilalt – fie că ea este o conectare fizică, fie că este una telepatică – vine ca un val şi îţi permite să te joci cu structura Universului, pliind şi răsucindu-i intestinele cum vrei. Luneci pe crestele spaţio-temporale lustruite şi curbate, într-un balet bizar al plutirii prin şi printre dimensiuni, învăluit în norul tău de energie, vehiculul miraculos care te poartă, cu combustibilul Iubirii, peste secole, printre vieţi, în neştiut, necunoscut, minunat, până la ameţeală, istovire şi extaz.

Fericit cel care îşi întâlneşte jumătatea într-o viaţăl, fie şi pentru câteva ore.

Reclame

singurătatea digitală


ImageNu ştiu exact ce scop social au acum mediile de comunicare informatică. Probabil că intenţia a fost de a pune oamenii în legătură, dar văd, treptat, cum creează şabloane şi însingurare.

Pagina mea de facebook este plină de oameni care postează şapte lucruri deodată, de parcă nu ar putea alege. Majoritatea sunt citate „înţelepte”, aşa încât mi se face dor, un dor mare, de lucruri cu adevărat selectate, care să îi reprezinte, dar MAI ALES, mai ales, chestii autentice. Nu ale copiilor lor, care au început şcoala. Ci ale lor.

Ne găsim tot felul de reprezentări. Punem poze de flori în locul ochilor noştri. Cităm o zicere seacă în loc să spunem ce facem şi cum ne simţim. Autenticitatea e pe cale de dispariţie. Mi-aş dori ca mediile astea de comunicare să se umple, sau să se re-umple de gândurile şi sentimentele celor care azi repostează, cu nemiluita, la nesfârşit, prototipuri create de alţii.

ImageÎn definitiv, ajungem ecouri ale unor lucruri mai degrabă formale decât oameni care exprimă fondul. Şi în felul ăsta instrumentele de comunicare devin instrumente de însingurare, cu care nu facem decât să deflectăm, din scuturile de argint ale mediului informatic, Viaţa adevărată, cu V mare. Mi se pare trist, şi grav, şi urgent, pentru regăsirea identităţii.

Scrie o postare… una care să spună cine eşti, cum te simţi, ce ai făcut azi, AZI. Nu mai pune zece lucruri unul după altul, ci alege-l pe cel cu adevărat reprezentativ pentru tine. Altfel,  mediile noastre de comunicare socială devin un trist şi îndelung şir de monologuri pe care nu îl va mai citi nimeni, în afară de cel care îşi strigă, de pe stânca lui îndepărtată, singurătatea.

Bunătatea iubitoare: sursa noastră de echilibru


Iată o serie de meditaţii vizuale, care să vă ajute să rămâneţi centraţi în Iubire, ca stare de energie şi potenţial . O alimentare zilnică necesară, care ne poate pune în legătură cu fondul nostru real, pozitiv şi puternic.

Este simplu. Contemplaţi dimineaţa una dintre imagini. Sau, dacă doriţi să lucraţi mai mult pe aspectul respectiv, scrieţi afirmaţia respectivă pe o bucăţică de hârtie… tipăriţi imaginea… sau folosiţi-o ca fundal pentru ecranul computerului.

Să lăsăm vorba şi să trecem la treabă. Mai jos găsiţi o succesiune de propuneri pentru afirmaţiile care ne conduc înapoi, la esenţa noastră bună şi iubitoare. Alegeţi una sau folosiţi-le succesiv, în timp pe toate. Începeţi cu cea care vă face să rezonaţi cel mai mult.

Această prezentare necesită JavaScript.

Înapoi în sistem


Ecuaţia e simplă: dacă ai o echipă de câteva sute de oameni şi vrei să le faci cadou un weekend la mare, cum procedezi?

Puţine sunt locurile unde îi poţi caza în bloc. Ajung într-un asemenea loc, după o dezinformare care m-a dus la un cinci stele adevărat…. e drept, şi acolo era o adunare de echipă, dar ăştia aveau flotă de Volvo 🙂

Enfin, parchez, de data asta, în locul cuvenit…  sunt încirezită prin adăugarea unei brăţări de plastec la mână şi gazată într-o cameră în care se poate juca un fotbal mic.

Experienţa e năucitoare. Arhitectul a avut cel puţin tulburări bipolare şi nostalgii ale copilăriei. Copaci de plastic roz şi verzi şi albaştri luminează fake-uri de coloane corintice printre imitaţiile de pergole şi canalele încadrate cu tub luminos colorat.

La masă (cică all inclusive) se mănâncă după legea junglei. Umpli farfuria cu ce apuci, jumate se duce la gunoi, cei care vin mai târziu nu mai apucă.  Stafful se poartă într-un fel care arată năuceala după un sezon de tras. Coordonatorii urlă la ei. Oamenii aleargă cu farfurii şi legume şi sticle şi şi şi se împiedică şi le cade totul, moment în care colegii fac mişto de ei în grup, cu fluierături şi hăuleli.

Pe scenă, o doamnă şefă se foieşte cu un mobil la ureche, pregătind un număr de cabaret al unor domnişoare cu chiloţi şi pene.  Muzica e oribilă, anii optzeci, hituri din alea de o lună şi gata, scoase de la naftalină. DJ-ul ar trebui ucis în chinuri.

Plecăm, trecând pe lângă domnişoarele care ne-au luat de supt nas ultimele prăjituri, care tronează acum în mormane neconsumate pe masa lor, şi ne ducem spre camere… pornesc artificiile de la vreo nuntă de fiţe de la kazeboo.

Pe pat tronează nişte împletituri stranii din prosoape, care seamănă cu pastele făinoase italieneşti. Le împing pe jos şi mă cuplez la internetul wireless, venit din routerul de etaj, care spânzură de o sârmă.

Sârme mai sunt şi pe unde ar fi trebuit să fie aplicele.

Scot repede un beţişor tibetan, îl aprind, curăţ camera plină de istorii mai mult sau mai puţin vâscoase, mă gândesc la oamenii de vânzări cu feţe triste care au venit la o băută la mare şi mulţumesc lui Dumnezeu că am ieşit din sistem. Mâine seară plec de aici vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie.

Lecţia de flexibilitate


Mi-a sosit la voleu o minge şi nu pot să o ratez, pentru că e prea bun subiectul ca să nu dezbatem un pic. Este vorba de versiunile de Adevăr adevărat, dacă le pot spune aşa. Cineva, nu are importanţă cine, postează informaţii despre un flux de instruire personală. Sunt uimită de asemănarea – exclusiv datorată unei inspiraţii comune – cu un alt flux alternativ, şi comit marea îndrăzneală de a comenta a propos de asta.

Şuierând, vine macheta de retezat de la rădăcină, despre ce confuzie îngrozitoare fac şi ce adevărată este varianta ei de adevăr şi ce falsă e cea pe care o prezentasem. Repet, sunt fluxuri de dezvoltare cognitiv-personală provenite FIX din aceeaşi sursă. Dar, dincolo de tentaţia de a răspunde imediat şi a spune – normal, nu? – te înşeli, am aplicat reţeta: nu răspunde când eşti tentat de o atitudine de confruntare. Mai ales pentru că aseară, la o terapie, vorbeam cu cineva exact despre acest lucru – cum ne lăsăm târâţi în situaţii conflictuale.

Noi, românii, avem un talent extraordinar de a concedia orice altă părere decât aia care ni se pare nouă bună şi adevărată. De multe ori, ne credem aşa de tari încât uităm cât suntem de slabi. Orgoliul şi aroganţa curg în ADN, şi atunci ce lucru ar fi mai bun decât lecţia de măiestrie în flexibilitate?

Revin la o reformulare a unuia dintre celebrele legăminte ale lui Don Miguel de Ruiz, combinat cu ce am învăţat de la Dalai Lama: ascultă, judecă în mod critic ce ai auzit, şi apoi formulează-ţi poziţia.

1. Ascultă. Dacă nu asculţi nu vei putea înţelege. Ne repezim să categorisim, să judecăm, să punem etichete, să identificăm drept greşit tot ce nu seamănă cu ce vrem noi să credem că e corect. Prima lecţie este să asculţi, cu adevărat, ce are celălalt de spus.

2. Înţelege. Corelează ce a spus celălalt, restructurează şi reîncadrează informaţia ca să o poţi lega de ceea ce ştii, de pământul solid al credinţelor, convingerilor şi cunoştinţelor tale. De multe ori, este bine să răspunzi cu o întrebare când eşti tentat să combaţi definitiv. Întrebările sunt explorări. Explorările oferă faţete, perspective, lucruri la care adesea nu te-ai gândit. Eu folosesc asta mult în negocieri. Asigură-te, deci, că ai înţeles bine, bine de tot.

3. Analizează. Cum se potriveşte toată informaţia asta cu cadrul tău de referinţă? E complet în afară? E complet aiurea? Sau, poate, ai descoperit o direcţie nouă, la care nu te-ai gândit încă?… REsetează-ţi cadrul de referinţă, dacă ai găsit ceva valoros. Supune judecăţii critice toate aceste lucruri.

4. Ia o decizie. Dacă ai făcut corect toţi paşii dinainte, poţi „accepta oferta”, adică poţi fi de acord cu informaţia şi o poţi integra în cadrul referenţial în care te simţi bine şi pe care îl foloseşti. Sau, dacă ai argumente, concediază această informaţie şi nu o reţine. Nu face asta cu îndârjire, fă-o cu graţie. Bunica mea îmi spunea că este urât să îi zici cuiva „n-ai dreptate”, şi ani mai târziu am înţeles că substantivul dreptate este fluid şi adaptabil, şi depinde de punctele personale de vedere. Am învăţat cum să adun dreptăţile personale şi să le unific într-o dreptate acceptabilă pentru mai mulţi. Cu cât acest lucru se petrece mai flexibil şi mai blând, cu atât aparenta contradicţie devine o cale de evoluţie reciprocă pentru părţile care negociază sau dialoghează.

Uneori cred că Dalai Lama şi Maica Tereza merg aplecaţi nu doar din cauza cantităţii enorme de Lumină pe care o poartă cu ei pentru a o radia în lume, ci şi pentru a auzi mai bine tot ce are lumea de spus. Cred că adevăraţii maeştri au trecut de bariera ego-ului care te face să simţi nevoia să fii TU în centru, spunând ce ai TU de spus, ataşat de poveştile TALE, orb şi surd la ceea ce fac şi spun ceilalţi.

Adevăraţii maeştri sunt mai degrabă interesaţi de ce are celălalt de spus, şi atât de detaşaţi, încât sunt gata să preia din cele spuse valoarea şi să o integreze în sistemul lor de referinţă. Cineva îmi vorbea mai deunăzi despre relaţia cu două sensuri maestru-student. Maestrul este gata să înveţe în permanenţă de la studenţi. Nu consideră niciodată că deţine adevărul suprem, şi îşi tratează propria ignoranţă cu acelaşi umor cu care o tratează şi pe a celorlalţi.

Este limpede că în cazul care a provocat acest mini-reţetar de comunicare în general, nu doar de atitudine flexibilă faţă de cunoştinţele, credinţele, gândurile şi judecăţile celorlalţi, eroarea s-a produs de la pasul 1.

Mai citez, aşa, de final, un maestru, Maestrul meu de Qi Gong, care a spus că acela care nu se simte mai prejos de ceilalţi poate să iasă din sală în secunda respectivă. Nu e vorba să dai întâietate minciunii şi aroganţei sau să te umileşti, ci să trăieşti în acel tip de modestie care îţi permite să rămâi obiectiv. Doar atunci poate sta cuvântul Maestru lângă numele tău.

Şi închei mulţumind persoanei care mi-a dat ideea de azi. Fără reacţia ei de respingere condescendentă, nu aş fi avut prilejul să reflectez la nevoia de flexibilitate.

Exerciţiu de bunăvoinţă


Aveam vreo cincisprezece ani – vârsta aceea la care crezi că totul îţi aparţine, totul ţi se cuvine şi eşti cel mai deştept din parcare.

Mă irita grozav obiceiul tatălui meu de a intra în conversaţie cu fel de fel de oameni, mi se părea penibil, deplasat, ridicol. Acei oameni nu aveau nicio legătură cu noi, şi noi eram grăbiţi, importanţi, aveam treabă, nu era necesar să ne implicăm în acte jenante.

Între timp, am învăţat ce important e să oferi fiecărui om cu care te întâlneşti respectul fundamental pentru că e om. Indiferent că este preşedinte de companie, femeie de serviciu sau bodyguard de barieră.

Apoi, treizeci de ani mai târziu, o mare maestră îmi povesteşte că ea se opreşte pe stradă şi vorbeşte cu vagabonzii şi oamenii săraci. Că îi priveşte în ochi şi acela este momentul ei, momentul în care, mental, le transferă iubire şi energii bune, ca un cadou nevăzut pentru că sunt oameni.  Reacţia lor la acest transfer este, invariabil, o succesiune de prudenţă amestecată cu neîncredere, apoi surpriză şi plăcere.

Ilustrez această poveste cu imagini ne-întâmplătoare. Pentru că fiecare dintre noi este animat de o prezenţă de sine superioară, care se exprimă prin intermediul corpului. Suntem Avataruri pe Pământ, iar dacă putem intra în contact cu Marele nostru Păpuşar, călătoria prin viaţă se transformă din a fi victima împrejurărilor în a fi expresia inspiraţiei de la acest mare Sine. Iar inspiraţia se poate transmite oricum, oricând, oricui – şi în primul rând omului de pe stradă, căruia nimeni nu i-a mai spus de multă vreme bună ziua sau mulţumesc. E suficient să îi priveşti în ochi când vorbeşti cu ei, tratându-i ca pe o fiinţă umană importantă.

Din ochi curge, astfel, Iubirea şi Lumina şi către cel care nu îşi găseşte sforile de legătură cu propriul său Maestru. Priviţi oamenii în ochi, interacţionaţi cu ei şi lăsaţi bunăvoinţa să se răspândească în lume. Nu, nu suntem fraieri dacă suntem binevoitori. Ci adoptăm acea atitudine matură a perfecţiunii umane, care iese din sfera lui Eu, Mie, Meu şi se duce, întinzând o mână, fie şi numai cu o vorbă bună, către ceilalţi. Iar lucrul cel mai minunat din toate este că, răspândind iubirea, nu în felul acela stupid şi siropos în care postează unii mesaje „înţelepte” pe mediile sociale, ci practicând-o, putem pudra viaţa cu un pic de zahăr, un strop de bine şi multă, multă dragoste.