Ai grijă ce-ţi doreşti…


Lună plină, eh? Timpul Manifestării :)))))

CapturePovestea zilei de azi de de dambla 🙂 şi trebuie spusă măcar ca exerciţiu de creativitate …

Cinci şi jumătate dimineaţa. Mă trezesc după ce adormisem, cred, pe la vreo unu şi ceva, oarecum, căci cine poate dormi pe Lună Plină, şi mai verificasem ceasul până la trei. Mă duc la gară, să prind trinu’ de şapte, că m-a rugat clientul să fiu la zece în Covasna.

Ies la maşină. Maşina îngheţată băţ. Scoate, racleta, curăţă ce e de curăţat şi purcede către capătul metroului, să laşi maşina, că la gară e cu du-te vino când e vorba să găseşti un loc de parcat. Aştept, reglementar, la bariera de tren, e timp berechet.

La şase şi un pic dimineaţa, parcarea de la metrou e plină de maşinile ce şi le-au lăsat oareşce oameni peste noapte acolo… găsesc un loc, strecor Smartu’, bag cartela în tonomat şi cobor pe peron ca să văd boarea metroului ce tocmai plecase. Timpul se strâmtează.

Schimb la Victoriei, ajung pe peron la un minut după ce plecase metroul de Gară. Timpul se strâmtează şi mai mult. Ajung în gară, asist la procesul solemn-tacticos prin care doi bătrânei îşi iau bilet să se plimbe la predeal, se salută cu funcţionara, se pare că sunt călători loiali. Cumpăr bilet, foarte scump, şaptezeci de lei, iau un covrig de la linia automată de covrigi, două beri de ghimbir ca să îmi dezlipesc geana şi mă duc să mă aşez în vagon. Pun laptopul în priză (oh ce bine) şi îmi iau corespondenţa la triat.

termin de cetit, scot cozmeticele să mă peticesc la buză şi apoi şi mirul, că prea au mers toate interesant. Dopul cu biluţă se desface ca prin minune şi uleiul minunat se împrăştie pe pantalonii mei cool, tip horseback riding, şi iată-mă, pătată artistic, în drum spre un meeting de business. Oftez. TRebuie luată o fustă… sau un pantalon.

Îl rog să mă ajute pe şoferul care a venit să mă ia şi să mă ducă în ţara lu’ Oz aranjează, în ungureşte, să mă ducă la un magazin de fabrică. Oftez trecând pe lângă minimallul de pe marginea gării, nu e încă deschis. Ajungem în secuime, găsim magazinul de fabrică. Mega fiţe, materiale bune, preţuri explodate, iau ce se potrivea cât de cât şi mă duc la meetingul interminabil. Atât de interminabil, încât nu apuc decât să ajung la toaletă, scurt, ocazie cu care constat că pantalonii cei noi sunt rupţi între picioare (atunci? acum?….) şi datorită discuţiilor prelungite, reuşesc să ratez trenul de 18.40. Cel de şapte jumate s-a anulat. Următorul e la opt patru’ş’cinci şi are întârziere de patruzeci de minute, îmi spune tanti de la casa de bilete, mai bine încercaţi la autobuz… La autobuz pute şi următorul e la nouă. Mă întorc la casa de belete. Iau un intercity la nouă şi două’ş’cinci, timp real.

 

M-aş duce să beau un suc şi să găsesc o toaletă mai civilizată decât una de gară.  Întreb de un restaurant. A, era unul aici, după colţ, da’ a ars, îmi zice doamna biletieră…  Fascinantă istorie urbană. Nu mă interesează nici cât negru supt unghie.

Plec la mall-ul la care oftasem de dimineaţă şi mulţumesc manifestării dorinţei pe care o plasasem când încă aveam pantaloni pătaţi pe mine. Îmi iau o pereche bej de pantaloni de călărie, 29 de lei, şi un tricou alb, de la reduceri, 29 de lei. Beau un fresh cu tonic ca să nu îmi cadă capul în gât de somn, cobor la XXL-ul de la subsol ca să îmi iau un suc de porto 100 la sută şi o apă pentru tren. Las bagajele la raftul cu dulapuri şi primesc biletul galben cu numărul 69, la care privesc lung.

Iau sucurile, iau plăşile, îmi târşâi cizmele până la gară şi mă gândesc că juma’ de oră şi încă un pic n-o fi foc, pipiron. Mă aşez. Glasul cristalin al crainicei cfr anunţă cu seninătate că trenul o să-ntârzie cinze’ş’cinci de minute. MMMM, într-o oră a făcut cinşpe minute întârziere. Wonderful. Mi-e frig, dar nici nu mă gândesc să mai trec încă o dată pe dedesubt şi să mai stau în gara aia care miroase neapetisant. Am uitat şalul alb în Smart. Dar mi-am cumpărat unul la reducere, cu zece lei. E moale şi cald.

Aşa că nu îmi mai rămâne decât să consemnez că am primit ce am cerut dimineaţă. Mall şi pantaloni ieftini. Care m-au costat o pereche de pantaloni scumpi şi trei ore de întârziere. Dar s-au întâmplat. Arăt ca o vrăjitoare smulsă dupe o perioadă prelungită de tortură, visez la cadă şi dacă n-ar fi fost să trebuiască să iau Smartu’ din parcarea metroului, mi-aş fi dat serios mâna cu nenea Jack.

Multe împliniri de Lună Nouă. Aveţi grijă ce vă doriţi.

 

Povestea călugărului împuţit


Pe canapeaua mea aterizează tot felul de poveşti, spuse de tot felul de oameni. Care mai de care. Cei mai mulţi, osteniţi de fuga continuă de sau înspre ceva.  Unii, prin ecranul de Skype. De aici sau de aiurea. 

Mulţi mi se plâng de tot felul de oameni, circumstanţe, întâmplări care le produc necazuri majore în viaţă.  Crize majore. Degete îndreptate acuzator către cei care sunt vinovaţi pentru lipsuri, durere, suferinţă. 

O să relatez o poveste istorisită de unul dintre maeştrii mei:

Într-o mănăstire tibetană, între călugări era unul foarte, foarte împuţit. Fie că nu se spăla, fie că trupul lui emitea ceva specific, mirosea foarte tare. În fiecare dintre sesiunile de rugăciune şi meditaţie, ceilalţi călugări erau profund deranjaţi de mirosul acestui om. Se stăpâneau cu greutate în preajma acestui om. 

vine o zi în care acest călugăr dispare… şi ceilalţi sunt uşuraţi, foarte uşuraţi. La următoarea adunare, stareţul observă că el lipsea de la ceremonie şi îi întreabă pe ceilalţi dacă ştiu unde este. Fireşte, ei nu ştiu şi arată ce bucuroşi sunt de schimbare. STareţul se înfoaie şi îi trimite să îl caute şi să nu se întoarcă până ce nu îl găsesc. Disperaţi, călugării pleacă, târşâindu-şi picioarele şi într-un final dau de nedoritul mirositor, pe care îl readuc în mănăstire. 

Apoi îl întreabă pe maestru de ce a insistat atât să îl readucă. Şi el le explică, liniştit: acest călugăr este cel care scoate la iveală tot ceea ce vă împiedică să meditaţi şi să vă rugaţi cum se cuvine. Aveţi nevoie de el pentru a da adevărata măsură a capacităţii voastre de meditaţie. 

Revenind în zilele noastre şi în realitatea ce ne înconjoară, vedem că ne lovim de fel de fel de „călugări împuţiţi”. Data viitoare când se întâmplă asta, întrebaţi-vă

1. ce a scos la iveală omul ăsta?

2. ce anume mă face să mă comport aşa?

şi apucaţi-vă să vă rezolvaţi problema, care e ÎNTOTDEAUNA la voi şi niciodată la celălalt, apoi, după ce aţi terminat mulţumiţi călugărului împuţit. V-a ajutat mai mult decât vă închipuiţi. 

The Master Plan


Suntem educaţi, în stil paramilitar, de mici, să ne conformăm planurilor pe care părinţii, profesorii, şefii le fac pentru noi. Ni se dau „deadline”-uri. Uh: Dead Line. Linie Moartă. Termen. Ni se pun puncte obligatorii de trecere. Milestone. Pietre kilometrice pe drumul croit cu încăpăţânare.

Suntem purtaţi prin ceea ce se cheamă Change Management – o încercare încăpăţânată de a stăpâni, controla, dirija nu doar un proiect, ci şi viaţa noastră, apoi se inventează instrumente organizaţional-psihologice care să ne tranziteze prin toate aceste schimbări forţate cu minimă rezistenţă şi maximum de rezultat. Minunat. Eficient. Randament.

Partea proastă din toată tehnica asta paramilitară de marş forţat e că, de câte ori vine vorba de noi, încercăm să aplicăm acelaşi lucru. Vine finalul de an. Facem recapitulările. Ne mustrăm pentru lipsa de rezultate colo şi dincolo. Ne facem planurile alea, cu mers la sală, cu lăsat de fumat, cu promovare obligatorie în 2013. Şi pe urmă ajungem la finele anului şi vedem că nu s-au întâmplat. şi ne frustrăm. Şi ne deprimăm. Devenim victime ale împrejurărilor în loc de regizori ai spectacolului. Unde am greşit? La metodă, fireşte.

O să mă întorc la unul din exemplele extraordinare din civilizaţiile tradiţionale: tribul Lakota din America de Nord, păstrătorii tradiţiilor spirituale pe continentul roşu, au o legendă referitoare la plasa de vise. Obiectele rituale au o simbolistică foarte complexă şi profundă, şi o să încerc să vorbesc puţin despre înţelepciunea plasei de vise.

Indienii Lakota spun că în fiecare moment al vieţii există forţe de toate felurile. Pe unele le putem denumi convenţional ca bune, pe altele, ca rele. Dacă asculţi de forţele bune, ele te îndrumă în direcţia bună. Dacă asculţi de cele rele, te îndrumă în direcţia greşită şi sfârşeşti rănit. Social, afectiv sau chiar fizic. Câţi s-au îmbolnăvit din cauza ambiţiilor disproporţionate în carieră?

De fapt, este vorba de armonia sau lipsa de armonie cu Natura, în general, şi cu Natura ta, în particular. Suntem aşa ocupaţi să demonstrăm, că uităm cine suntem, şi facem lucruri împotriva noastră.

Merg mai departe cu povestea plasei de vise. Ea are o reţea rotundă (cercul e un simbol al întregului, completului, uniunii, fuziunii şi egalităţii) şi o gaură la mijloc. Dacă crezi în Marele Spirit, plasa te va ajuta să prinzi ideile bune, iar cele rele vor trece prin gaură.  Valabil pentru vise, pentru viziuni, pentru inspiraţie.

Propunerea zilei de azi este să îţi creezi, să îţi ţeşi propria plasă de vise. Să renunţi la modul acela liniar de a îţi planifica viaţa, începând cu cel mai mic proiect care se întâmplă chiar acum şi în care te-ai întâlnit cu obstacole. Obstacolul îţi spune că linia e greşită. Cel mai scurt drum între două puncte nu e o linie dreaptă sau, dacă este, acea linie te va costa scump, la fel de scump ca un tunel săpat în munte, comparat cu efortul gratuit şi plin de graţie al râului care croieşte valea, ocolind muntele.

Decizia de a primi în viaţa ta numai ceea ce ţi se potriveşte, dublat de analiza atentă, la fiecare răscruce, a acestei potriviri, este esenţială pentru această întâmplare bună, armonizată cu tine, în fiecare aspect al vieţii.

Mai mult, vei constata că eşti mult mai relaxat, mai prezent, mai conştient în privinţa cotiturilor din viaţa ta. E, de fapt, tot un drum marcat cu borne kilometrice, numai că fiecare bornă nu e un punct obligatoriu de trecere, ci un indiciu, un semn, o mână caldă şi blândă care te ghidează. Urmăreşte tot ceea ce te înconjoară ca să vezi aceste borne. Renunţă să te mai încăpăţânezi în planul tău şi lasă împrejurările să funcţioneze exact cum funcţionează terenul pe care curge râul. Râul va alege calea cea mai eficientă, cu minimum de cheltuială de energie şi maximum de eficienţă. Şi vei putea pluti prin viaţa ta proprie cu uşurinţă, cu graţie, cu plăcere, ca atunci când aluneci pe o pârtie uşoară de ski, fără efort, cu bucuria lunecării.

Şi, ca să sărbătoreşti această schimbare profundă şi benefică în felul în care îţi administrezi Marele Plan al vieţii tale – sau, ca să păstrăm analogia cu practica din firmele mari, The Master Plan -, cumpără-ţi sau creează-ţi propria Plasă de Vise, cu intenţia ca ea să prindă toate ideile benefice, constructive, care te pot inspira, şi să lase să trecă prin centru tot ce nu îţi e de folos, îţi poate dăuna sau te poate răni.

Şi nu uita să fii aici, acum, cu ochii deschişi, ca să vezi Bornele Kilometrice venite în dar de la Marele Spirit, şi priveşte-le cu smerenia înţelegerii că planul tău cel mic te poate duce cu un pas înainte, faţă de Planul cel Mare, care te poate purta în Graţie până la destinaţia ta umană finală. Un singur lucru e obligatoriu în tot exerciţiul ăsta. Să ai o Ţintă clară pentru Planul cel Mare. Iar dacă ea nu există, să te scufunzi în sufletul tău ca să o cauţi şi să o scoţi la lumină.

Misiunea personală, marele mister


Mulţi dintre cei pe care îi întâlnesc în sesiunile de lucru unu-la-unu mă întreabă: care este misiunea mea personală?

Şi, invariabil, le spun: nu pot să îţi răspund. Dar ceea ce pot face este să ofer indicii, ceea ce mi-am şi propus.

De ce credem că avem o misiune personală? şi ce e misiunea asta personală? Se spune că avem un fel de job pe viaţă, predestinat, că şi că venim pe lume cu un fel de trusă de scule individuală, care să ne permită să ne desfăşurăm în acest job cu succes.  Desigur, putem baleia pe concept: unii îl consideră „misiune”, alţii îl consideră un simplu set de aptitudini. Dar deasupra acestei dileme pluteşte o idee mai mare şi mai generoasă. Că noi, oamenii, suntem natural croiţi ca să ne completăm unii pe alţii. Şi, dacă abandonezi ideea de a munci pe bani şi ca să îţi arăţi o marcă de poşetă sau de maşină ca să îţi demonstrezi valoarea, şi accepţi direcţia asta mai „umană”, că suntem aici ca parte a unui mozaic în care depindem cu toţii unii de alţii şi în care cea mai bună expresie a valorii este să îi sprijini, într-un fel sau altul, pe ceilalţi, atunci lucrurile încep chiar să capete sens. Am putea să îi spunem utilitate socială, fără să fim etichetaţi ca nişte visători de stânga.


Aţi avut vreodată senzaţia că anumite lucruri vă ies „din prima”, fără efort? Sau că există anumite activităţi pe care le faceţi aproape cu plăcere? Şi nu glumim aici, nu vorbim despre confortul fizic, ci despre activităţi adevărate. Dacă da, îndreptaţi-vă atenţia către ele: sunt indicii despre misiune. Urmăriţi-le. Recidivaţi, în sensul bun. Evaluaţi rezultatele. Vedeţi unde e rata maximă de succes. Acela este un indiciu „fierbinte”.

În general, cursul vieţii şi lucrurile pe care le facem sunt decise de o sumă de alegeri. Şi, dacă ne uităm la cum evoluează în timp acest traseu, raportat la „misiune”, o să vedem că dansăm un fel de vals curios cu această misune, apropiindu-ne, îndepărtându-ne, dar tinzând, într-un fel, la traseul pe care ea îl reprezintă.  Să dăm un exemplu: el e licean, adoră româna, dar părinţii îl trimit să facă o facultate mai „bazată”. Intră într-o meserie pe care nu o agreează, 0 continuă în virtutea inerţiei. Începe să colaboreze şi scrie la o revistă, apoi i se deschide apetitul, scrie din ce în ce mai mult, publică o primă carte şi devine cunoscut ca autor. Misunea acestui om, clar, este scrisul. Iar viaţa te aduce acolo, indiferent cât ai derapat, dacă ştii să îţi asculţi inima.

Chiar aşa, cel mai bun instrument de evaluare pentru abaterea de la curs e să lăsăm inima să gândească şi să măsoare: sunt acolo unde trebuie? Ce îmi spune inima că trebuie să urmez? Ne-a înţelepenit atât de tare în mândria stupidă a judecăţilor raţionale pe care credem că le facem, superior şi infailibil, încât ne-am îndepărtat de adevărata noastră natură, care ne conectează emoţional, invizibil, cald şi adevărat la tot ceea ne înconjoară. Coborâţi în inimă, ascultaţi-i ritmul timp de câteva minute şi apoi întrebaţi-vă: ce am de făcut în continuare? Şi, dacă în minte este suficientă linişte, veţi auzi vocea aceea mică-mică, de Jiminy Cricket, care spune: înainte, cu curaj şi credinţă.